Pe stradă cu „Formula AS”: Despre câini, pisici și alte animale care ne fac viața frumoasă…

ANCHETĂ

OTILIA DOGARU, 33 de ani, traducător

„Ciulei, fratele meu”

(Povestește cu entuziasm și căldură. Repede, în cascadă. Cuvintele sunt însoțite de gesturi. Mâinile ei care se mișcă sunt un spectacol în sine.)

Aș putea să-ți vorbesc o zi întreagă despre Ciu­lei. O minunăție de câine, ciobănescul meu uriaș! Aveam 7 ani, când l-am luat de la o stână. Eu l-am ales. Era un buflea, o minge cu blană! Țin minte exact când m-am apropiat cu adevărat de el. Când a devenit mai mult decât un câine, când a devenit fratele meu! Eram sin­gură și-a început o furtună. Eram speriată de tunete și de fulgere, am ieșit în curte și l-am adus în casă. L-am luat în brațe și m-am băgat cu el sub masă, în bucătărie. Știu că îl strângeam cu putere în brațe și el nu zicea nici pâs. Îi vorbeam și îi vorbeam și îi vorbeam, îl tot mângâiam și îi spuneam să nu-i fie frică, că n-o să ni se întâmple nimic, că suntem împreună. Dar pe Ciulei îl luase somnul, dormea în brațele mele ca un copil. Când am văzut ce liniștit doarme, mi-a trecut și mie frica. Și a trecut și furtuna. Din clipa aia, nu mi-a mai fost teamă de nimic. Aveam un frate mai mare! Lui Ciulei îi povesteam tot ce aveam pe suflet. Iar el se uita în ochii mei și sim­țeam din tot sufletul că înțelege. Ce să-ți zic, a fost cel mai bun câine pe care l-aș fi putut avea! A murit când eram la fa­cultate. Ai mei l-au îngropat în liva­dă și-am suferit toți trei enorm. Rar, îl visez. Visez că sunt acasă la ai mei și în curte sunt hoți. Și eu, panicată, îl fluier, iar Ciulei apare și-i pune pe fugă. Mi-e tare dor de el. Așa cum mi-e dor de anumiți oameni care-au plecat din lumea asta, așa mi-e dor și de Ciulei.

VIOLETA DUMITRESCU, 60 de ani, asistent medical

„E magie ce se întâmplă între om și câine”

(O doamnă tunsă scurt, energică, senină. Îmi spune că e grăbită, că nu are timp de vorbit. Insist, iar ea se îmbu­nează. «Fie, zice, pentru câinii mei frumoși!».)

Locuiesc singură, la casă. Soțul nu mai e, fata s-a măritat în alt oraș. Dar am doi căței, pe Luna și pe Fulger, iar ei sunt alinarea mea. Nu știu ce m-aș face fără ei, chiar nu știu. După o zi lungă de lucru, câinii ăștia îmi dau sentimentul că am ajuns acasă. Mi se umple sufle­tul cu dragostea și bucuria lor! Nu­mai gândul că mă așteaptă să vin îmi dă o liniște… Nu puteți să vă imaginați! Sunt doi câini foarte diferiți între ei: Fulger e negru tuci, un câine cuminte și empatic. Dacă se întâmplă să fiu prost dispusă, să n-am chef să-i bag în seamă, mă lasă să stau liniștită. Doar pune bo­tul pe piciorul meu și stă așa și mă privește până în străfundul sufle­tului. Parcă îmi spune că nu e nicio problemă, că mă înțelege. Luna e mai mică și mai zvăpăiată, dolo­fană, aleargă de colo-colo. În cazul în care nu vreau să mă joc cu ea, plânge, îmi dă cu laba, schiaună. El e înțeleptul, ea e copilul. Împreună, vă dați seama, se com­pletează perfect. Câinii ăștia îmi dau siguranță și protecție și mă fac să mă simt mai puțin singură. Au sufletul pe tavă, ia-l pe tot, par să spună, noi te iubim oricum. E magie ce se în­tâmplă între om și câine, vă spun! Uite, de exem­plu, când eram mică, aveam un câine, pe Rex. Rex avea o relație specială cu tatăl meu. Când tata a murit, chiar în ziua înmormântării, Rex al nostru a rupt lanțul și a fugit de acasă și fugit a rămas! Ce-aș putea să mai spun?! De multe ori, ani­malele dau dovadă de mult mai multă dragoste, de mult mai multă empatie decât o facem noi, oame­nii. Sunt mai curate, mai pure, știu mai bine decât noi valoarea dragos­tei necondiționate și a credinței.

GHEORGHE MOSOR, 69 de ani, pensionar

„Să fie pomenire pentru Tăicuțu și Murgu lui”

(Un domn cu trăsături puter­nice, ușor încruntat. Nu vrea să stea de vorbă. Apoi se răzgândește și mă strigă. «M-am gândit mai bine», îmi spune. Apoi zâmbește.)

Tinere, eu deja de 50 de ani locuiesc la bloc. Mi-aș fi dorit să am un animal de companie, cum îi spui dumneata, dar m-am gândit că orice animal aș ține, fie el pisică, câine sau maimuță, cum aud că e moda acum, l-aș chinui îngrozitor. Ar fi strict pentru plăcerea mea, deci aș fi egoist. Iar eu egoist încerc cât de mult să nu fiu. Pe scurt, e așa: îmi plac câinii, pisicile le tolerez, dar, personal, n-am vreo întâmplare deosebită cu vreuna din speciile astea. În schimb, e o poveste care m-a marcat și e legată de un cal. Eram încă la casa părintească, locu­iam la sat. Ei, bunicul meu, Tăicuțu, îi ziceam, avea cai. Dar, evident, cum se întâmplă de obicei, pe unul îl iubea mai mult. Îl chema Murgu. Țin minte că Tăi­cuțu putea să și adoarmă în căruță, lucru care se în­tâm­pla des, și Murgu tot îl aducea acasă de ori­unde. Unde vreau să ajung e că, așa cum se întâm­plă ade­seori, omul mai și moare. Și s-a în­tâmplat și cu Tăicuțu meu, chiar da­că eu îl vedeam nemu­ritor: într-o zi s-a gândit să se ducă să vadă dacă nu cumva pe lumea ailaltă o fi mai bine. Eh, ca să n-o mai lungesc, când a fost să pună caii la dric, Mur­gu n-a vrut sub nicio formă! S-a zbătut de mama focului, ziceai că e turbat, nu s-a înțeles nimeni cu el să-l domolească. Într-un final, au reușit să-l închidă în grajd și-au legat dricul cu alți cai și-am plecat la biserică. După înmormântare, ajungem acasă pentru paras­tas și, ce să vezi, graj­dul era deschis! Murgu dădu­se cu picioarele în uși până le-a rupt și-a fugit. Vă dați seama, nimeni nu se aștepta la asta! L-am tot căutat, și eu, și tata, și frații mei, am dat știre în tot satul că a plecat Murgu și, după vreo săptămână, a venit un vecin la noi și ne-a zis că ne-a văzut calul de dimineață. Cică era la cimitir și stătea lungit lângă mormântul lui Tăicuțu. Mă emoționez și mă cutre­mur și acum, vă rog să mă credeți! L-am luat pe frati-miu și ne-am dus la cimitir și Murgu era acolo, în­tr-adevăr. Mu­rise și el. Ani de zile n-am putut să povestesc în­tâmplarea asta fără să mi se umple ochii de la­crimi. Și poate e bine s-o puneți la ziar, să fie po­menire pentru Tăicuțu și Murgu lui.

LIGIA BĂDILĂ, 51 de ani, medic stomatolog

„Cred că Dumnezeu ne-a lăsat animăluțele astea să ne fie îngeri păzitori”

(Are ochelarii așezați pe creștetul capului. O salut, îi spun despre ce e vorba. Își așază ochelarii pe nas, mă privește cu atenție. Se hotărăște să răspundă.)

L-am luat pe Nelu de pe stradă. Era micuț și amărât și mieuna de mama focului. Mi-a rupt ini­ma când l-am auzit cum plânge! L-am îngrijit, l-am dus la veterinar. Săracuțul! Era anemic și plin de boli, dar l-am tratat, hrănit și iubit și, în scurt timp, a ajuns mândru și frumos ca un prinț. Prințul Nelu! Nelu Motănelu, hahahaha! Păi, să știți că e un prinț! Nici n-ai zice că l-am luat din stradă! Are o mândrie, o rasă, o demnitate motanul ăsta, cum nu vezi nici la marii aristocrați! Iar, uneori, din înțe­lepciunea superioară cu care mă privește, îmi face hatârul și vine să mi se așeze în brațe. Dar știți cum? Ca și cum tu ești privilegiat că îl mângâi, nu el că e mângâiat! Iar când se pune pe tors în brațele mele, parcă îmi ia durerea cu mâna. Că-s multe zile în care mă întorc obosită de la cabinet, și ba mă doare capul, ba spatele, ba picioarele, oameni sun­tem… Și nu știu cum se face, dar exact atunci simte și prințul meu că am nevoie de el și vine să mi se așeze în poală! Și dă-i și toarce, tors terapeutic, de vindecat omul! Mi-a și zis la un moment dat un prieten de-al meu, psiholog, când i-am povestit: „Pisicile sunt o terapie excepțională, produc o relaxare mult mai rapidă decât orice medicament!” Asta e! Că o altă o prietenă a râs de mine când a văzut cât de mult vorbesc cu Nelu al meu. Și mi-a zis, răutăcioasă, că mai bine să-l duc la subsol, să prindă șoareci. Și acum îmi pare rău că nu i-am spus că Nelu al meu prinde șoareci de mult. Șoa­recii din capul meu! Văd că zâmbiți. Dar vă spun sincer, cu mâna pe inimă: eu cred că Dumnezeu ne-a lăsat animăluțele astea să ne fie îngeri pă­zitori!