Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SAVIANA STĂNESCU (Scriitoare româno-americană): „E foarte vibrantă viața în România”

O femeie „renascentină”

Între două continente

Pe Saviana Stănescu o știam din anii ‘90, când poezia ei originală și năvalnică, cu ne­așteptate trimiteri către teatru, mă atră­gea deosebit. Ceva din energia și din jovia­li­tatea ei trecea și în texte. Apoi, Saviana a dispărut. Plecase peste Ocean, să ia Lumea Nouă în piept. Curând, de la New York, au început să se audă no­utățile despre Sa­via­na. Inimoasa și tânăra româncă începuse să se im­pună în teatrul american. Premiu după premiu, piesă după piesă de succes. Jucate pe scene new­yorkeze celebre. Dacă adăugăm la toate acestea și faptul că Saviana Stănescu este pe jumătate aro­mân­că, avem toate datele unei personalități originale și savuroase.

La New York, cu succesul de mână

Prin Bucureştiul vechi

– Saviana dragă, cum de te-ai hotărât să dai România pe America?

– Nu m-am gândit că o să dau România pe Ame­­rica. Dar mie îmi place să o iau mereu de la capăt. Așa că America a fost pur şi simplu un pas înainte în cariera mea artistică. Totul a în­ceput în 1998. Atunci a fost un moment bun pen­tru mine, în care făcusem trecerea de la poezie la teatru. Poemul meu dramatic „Proscrisa” fusese selectat ca să fie făcut spectacol la Paris. Francezii m-au invitat acolo o săptămână şi au început să mă numească… „dra­ma­turg”. Eu mă consideram poetă, dar văzând spec­ta­colul acela frumos regizat cu poemul meu, am în­țeles că destinația mea în artă e teatrul. Primele mele piese au început să se joace și-n România. „In­fanta, mod de întrebuinţare”, de pildă, avea şi un personaj copil. Era interpretat de Ada Con­deescu, care a și luat pentru rolul ei premiul de debut la Festivalul de la Sfântu Gheorghe. Apoi, am luat Premiul UNI­TER pentru cea mai bună piesă a anului 2000 cu „Apocalipsa gonflabilă”. Şi atunci mi s-au deschis nişte uşi internaţionale. Am primit o bursă la Viena, am avut lecturi de poezie în Marea Britanie. Așa am pri­mit şi bursa Fullbright, pentru Statele Unite. Nu vo­iam să rămân în America. Era doar ieşirea mea ca scriitor în afara graniţelor României. Și am trecut Oceanul și ca să învăţ. La New York, luând-o cu totul de la zero, eu am ales să devin studentă la „New York University”. Și pe când îmi făceam mas­teratul acela în studii performative, un profesor, Ri­chard Schechner, un legendar regizor de avangardă din anii ’70, m-a remarcat. Și mi-a cerut să scriu o poveste a lui Oedip, văzută din perspectiva Iocastei. A rezultat Iocastele („Yo­kastaS Redux”). Acest spec­tacol de avangardă a fost pentru mine o şcoală ex­traordinară.

– Cred că te-a ajutat mult imaginaţia de poet în piesele tale.

– Sigur! Începând cu primul meu poem dramatic, „Proscrisa”. Dar „Iocastele” a fost prima mea piesă de succes de la New York. S-a jucat și la Teatrul „La MaMa”, unde a debutat și Andrei Șer­ban. Și astfel, o universitate mi-a oferit o bursă de încă doi ani. Eu tot nu voiam să rămân în SUA, dar s-a întâmplat apoi ca altă piesa a mea, „Waxing West”, să ia un premiu important și să fie jucată. Au urmat alte premii și alte piese.

– Şi astfel, din aproape în aproape, te-ai făcut americană.

– Pentru că în New York este atât de bine pusă la punct industria teatrală, încât agenți, produ­că­tori și directori de teatre se duc peste tot ca să descopere noi voci. Și tot teatrul american este de piesă nouă. Chiar dacă te-ai lansat, trebuie să aduci o nouă piesă. Acolo, cum se spune, ești la fel de bun cum este cel mai nou proiect al tău.

„Am simţit pentru prima dată că fac ce-mi place”

– Care este spiritul american, care sunt idea­lurile lor?

– America pentru mine a însemnat să munceşti, să faci ceea ce îţi place şi să fii apreciat. Totul pe bază de merit. Am publicat şi în România cărţi, am făcut şi spectacole, dar nu mi s-a întâmplat să fiu susținută cu atâta dăruire şi corectitudine. La New York ți se spune: „Ne place ce faci tu, îţi plătim atâta să scrii o piesă și hai s-o dezvoltăm, iar dacă e bună, o ducem spre pro­ducţie”. Asta mi-a plăcut şi încă îmi place.

„Americanii sunt corecți și loiali”

Pe străzile din Los Angeles

– Care sunt celelalte bucurii ale tale în America?

– În principal, profesia. Pentru mine, America şi New York-ul au însemnat împlinirea profesională. Acolo am simţit că pot să devin mai bună, că mi se oferă o altă șan­să să scriu teatru. Iar pentru mine, acolo, fericirea este să fiu în repetiţii cu o piesă. Pentru că aco­lo, ca dramaturg participi la repe­tiţii, şi pe măsură ce regizorul lu­crează cu actorii, tu vezi dacă ceva nu merge prea bine şi mai rescrii. Lucrezi la piesă până la premieră. Mie asta îmi place să fac acolo. Îmi place să fiu în repetiţii. Altfel, nu-mi găsesc locul.

– Cred că nu te caută singu­rătatea pe-acasă. Ești o fire to­ni­că, aşa cum ai fost mereu.

– Nu mă simt singură la New York. Singurătatea parcă are o conotaţie negativă. Or eu am putut acolo să fiu independentă, în sfâr­șit, și să nu am pe nimeni pe cap. Nu prea am timp nici de taclale. La New York nu stai mult timp pe-acasă. Eu sunt mereu la re­pe­tiţii sau la Facultate. N-am stat niciodată o zi întreagă acasă, sin­gură. Numai când trebuie să pre­dau ceva și scriu 14 ore. Așa că nu am simţit deloc singurătatea, ci independenţa. Am simţit pentru prima dată că îmi fac singură viaţa şi fac ce-mi place.

– Care sunt bucuriile ameri­ca­nilor?

– Prima ar fi familia. Ei sunt foarte familişti. Mai ales că acum, când eu sunt profesor, îi văd pe stu­denţi cum vin cu părinţii să vadă diferite universităţi, cum vin la examene ori campusuri, ca să vadă unde vor să aplice. Nu mă aşteptam să fie atât de familiști. Contează foarte mult părinţii, fraţii. Dar și cei cu care ai lucrat. Iar americanii mi se par şi foarte loiali. Odată ce lucrezi cu nişte oameni şi văd că eşti de încredere, rămâi şi lucrezi cu ei mereu. Îmi place acest tip de corectitudine și loialitate. Nu idealizez, dar asta mi-a plăcut la americani.

– Și defecte nu au?

– Dacă e să le găsesc un defect, e că lumea mun­ceşte foarte mult acolo. Suntem tot timpul pe bari­cade. Suntem workoholici. Trebuie să găseşti un pic de timp să mai stai cu familia sau să te relaxezi. Nici eu n-am avut de ani de zile o va­canţă serioasă, să stau zece zile. Acolo, viaţa este plină, cel puţin pen­tru mine. Colegii mei încearcă să-şi găsească timp – sunt căsătoriţi, cu copii – să se ducă un pic acasă şi să-şi petreacă un pic de timp cu familia. Şi mama mă întreba: „Păi, şi cum e acolo cu actorii?”. Culmea e că după un spectacol, dacă ne ducem să mâncăm împreună ceva, fiecare fuge repede la familie sau acasă, că este obosit. Îmi era tare dor de petrecerile noastre românești, cu dans, cu voie bună. Acolo n-am mai avut parte de ele.

Verii aromâni din America

Unul dintre spectacolele montate în America

– Ești pe jumătate aromâncă, o nație răspândită în toată lumea. Ai rubedenii în America?

– America a reprezentat ceva important în familia mea încă de pe când eram aici, în România. Noi am avut tot timpul ca sprijin rudele din America. Bunica mea era născută în America și surorile ei au avut ce­tățenie americană. Iar surorile bunicului meu erau mă­ritate în America și acolo au și rămas. La noi acasă, tot timpul se discuta de America, iar rudele de peste Ocean ne trimiteau pachete cu haine. Toți cei din familia mea visau la America, în afară de mine. Și poate nici mama nu visa. A fost și ea în America, pen­tru că avea „greencard” datorită bunicii. A stat o perioadă, dar nu i-a plăcut. S-a întors. Pe urmă, după 1990, câțiva dintre verii mei s-au mutat în Connecticut. Am patru familii de veri acolo. Aveam un unchi mai îndepărtat, Reliciu Fecu, profesor la „Fairfield University”, în Connecticut, și consul ono­rific al României în Connecticut. El organiza con­fe­rințe aromâne, acolo unde am prezentat și eu o lucra­re despre Caragiale. Există și Societatea Fârșărotul acolo, în Statele Unite. Chiar au reușit să-l convingă pe primarul New Yorkului să facă o zi oficială a aro­mânilor. E o co­mu­nitate foarte activă de aromâni și îmi este drag să pe­trec acolo sărbătorile. Crăciunul îl petrec în Connec­ticut, cu verii mei, aromâni, familia Dima. Căci în America, toată lumea se duce la fa­milie de Crăciun. Crăciunul a rămas o sărbătoare de­licată, pe care scrie familie. De aceea mă duc la verii mei, și întotdeauna e lume multă la ei.

– Cum e întoarcerea acasă acum, în România?

Foto: Jody Christopherson (2)

– Am venit la București în acest semestru sabatic, pe care mi l-am luat de la „Ithaca College”, pentru că îmi era dor de România. În toți cei 18 ani de când am plecat, fusesem în țară numai sporadic. Mă consider un artist global, dar îmi era tare dor și de limba română. Odată cu mutarea mea în Ame­rica, eu m-am mutat treptat în altă limbă. Și întoarsă aca­să, am căutat să înțeleg mai bine România. Pen­tru asta am făcut și fotografii prin București, cu ca­sele lui vechi și frumoase. Și am mai descoperit cu mare plăcere că sunt multe festivaluri de artă, la Bucu­rești și în toată România. În literatură sunt multe festi­valuri mai noi, nu mai spun câte galerii de artă au apărut. Am rămas uimită. E foarte vibran­tă viața aici. Acum, mi-am închiriat un apartament, am reintrat în ritmul de viață bucureștean și am gă­sit peste tot schimbări în bine. România e în UE, ro­mânii circulă în Europa simplu, când am plecat eu ne trebuiau vize.

– N-ai venit la București cu mâna goală.

– Am venit să fac o piesă de teatru, pe care am numit-o „Proiectul Revoluţia”. O piesă despre Re­voluţia română, după 30 de ani. Mi s-a părut im­portant să fac această închidere de cerc. Pentru mi­ne a fost un proiect nou și provocator. La 30 de ani de la revoluție, să fac o călătorie dramatică la Kilo­metrul Zero al Revoluției din 1989. Un drum de la realitate la ficțiune și înapoi. Pe 16 decembrie 2019, când în urmă cu 30 de ani începea revoluția la Ti­mi­șoara, piesa s-a jucat la sala ARCUB, pe Lips­cani.

– O piesă cum la noi nu s-a mai scris și căreia ac­torii Ioana Bugarin, Ioana Flora, Ioana Pa­ve­lescu și Filip Condeescu i-au dat o emoție și o tensiune magistrale.

– Într-adevăr, nu s-a scris așa ceva la noi. Iar în lu­me este doar acea piesă, „Pădurea nebună” („Mad Forest”), făcută de britanica Caryl Churchill. Ea a fost aici în 1990, împreună cu un regizor de la „Royal Court Theatre” din Londra, cu nişte stu­denţi actori. Au luat interviuri românilor, au stat aici două săptămâni și s-au mişcat mai re­pede decât noi, românii, care de abia ne dezmeti­ceam din traumele noastre istorice. Apoi Caryl s-a întors în Anglia şi și-a scris piesa. Și „Pădurea nebună” a devenit cea mai cunoscută şi mai jucată piesă despre revoluţia română. Se joacă în foarte multe teatre din lume, iar în America aproape peste tot. O piesă bună, dar care se anunță, chiar din subtitlu, ca o perspectivă din afa­ră despre Revoluţia Română.

– Dar piesa ta?

– Eu, după ce mi-am luat o distanţă în timp și spațiu, m-am simțit pregătită să scriu o replică substanţială la piesa lui Caryl Churchill, abia la 30 de ani de la revoluție. Piesa aceasta a fost pentru mine un proiect necesar. O datorie personală față de România. Și ca să fac o punte peste timp cu familia mea de aromâni, „Proiectul Revoluţia” se termină cu un cântec aromânesc profund și dramatic. Este cântat de bunica mea Olimpia şi de sora ei.

Între magia teatrului și frumusețea poeziei

Afișul unui spectacol francez

– Tu ai multe înclinații artistice, de la poezie la dramaturgie și regie de teatru. De unde vin toate astea?

– Eu mă consider un fel de femeie renas­cen­tină. Chiar m-au interesat mai multe arte şi ştiinţe. Am fost tot timpul un spirit creator şi scormo­nitor. Mer­geam la olimpiade la matematică și am intrat printre primii la Facultate la Automatică. Făceam şi teatru şi dansuri la liceu. Făceam foarte multe lu­cruri, la începuturile mele. Aş fi vrut să dau la Istoria artelor, dar în anul acela de dinainte de 1989, Istoria artelor se desfiinţase.

– Cum îți trăiești tu, poezia și teatrul?

– Sunt prelungirea uneia din cealaltă. Se inter­sectează și se suprapun. Pentru mine nu este o diferență absolută. Monologurile mele din tea­tru sunt poetice și poemele mele au personaje, deci sunt cumva teatrale. La mine, poezia și tea­trul se între­pătrund. Fac un teatru poetic deși, în ultimul timp, am încercat să fiu mai realistă. Dar cred că ceea ce fac eu în teatru este un realism poetic.

– Are teatrul o magie aparte față de poezie?

– Da. Eu o simt. Îmi place să stau în teatrul gol, în întu­neric, înainte să înceapă un spec­tacol cu piesa mea sau îna­inte de repetiții. Pentru mine, acelea sunt momentele fericite și aștept să înceapă ma­gia, să fiu transportată în universul ace­la tea­tral. Fie al meu, fie al al­tora, dar firește că atunci când sunt vorbele mele e și mai im­portant. Pentru mine, cum­va, teatrul are mai multă magie decât poezia. Este o experiență cathartică în teatru. Sigur, poate că alții o au în poezie. Eu o am mai ales în teatru. Pentru că e un univers pluridimensio­nal. Când citesc o carte de po­ezie sau când scriu poezie, uni­versul acela mi se arată doar mie. În teatru, parcă e mai mult decât atât, pentru că acolo e o echi­pă, sunt actorii, decorul, spectatorii. Și toți con­tribuie la zborul acesta spre alt univers, spre altă lume. Cu o magie mai profundă și amplă. Și prin ex­periența sa de colaborare între ar­tiști și de comu­niune cu spec­tatorii, teatrul e pentru mine mai mult decât poezia. Pentru mine, cel mai important e să văd textul meu în fața spec­ta­torilor. Să vezi cum oamenii râd sau suspină ascultând ce ai scris tu. Acolo e magia.

Crăciunuri aromânești

Familia aromânească a Savianei din America

– Ceva aromână știi, Sa­viana?

– Cum să nu! Eu am crescut printre aromâni. Am copilărit cu bunicii, așa că am auzit aromână toată copilăria. Eu bunicilor mei le ziceam „dada” și „pa­pu”. Deși la aromâni la bunică se zice „maia” sau „mu­ma”, eu îi spuneam bunicii mele „dada”, care înseamnă mama – pentru că a fost ca o mamă pentru mine, m-a crescut până la șapte ani. Așadar, am co­pilărit la Curtea de Argeș, în această familie uriaşă, şi asta m-a marcat pentru toată viața. Așa cum au fost serile în care stă­team la poveşti cu bunicul. Cele mai multe erau poveşti din trecut. Po­veştile unei lumi nomade, care îşi tot pierdea casele. Căci în seco­lul trecut, ai mei, la fel ca mulți alți aromâni, au fost chemați să se așeze în România și li s-a dat pământ în Cadrilater. Apoi, din cauza unui aran­jament al lui Hitler făcut cu bul­garii, a trebuit să cedăm Ca­drilaterul fără luptă. Și am lăsat totul. Casa noas­tră din Silistra este acum școală. Ai mei au lăsat casa, toa­tă livada, ce mai aveau și ei pe-acolo și s-au mu­tat. Au trebuit după aceea să-și gă­sească alte și alte locuri. Mai întâi în Bărăgan, apoi prin Timişoara. Pier­deau mereu tot şi o luau mereu de la capăt. Pâ­nă au ajuns la Curtea de Argeș, unde s-au stabilit. Dar până și aici, deși n-a mai fost stră­mutată, fa­mi­lia mea de aromâni a fost prigonită. Își încro­piseră acolo o fabrică de nasturi, o afacere de fa­­milie. Din cauza ei, au fost consideraţi chiaburi, și co­muniştii le-au luat tot. Însă așa sărăciți cum ră­măseseră, în copilăria mea, eram foarte mulți acolo, toată familia cea mare, cu multe rude, într-o casă lungă, cu camere la fel de multe și o curte imensă, un pin, brazi, aveam și grădină. Casa aceea noi o numeam „Castelul”. Eu am copilărit în acea curte imensă, unde mă jucam toată ziua. Aveam leagănul pus pe pinul acela bătrân. Pe urmă, comuniștii au lovit iar. Au hotărât să ne demoleze casa. Și au început mai întâi cu pinul acela uriaș – unul dintre simbolurile copilăriei mele. L-au tăiat. Apoi noi ne-am mutat la bloc, în Curtea de Argeș. După care eu m-am dus la Pitești, la părinții mei, care erau profesori acolo. După copilăria asta idilică la Castelul bunicilor, am trăit la blocuri. Și mult mai târziu am aflat că, printr-o întâmplare aproa­pe magică, casa aceea din Curtea de Argeș era casa în care, la rândul lui, copilărise și Urmuz.

– Ce altceva îți mai povestea bunicul?

– Alteori, Bunicul meu, papu, Mărgărit Dima, se apuca să îmi cânte cântece sau să recite poezii aro­mâneşti. Mi-a trasmis o întreagă cultură orală care mi-a fermecat și incitat copilăria. Îmi recita, de pildă, cum era și el bolnav și mai spre sfârșitul vieții, un poem în care omul îi spune calului său ce greu e să îmbătrânești și cum om merge tot pe lumea cealaltă.

– Cum erau Crăciunurile co­pilăriei tale?

– În copilărie, toate Crăciunurile le făceam la Curtea de Argeș, cu bunicii mei și cu mătușa mea, sora mamei. Se aduna tot neamul, cei de la Bucu­rești, cei de la Constanța, de la Pipera și toți stăteau în doar câteva camere și ne adunam jos în sufragerie, și ei, cei mari, spuneau povești până seara târziu și cân­tau. Iar bunica făcea tot felul de bunătăți. Cră­ciu­nurile au însemnat pentru mine o familie mare.

– Cântau aromânește?

– Colinde cântam numai româ­nești. Dar mai erau cântecele acelea vechi, aromâne, cântate de bunica mea Olimpia Dima și de surorile ei, care veneau la noi de Crăciun. Iar Ghica Vanghele, sora bu­nicii, era o soprană extraordinară, și la fel și cea­laltă soră a bu­nicii, Flora Vanghele, avea o voce foar­te fru­moa­să. Li se dusese buhul bunicii și mătu­șilor mele aro­mâne, pentru cântecele lor. Au avut și un disc la Elec­trecord. Răsunau încontinuu cân­tece și poveşti şi ne simţeam toți uniţi. Acum, din pă­cate, încep să mai moară. Sora mamei a murit anul trecut și pentru noi e un gol imens. Mătușa mea era parcă liantul, după moartea bunicii, care ne aduna pe toți la Curtea de Argeș. Cu moartea mătușii mele, ceva, o lume s-a terminat.

– Și acum cu cine ai făcut Crăciunul?

– Acum am stat cu mama de Crăciun. Nu mai fusesem cu ea de mulți ani. Chiar fiind aici, în București, tot timpul am fost ocupată la festivaluri. Și mama mi-a zis: „Măcar când ești în America, știu că ești acolo și vorbim la telefon, dar acum ești aici și nu vii?!”. Așa că am stat cu mama la lumina bra­dului și am depănat amintiri vechi și vise noi, la lu­mina lumânărilor.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian