Amintiri vesele din ani triști – RAHAN

• Eroul copiilor cu cheia la gât •

S-a întâmplat într-o epocă pe care cei mai tineri de 30 de ani nu au cunoscut-o. Sub comunism, în anii 70 și 80, copi­lăria putea să fie la fel de ternă și cenușie ca viața românilor. Aberațiile și umilințele îndurate de oamenii mari se rasfrângeau și asupra celor mici, chiar dacă noi, copiii, nu înțe­legeam în totalitate ce se întâmplă. În acele vremuri, eu aveam două sertare mari, în care colecționam ambalaje occi­dentale – de ciocolată, de bomboane, de gumă de mestecat, cafea sau chiar țigări. Le scoteam de acolo doar ca să le miros și să mă minunez de culorile lor incredibil de vii. Hârtiile acelea goale, pe care le împătuream cu grijă, erau un fel de tezaur personal al multor copii, era „Colecția”. Ne vizitam și ne uitam în tăcere la ele, bănuind, undeva-de­parte, o altă lume, im­posibil de ima­ginat în totalitate. În acele vremuri, încă de la 8-9 ani, eram duși în re­morca tractorului de la școală pe câmp, unde depănușam grămezi uriașe de po­rumb. Număram zilele ca să văd la micul televizor alb-ne­gru cele 20 de minute săptămânale cu desene animate. Aveam grijă ca de ochii din cap de cartela de pâine sau carne, când eram trimis la Alimentară. Dar în acel univers mohorât, cu oameni hăituiți de griji și de frici, pentru noi, copiii, exista un miracol: „Rahan”, o revistă de benzi desenate, color, în lim­ba franceză! Era atât de rară în micul nostru oraș de provincie, încât nici cu cele două sertare de ambalaje occidentale nu aș fi putut să obțin o revistă la schimb! „Rahan” doar se împrumuta, nimeni nu o dădea de tot. Mai bine zis se închiria: ca să îl ai timp de o oră-două la școală, costa fie un sandviș, de preferință cu salam, fie două pa­teuri, trei covrigi, o pungă de caramele sau… ce își mai dorea proprietarul revistei. Pe primul „Rahan” personal îmi aduc aminte că am dat un breloc cu două femei dezbrăcate, 20 de surprize Turbo și trei timbre neștampilate. A fost jaf la drumul mare, pentru că era destul de terfelogită deja. Dar aveam Rahanul meu! Tata îmi citea seara din el. Mereu și mereu, încât îl știam pe dinafară. Așa am început să învăț franceza, deși nu îmi era clar unde și ce este Franța. Și când, 20 de ani mai târziu, am ajuns student în Paris, nu mă puteam abține, când intram în antica­riate, să nu răsfoiesc, cu mare emoție, un „Rahan”. Pen­tru francezi era o banalitate, pen­tru mine era simbolul bucuriei și libertății în anii cenușii ai co­mu­nismului. Chiar și astăzi am emo­ții când țin un Rahan în mână. E dincolo de crite­riile estetice sau raționale. E amintirea copilăriei, e nostalgia ușurinței de a evada în lumi fan­tastice, e mizeria unui regim în­vinsă fără luptă, prin libertatea de a visa.

După revoluție, am fost uimit să aflu că, deși „Rahan” era scris în fran­ceză și în România se gă­sea greu, revista era de fapt tipă­rită… la București! Cu mult no­roc, l-am întâlnit pe domnul Ni­colae Stănică, inginerul-șef al tipografiei „Arta Grafică”, unde se imprima revista „Rahan”. Mi-a acordat un interviu și nu mă mai săturam să îl ascult: în sfârșit, găseam explicația unuia dintre cele mai importante momente din copilăria mea și a atâtor copii ca mine! Povestea era completă, cercul se închidea. Interviul care urmează este realizat în urmă cu aproa­pe zece ani. L-am pier­dut, l-am regăsit și, iată, îl pot împărtăși acum, cu toți cei ce încă păstrează amintirea revistei „Ra­han”. Eu încă mai răs­foiesc din când în când vechea colecție, păs­trată la loc de cinste, lângă pick-up-ul cu discuri. Acele lucruri erau mi­nunate… sau poate era doar copilăria, ce trans­forma în aur tot ce atin­gea. Oricum ar fi, Ra­han face parte din isto­ria unei generații, face parte din istoria destine­lor noastre.

„Rahan a fost o afacere între Partidul Comunist Francez și Partidul Comunist Român”

– Domnule Nicolae Stănică, pentru cei ce erau copii în anii 80, revista de benzi desenate „Rahan” era o bucurie imensă, fereastra prin care evadam din universul cenușiu al comu­nis­mului. Era unul dintre puținele repere a ceea ce însemna „străinătatea”. După revoluție, am aflat cu uimire că de fapt Rahan se tipărea… în România! Dumneavoastră ați fost inginer-șef al tipografiei unde se imprima „Rahan” – Arta Grafică. De ce se tipărea această revistă în Ro­mânia?

– Se tipărea în România, pentru că erau con­tracte comerciale, era vorba de bani… Era o afa­cere de milioane de dolari, între Partidul Comu­nist Român și Partidul Comunist Francez, care deținea Editura Vaillant. Noi o tipăream cu 1,2-1,3 franci și ei o vindeau cu 8 franci. Încasam pe un număr din „Rahan”, care avea în jur de 200-220 de mii tiraj, între 65-70 de mii de dolari, o sumă foarte importantă la vremea aceea. Sigur, era și un soi de tradiție – revista „Vaillant” se vinde oficial în România încă din 1957, pe baza prieteniei dintre tovarăși, iar în 1970, a venit in vizită la București chiar José Cabrero Arnal, crea­torul lui Pif. „Rahan” se tipărea o dată la două luni și se trimitea în Franța, într-o pungă de plastic termo-sudată, însoțit de o jucărie. Câteo­dată, jucăria era ceva simplu, din plastic, dar erau și unele foarte interesante, de exemplu, o bucățică dintr-un arbore din Amazonia pe care dacă o pu­neai în pământ încolțea, sau o broscuță țestoasă, pe care dacă o țineai 24 de ore într-un anumit me­diu învia… Mă rog, comuniștii francezi făceau bani din vânzarea multor reviste de benzi dese­nate – „Pif”, „Calinder”, „Apache”, „Fanfan”, vreo 14 reviste de benzi desenate, dar în România tipăreau doar „Pif”, în Bucureștii Noi, și „Ra­han”, la Arta Grafică, unde lucram eu. Nu tipă­reau doar la noi, ci peste tot în Europa – în Un­garia, Polonia sau Bulgaria, în funcție de prețul cel mai bun. Noi am tipărit Ra­han de la numărul 1, în 1970 și ceva, și până în 1988, pentru că aveam prețuri bune, la calitate bună.

– Dacă „Rahan” se tipărea în România, de ce nu se putea cumpăra la chioșc?

– În mod normal, „Rahan” nu trebuia să fie deloc în Ro­mânia. Statul român nu era de acord să preia revista, ca să nu piardă valuta pe care o obținea prin tipar, și nu aveam voie să luăm niciun exemplar. Când francezii ne întrebau cum de revista se găsește totuși în Ro­mânia, noi spuneam mereu că importăm din Franța 25-30 de mii de exemplare. În realitate, nu importam nimic, că era in­terzis, însă găsisem o altă cale… Existau pierderile tehnologice, noi le ziceam „prisoase”, adică ceea ce se pierdea din cauza reglajelor proaste sau defecțiunilor. Dar noi aveam muncitori extrem de buni și reușeam să nu avem rebuturi. În loc de 3-7% rebut, noi nu aveam mai mult de 1%. Pentru diferența de până la 7%, mai închideam ochii, mai lăsăm oamenii să ia și restul, de obicei până pe la 4000 de exem­plare, le dădeam spre vânzare la chioșcuri, și banii ajungeau la tipografie. Nu se vindeau peste tot în România aceste așa-zise rebuturi, ci în anumite locuri. De exemplu, în București era un loc unde se vindea presă străină, lângă Sala Pa­latului. Treaba se făcea prin cei de la DEP – Di­recția de Expediere a Presei, ulterior devenită Rodipet. Practic, revistele „Rahan” din țară erau furate din tirajul mare, al francezilor. Era absurd, pentru că noi puteam să facem o mică diferență de preț și acopeream cheltuielile cu ce ar fi putut să rămână în țară și, practic, statul român nu pier­dea nici un ban, era o chestie de convenție. Nu s-a vrut la nivel de partid.

– Vă mai amintiți cum a început acest con­tract? A fost dificil ca România să îl primească?

– Să nu credeți că un asemenea contract apare din senin! Momentul exact nu mi-l mai amintesc, dar cu siguranță a fost la un târg al tipografilor din vestul Europei, acolo unde se făceau înțe­legeri și se stabileau contracte, ca la orice târg. Dar acest contract a venit pe fondul unei mari experiențe ca tipografi, pe care noi, românii, o aveam. Noi tipăream cărți pentru toată Europa, în toate limbile, și eram singurii din zonă care im­primam și texte în chineză. Exportam, la propriu, vagoane de cărți în Rusia, Anglia, Franța etc. Pe atunci era o cerere enormă de carte, se foloseau 10 vagoane de hârtie pe zi! Străinii îți trimiteau originalele de reprodus – text și ilustrație. Făceam tipar de probă și ei dădeau ok. Totul se făcea prin curier diplomatic. Nu se păstra nimic, nici măcar la Biblioteca Națională. De exemplu, în Franța era o editură foarte mare, Baudelaire, și pentru ei tipăream cărți clasice, legate frumos, ediții spe­ciale. Era o afacere destul de bănoasă a statului român. La început se ocupa de ea firma „Carti­mex”, apoi a de­venit „Cipexim” și în cele din ur­mă „Ilexim”, nu­me care apare și pe revistele „Ra­han”, dacă vă uitați cu atenție. „Ilexim” era fir­ma prin care se fă­ceau tranzac­țiile financiare și contractele, Arta Grafică era doar tipografia. Noi, la Arta Grafică, dă­deam 80-90% la export, restul erau cărțile Ceaușeș­ti­lor și alte câteva ediții mai specia­le. Aveam tipo­grafi de excepție. Băteam la calitate multe țări euro­pe­ne. Arta Grafică era cea mai per­formantă tipogra­fie din țară. Teh­nologia era depă­și­tă, dar se mun­cea mult și erau oameni de mare clasă, meseriași buni. Cam ce face un om bun acum, cu un calculator obișnuit, într-o zi, noi făceam cu o mie de oameni într-o lună, că aveam peste o mie de angajați. Sistemul era învechit și extrem de laborios. Când m-am întors dintr-o vizită de lucru în Germania, m-au chemat la partid și m-au întrebat dacă și nemții au tipografii ca ale noastre. Că erau unii în partid care credeau că România este buricul lumii. Și atunci le-am zis în față: da, au și ei tipografie ca a noastră, în muzeu, la München… Se mirau și nu le venea să creadă și atunci le-am zis ce am văzut. La ora aia, în 1980, noi produ­ceam cu 1000 de oameni, cam 250 de mii de cărți pe lună. La finisare, la legă­torie, aveam cam 180 de oameni. În Germania, cu 18 muncitori se fă­ceau 200 de mii de cărți pe schimb… pentru că aveau tehnologie. Noi aveam o tehnologie total depășită, era din anii ‘50. Cele mai performante sisteme electronice de la noi la ei nu se mai folo­seau din anii ‘60. Erau diferențe uriașe!

– Ce era cel mai complicat?

– Totul era foarte complicat. Și față de ce era atunci tehnologia, și față de ceea ce este acum. Ilustrația se făcea pe clișee de zinc… Se turnau litere, se perfora o bandă cu aer comprimat care comanda o mașină de turnat litere în plumb, care turna literă cu literă. Se forma un șir lung, apoi se făceau paginile, se culegea manual… era foar­te complicat. De­se­nele se fotografiau și se gravau chimic pe zinc. Hârtia era destul de proastă la „Rahan”, doar coperta era mai bună. Dacă vă amin­tiți, în interior hârtia era rugoasă, iar coper­ta era pe carton duplex cretat. Tehno­logie ex­trem de com­pli­cată. Dar, cu acea armată de angajați, noi reușeam să facem ca­litate.

– Vecinii dumnea­voas­tră știau că lu­crați la tipografie? Nu vă cereau reviste „Rahan” pentru co­piii lor?

– Nu prea aveai în­credere pe atunci în oa­meni ca să faci ast­fel de servicii oricui… Sub noi stătea șeful Securității Giurgiu… și cu astfel de oameni chiar te fereai să ai relații, era periculos. Noi ascultam Europa Liberă într-o spaimă totală, să nu cumva să se audă în bloc…

– Ce știți despre numărul 35 al revistei „Ra­han”? E un nu­măr foarte rar și de aceea foarte valoros pentru colecționari…

– Revista se expedia în transcontainere puse pe tiruri, cu vamă, sigilate în curtea fabricii. Trans­containerele se puneau apoi pe tren sau pe vapor. După predarea tirajului, mai păstram filmele pentru tipar, 30 de zile, ca să nu se întâmple ceva pe drum. S-a întâmplat, de exemplu, un accident de tren în Ungaria – s-au ciocnit două trenuri și noi am refăcut tirajul. Altă dată, în Cehoslovacia, a luat foc. Sau cu vaporul, noi le trimiteam la Rostock, și de acolo erau luate și trimise mai departe. Se pare că s-a scufundat vaporul. Posibil ca acel număr de care vorbiți să fie cel aflat pe vaporul scufundat. Noi am refăcut tirajul, dar, dacă a ajuns târziu pe piață, nu a stat mult în chioșcuri și fiind puține exemplare vândute – de aici raritatea lui.

– Au fost momente dificile? Vă amintiți un număr tipărit cu emoții?

– Cu revista „Rahan” nu au fost momente dificile. O singură dată, îmi amintesc, au fost pro­bleme.… doi oameni din tipografie s-au ascuns în containerul cu reviste, ca să fugă din țară. Din păcate, i-au descoperit vameșii, au fost judecați și condamnați… Unul dintre ei era vecin cu mine, Jan, și celălalt era Aurică Dumitrescu. După revoluție, au plecat definitiv din țară, nu știu unde sunt acum. În rest, emoțiile erau la cărțile politice pe care le tipăream. Tehnologia era atât de veche și dependentă de mâna umană, încât era foarte greu să nu ai greșeli. În plus, existau permanent suspiciuni și atunci, orice greșeală se putea interpreta politic. La cărțile Ceaușeștilor era cel mai complicat. Odată, am stat o noapte întreagă pentru că nu știam ce culoare au ochii preșe­dintelui Janos Kadar și nu puteam să imprimăm. Era Burtică secretar cu propaganda și era și Adrian Păunescu acolo… Aveam telefon direct cu ei, îmi spuneau exact ce să modific și ce să fac. Cei care erau în ierarhia superioară a partidului erau majoritatea „yes-meni” sau rude și erau mulți incompetenți. Și ăștia, ca să își demonstreze loialitatea, deși nu aveau pregătire, îi spuneau lui Ceaușescu – vedeți, tovarășu’, că asta sau asta se poate interpreta! Și de aici, tot felul de idei tâm­pite, la care noi lucram de înnebuneam.

– În cât timp se tipărea revista „Rahan”?

– În aceste condiții, tipărirea efectivă a revistei „Rahan” dura trei săptămâni. De când ajungeau din Franța filmele pentru tipar și până ieșea re­vista împachetată pe poarta fabricii, dura cam o lună și jumătate. La legătorie se lucra în două schimburi, la imprimare într-un singur schimb. Dar în același timp se lucra la multe altele, inclu­siv ziarul „Scânteia”, de exemplu, care se tipărea cam în 15 zile.

– De ce s-a oprit tipărirea revistei „Rahan” în 1988?

– În 1988, am primit telex de la Centru, cum ar veni azi, un fax: să ne ducem în străinătate, să facem contracte pentru 1989. Am fost delegat pentru Franța, special pentru contractul cu Edi­tura Vaillant, de care ținea „Rahan”. În ajunul plecării mele însă, a început o grevă uriașă a tipo­grafilor din toată Franța. Francezii tipăreau foarte mult în străinătate și ei au spus: „Noi nu avem de lucru și voi tipăriți afară? Nu mai lucrăm de­loc!”. Și au blocat totul. Nu au mai apărut ziare câteva zile în Franța. Situația era destul de gravă. Atunci francezii m-au sunat și au zis: „Tipărim la voi doar dacă veți cumpăra 30% din tiraj, ca să avem o scuză în față greviștilor, altfel nu se poate”. Și cum de la Partid era directivă clară că niciun dolar nu mai iese din țară, s-a renunțat la contract și din acel moment „Rahan” nu s-a mai tipărit în România. De altfel, imediat după aceea, a început să se prăbușească tot sistemul comunist din Est, și odată cu el, și susținerea pentru Editura Vaillant. „Rahan”, „Pif” și ceilalți eroi de benzi desenate au dispărut, odată cu socialism-comu­nis­mul țărilor estice.

(Foto: George Dumitriu – 2)