IULIANA TUDOR (TVR 1) – „Când totul se schimbă, schimbă totul!”

„Am o igienă psihică de la care nu abdic”

– Pentru majoritatea oamenilor, luna ia­nuarie e momentul marilor planuri de viitor. Cu ce năzuințe ai început anul 2020?

– Eu am început anul cu o mică vacanţă, fi­indcă în televiziune luna decembrie e foarte aglo­me­rată – cu pro­grame speciale, cu final de sezon – şi-atunci, în ianuarie, îmi rezerv măcar două săp­tămâni, în care să mă rup de absolut tot şi să-mi dedic tim­pul familiei, copilului, mie şi părin­ţilor, pentru că asta e cea mai bună formulă de a-mi încărca ba­te­riile: să nu mai am baterii! Nici tele­fon, nici calculator, nici radio, nici te­le­vizor (aproape)… Încerc să mă de­co­nectez de la tot ce ar putea să-mi stâr­nească interesul profesional și să mă detaşez de tot ceea ce fac la te­le­vi­ziune. Me­se­ria noastră este cro­no­fa­gă, te so­licită zi-lu­mină, şi atunci rişti să uiţi de multe lucruri care te de­fi­nesc, rişti ca, pier­zând contactul cu aces­­te lu­cruri, mărunte adesea, dar de­finitorii pentru tine, ele să dispară cu totul.

– Cum reușești? Ma­joritatea oa­menilor își iau cu ei problemele de ser­viciu și-acasă. E o ade­vărată dez­ba­tere psi­hologică în lume, despre cum să scăpăm de stre­sul profe­sio­nal.

– Pentru mine e un soi de igienă psihică de la care nu abdic. Bine, e un exerciţiu care nu mi-a ieşit din prima: treaba asta cu detaşarea totală nu e atât de uşor de realizat cum ar părea. Mintea îţi zboară la tot felul de idei, faci planuri, strategii şi nu e simplu să schimbi stilul ăsta de viață pro­fesională exage­rată. Detașarea este fundamentală, fără ea ar în­semna să nu mai am rezultate, să-mi pierd crea­ti­vitatea, să-mi pierd capacitatea de a vedea ce-ar trebui să schimb. Vorba ceea: când totul se schim­bă, schimbă totul! Aşadar, în 2020, am decis că îmi voi consolida proiectele la care lucrez deja şi care merg foarte bine, dar sunt deschisă şi unor provocări noi.

– Să discutăm aplicat…

– Din fericire, emisiunea „Vedeta populară” continuă. Trebuie să mulţumesc foarte mult ma­nagementului TVR, care a crezut în faptul că TVR poate să mai aducă în peisajul media încă o premieră, un talent show de folclor, care păs­trează reţeta talent show-urilor din toată lumea, dar are acest specific naţional, e „al nostru”. Şi mulţumesc tuturor celor care au asigurat con­tinuitatea proiectului. Mă bucur grozav că, în trei ani, am reuşit, alături de echipa mea, să aducem nişte schimbări impor­tante cu această emisiune. Dacă la „O dată-n viaţă” am convins tinerii că folclorul nu e ceva desuet şi de care să-ţi fie ruşine, ci, dimpotrivă, e cât se poate de cool să porţi o cămaşă tradiţio­nală şi să intri într-o horă sau că, în aceeaşi „ţi­nută”, poţi să mergi la teatru sau la concert, cu „Vedeta popu­lară” am reuşit ceva mult mai profund: să reașe­zăm în rândul tinerilor, şi mai ales al absol­venţilor de Academie de Muzică, dorința de a participa la un concurs şi, mai apoi, dorinţa de a de­veni artist în zona folclorului. Pledez la emi­siune şi pledez şi aici, în interviul cu tine, pentru că ştiu că „Formula As” este foarte citită, pentru acel om care alege să urce pe scenă, îmbracă un costum de patri­mo­niu naţional şi nu ră­mâne doar la intenţia de a-şi câştiga existenţa din cântat la nunţi, la petre­ceri etc. Asta e o com­po­nentă comercială şi atât! Dorinţa mea a fost ca, prin „Vedeta popu­lară”, să-i ajutăm pe ti­neri să înțeleagă că dacă alegi folclorul, dacă alegi să devii promo­torul aces­tui tezaur național, nu poţi să faci asta oricum, ci trebuie să o faci cu ținută, cu demni­tate, trebuie să înveţi să ai dis­cernă­mânt valoric şi să acumu­lezi o cunoaştere reală, nu de su­prafaţă. De pildă, noi i-am învăţat pe concurenţi ce înseamnă o apa­riţie de două minute şi jumă­tate, când nu e vorba doar să ieşi pe scenă şi să cânţi, ci trebuie să acorzi o mare atenţie cos­tu­mului, să-ţi contro­lezi mersul, postura şi atitu­dinea, să înţelegi ce spune textul melodiei şi, în funcţie de asta, să-ţi mo­delezi interpretarea, ca să transmiţi şi mesa­jul, şi emoţia, să-ţi alegi cu mare grijă reper­to­riul… Modelele de mari cântăreți populari pe care le avem încă pe scenă au atâtea de oferit, ca sfaturi, ti­nerilor. Oamenii aceştia nu sunt doar conser­va­to­rii unei lumi, ci au păstrat o legătură activă cu sa­tul, cu comunitatea, le res­pec­tă și le iu­besc, nu sunt doar interpreți, ci veri­tabili amba­sadori ai zo­nelor pe care le reprezintă, cu mândrie și bucu­rie.

„De ce nu ne mai emoționează doina și de ce nu ne mai bucură hora?”

– E frumos ce spui, doar că, între timp, satul românesc și vechile comunități s-au schimbat. Se mai potrivește tradiția populară cu noile gusturi de azi?

– În parte ai dreptate! Satul nu mai e cel despre care am citit noi în cărţi şi nici măcar cel pe care l-am mai prins noi în copilărie, iar inter­netul, televizorul și presa ne împing masiv către „totul pe repede-înainte”, pervertindu-ne gustul, trăgându-ne către facil şi superficial. E trist că nu mai avem puterea să ascultăm o doină sau chiar şi o horă, care vorbesc despre lucruri esen­țiale din viaţa fiecăruia dintre noi: iubire, naștere, moarte… Or, exact astea sunt mo­men­tele şi tră­irile care au creat folclorul românesc! Şi-atunci, de ce nu ne mai emoţionează doi­na şi de ce nu ne mai bucură hora? De ce ne limităm doar la lucrurile care ne binedispun facil? Fi­rește, şi eu, în pro­gramele de Paşte, de Crăciun ori de Re­­velion, aduc și o parte muzicală me­nită să cre­eze bunădis­po­ziţie, dar asta nu în­seamnă că folclorul se reduce doar la asta, că putem să pu­nem semnul egal în­tre folclorul ro­mâ­nesc şi divertis­ment! Prin urmare, în­cercarea noastră, la „Ve­de­ta popu­la­ră”, asta a fost: să corectăm un pic menta­litatea celor care pornesc către o carieră în domeniul folclorului.

– Vorbești cu teamă, cumva, despre înstră­inarea românilor de folclor, dar la concertele de muzică populară şi la sărbătorile folclo­rice de bună calitate oamenii vin puhoi…

– Eveni­men­tele deschise des­pre care vorbești (cate­gorie în care putem să includem şi emisiunile TV de folclor) aduc pu­blic dintr-un singur motiv: pen­tru că sunt pur românești. Românii sunt un popor cu iden­titate încă puternică. Chiar și cei care plea­că la muncă în Occident și-au luat cu ei și cos­tu­mele popula­re, cântecele, jocul, tradi­țiile pe care le țin ne­știrbit. Iar la evenimentele acestea de amploa­re la care te-ai referit, contează și faptul că organi­zatorii sunt serioşi, iar artiştii sunt cu-ade­vărat valoroşi. Un artist valoros are capaci­ta­tea să fi­de­lizeze publicul, indiferent de modele şi curen­tele trecătoare. Este și cazul So­fiei Vico­vean­ca, căreia i-am dedicat o emisiune-portret care s-a bucurat de mare suc­ces. În esen­ţă, eu şi colegii mei asta vrem să reu­şim: să creăm cât mai multe astfel de „oaze” de calitate, ca să ajungem – visăm noi – să echili­brăm balanţa pieţei în fa­voa­rea cântecului de calitate. Din dorinţa asta s-a năs­cut „Ve­deta populară”, din dorinţa asta s-a năs­cut ediţia specială „Sofia Vicoveanca 60”, din dorinţa asta voi mai face anul acesta (apropo de proiecte noi) încă două sau trei astfel de ediţii speciale, dedi­cate unor alte personalităţi din mu­zi­că, nu doar din folclor (le-am numit „Gala ex­celenţei în muzică”) şi am în plan ca tot în anul acesta să mai abordez o temă foarte importantă: ia popu­lară. Lucrez la un proiect prin care să mă duc către tinerele care aleg să poarte ia, dar care o văd strict ca pe un obiect de fashion, strict ca pe o chestie cool, pe care s-o porţi cu blugi şi cu o pe­reche de ghete. Lor vreau să le explic ce îm­bra­că de fapt, care este simbolul, valoarea iei. Ca să fie mândre de ea! Şi, revenind la întrebarea ta, publicul acela numeros, la care făceai referire, poate să fie explicat şi printr-o întoarcere la ele­mentele na­ţionale, prin sentimentul identității, așa cum am spus.

„Așteptăm pe oricine dorește, de la 16 ani până la peste 100”

– „Vedeta populară” a ajuns la sezonul 5 şi în luna februarie începeţi pre­se­lecţiile…

– Da, castingul la nivel na­ţional va însemna o călătorie prin toată România. Încercăm să ne du­cem noi cât mai aproape de oameni, căci e complicat pentru ei să ajungă în Bucureşti, mai a­les de la distanţe mari. Aşa, vre­me de apro­ximativ o lună de zi­le, mergem cu caravana prin toa­te zonele ţării, unde, cu spriji­nul studiourilor teritoriale şi al co­laboratorilor noştri, organi­zăm câte un casting în câte o lo­ca­li­tate principală. Aşteptăm pe ori­cine doreşte, de la 16 ani până la peste 100. Oamenii vin, cântă do­uă piese, noi îi imprimăm, iar selecţia finală se face ulterior, în Bucureşti.

– Vă e greu să fa­ceţi selecţia? Îmi în­chipui că doritori sunt destui, dar câţi dintre ei sunt realmente va­lo­roşi?

– Nu sunt chiar atât de mulţi, pe cât ne-am dori noi. La ultimele castinguri au venit, de fie­care dată, cam 600 de persoane, dintre ca­re noi am ales 45. Dar ceea ce mă bucură este că am rezonat foarte bine cu studenţii şi ab­sol­venţii de Academie de Mu­zică, pe care „i-am convins” să vină în con­curs și să cânte folclor autentic.

– Insist totuşi: judecând la nivelul acelor sute de candidaţi, e mai mult grâu sau mai mul­tă neghină?

– E greu de spus. Eu nu pot să judec, de exem­­plu, categoria rapsozilor sau a oamenilor ajunşi la vârsta maturităţii, la peste 45 de ani, care se prezintă la acest concurs și, la nivel inter­pretativ, nu întrunesc condiţiile pentru a participa la „Vedeta populară”. Nu pot să spun despre ei că sunt „neghină”. Pentru că oamenii aceia, care au alte meserii, vin acolo din pură pa­siune, din­tr-o dragoste reală pen­tru folclor şi, în cele mai multe cazuri, în tine­reţe şi-au dorit să cânte pe o scenă, dar, din diverse mo­­tive, n-au avut posibi­li­tatea. Pe ei îi admir foarte mult! Pentru pa­siu­nea lor şi pentru curajul de a-şi împlini, chiar mai târziu în viaţă, acest vis: de a cân­ta pe o scenă. Chiar dacă doar pentru o sin­gură dată. Nu toţi a­vem curajul ăsta, de a ne urma visurile. Şi nu toţi suntem capabili de un ase­menea ataşament faţă de lumea folclorului. Deci, oamenii aceştia, cu sigu­ranţă, nu pot să intre în categoria „neghină”, deşi unii dintre ei nu întru­nesc con­diţiile emisiunii, la nivel interpretativ.

„Nu ne-am dorit un juriu academic, ci un juriu potrivit pentru un produs de televiziune”

– Juriul îşi păstrează aceeaşi componenţă?

– Da. E o echipă sudată, care funcţionează foarte bine… şi care stârneşte şi controverse. Pentru că aşa tre­buie într-un talent show. Poa­te că, pentru unii, com­po­nenţa aceasta nu e perfectă, în­să noi nu ne-am dorit un juriu academic, ci un juriu potrivit pentru un produs de tele­vi­ziu­ne, pentru un produs de masă. Repet, „Vedeta populară” e un talent show, deci are şi o com­ponentă de spec­tacol.

– Ai o relație bună cu ju­riul?

– Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă noi trebuie să facem echipă şi în culise, şi în faţa telespec­tatorilor. Sigur, asta pre­supune că eu trebuie să-i cunosc foarte bine, ca să ştiu pe ce bu­toane să apăs când lucrurile ar putea să derapeze. Acesta e rolul meu: să păs­trez mereu echili­brul şi să preîn­tâm­pin orice probleme, sunt un coordona­tor şi un arbitru. Ceea ce nu e toc­mai uşor, fiindcă am de-a face cu cinci caractere foar­te puternice, cu cinci oameni foarte diferiţi, care vin din medii diferite. Doamna Elise Stan şi dom­nul Grigore Leşe sunt specialiştii juriului, Nicu­lina Stoican şi Cornelia Rednic sunt oa­me­nii de scenă consacrați, care pot să evalueze ţinu­ta, carisma, dicţia concurențior etc., iar Mircea Di­nescu e spectatorul care este fie impresionat, emo­ţionat, cucerit de interpretarea concu­ren­tului, fie nu. Acesta e rolul dumnealui. În plus, du­pă cum e evident, dânsul e foarte atent la texte: aţi văzut că are mereu consideraţii legate de versuri, de mesajul poetic al textelor.

– Te provoc, Iuliana! Ai putea să-i faci fie­cărui jurat în parte câte un mic portret?

– S-o iau de la stânga la dreapta, după cum sunt aşezaţi în emisiune. (râde) Domnul Dinescu aş spune că e un personaj viu, foarte prezent şi foarte critic, în multe situaţii. Cornelia e moro­şanca vivace şi cu un tonus fantastic – indiferent câte ore filmăm, ea rămâne la fel de proaspătă şi de plină de energie! Are şi foarte mult umor, pe care şi-l manifestă mai curând în culise, motiv pentru care i-am şi spus c-ar trebui să se fo­losească mai mult de atributul acesta şi-n emisie. Niculina e un om puternic şi fragil în acelaşi timp. Chipul ei angelic „înveşmântează” un ca­rac­ter foarte puternic, o fire care, pe de-o parte, e extraordinar de sensibilă, mai ales când e vorba de România (n-am mai întâlnit un om care să vi­breze la o asemenea intensitate, care să aibă un ase­menea ataşament faţă de România!), şi, pe de altă parte, poate să fie extrem de acidă, de cate­go­rică şi de tranşantă. Urmează apoi Eli­se Stan, care e „mama tutu­ror”, aşa spunem noi. Dânsa, şi în emisie, şi în spatele camerelor, şi acasă, şi peste tot, e omul diplomat, care caută mereu să păs­treze sau să reinstaureze armonia. O calitate ra­risimă! În schimb, aceeaşi Elise Stan, când are de făcut o observaţie, o face de o simţi până-n vene. Îţi vorbeşte cu zâmbetul pe buze, dar în aşa fel, încât nu-i uiţi cuvintele. Iar Grigore Leşe e „per­sonajul juriului”. Toată lumea aş­teaptă să vadă „ce spune Leşe?”. Și pe bună drep­tate: fi­indcă nimeni nu poate să-i conteste pregătirea şi cunoaşterea în domeniu. În culise însă, şi dânsul ştie să lase seriozitatea deoparte: are şi umor, e comunicativ, e deschis… Şi e şi un om sensibil: îmi aduc aminte când a plâns pen­tru prima dată în­tr-o emisie – am fost foarte im­presionaţi! Am avut o fată care a interpretat un moment cu totul spe­cial, iar dânsul a fost ab­solut copleşit şi a plâns realmente. N-a mai putut vorbi minute în şir…

– Am început interviul întrebându-te despre planurile tale profesionale pentru 2020. Haide să încheiem dialogul nostru într-o zonă mai in­timă: familia. Băiatul tău, Tudor, ce mai face?

– Acasă lucrurile stau foarte bine. Eu și soțul meu ne dedi­căm lui Tudor şi educaţiei lui. A ajuns în clasa a II-a, dar are şi alte preocupări: face pian, face înot, iar de curând s-a apucat şi de scrimă, de care s-a îndrăgostit. Ba chiar m-a anunţat că vrea să ajungă la nivel de performanţă în domeniul ăsta. Ceea ce nu poate decât să mă bucure, fi­indcă scrima e un sport complex, care te pregă­teşte foarte bine pentru viaţă: te învaţă fairplay-ul, să-i respecţi pe ceilalţi, ce înseamnă o echipă, te învaţă să-ţi faci o strategie, în doar câteva secunde, şi te învaţă că, după aceea, tre­buie să şi acţionezi şi, nu în ultimul rând, te în­vaţă să pierzi cu nobleţe. Lucruri esenţiale, mai ales în lumea în care trăim azi. În plus, toate activităţile astea ale lui mă ajută ca, deocamdată, să-l ţin cât mai departe de orice formă de teh­no­logie, de in­ternet… Cred că e important să ex­ploreze lumea reală şi să-şi trăiască într-adevăr copilăria. De spaţiul virtual o să aibă destul timp mai târziu.

(Foto: Marius Bărăgan – 4, Doru Ochea)