* George Prochnik, „Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii”, traducere și note de Alexandru Macovescu, editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 392 p.
Biografiile celebrităților au succes de piață. Aproape nu mai există mari figuri istorice, de artiști, savanți, exploratori care să nu fi devenit personaje de roman sau film sub semnătura unor scriitori sau scenariști mai mult sau mai puțin înzestrați pentru acest gen de reconstituiri. Faptul că în ultimele decenii au proliferat se datorează și facilizării procesului de documentare de pe computerul de acasă, care-ți poate furniza cam tot ce s-a păstrat în jurul unei teme. De inteligența, erudiția și mai ales talentul biografului ține însă alchimia care leagă verosimil povestea unei vieți în contextul epocii. „Marele vienez” Stefan Zweig (1881-1942), care avea un cult al oamenilor exemplari, a scris el însuși biografii citite și azi (Erasmus, Balzac, Dickens, Dostoievski, Maria Antoaneta, Magellan, Montaigne ș.a.) înainte de a deveni subiect de cercetare pentru biografi. Alături de proza, teatrul și memorialistica lui, aceste biografii au contribuit la faima mondială de care s-a bucurat atât în timpul vieții, cât și în posteritate. Stefan Zweig a fost, în cei 77 de ani scurși de la sinuciderea lui, mereu reeditat și citit, inclusiv la noi, unde i s-au publicat serii de autor cu nuvelele și romanele, iar în 2012 i s-a tradus și volumul de memorii „Lumea de ieri. Amintirile unui european”, citat copios în cartea pe care vi-o recomand azi. Există și alte biografii ale lui Zweig, cu autori englezi, francezi și germani. Americanul George Prochnik se ocupă în special de ultimul deceniu din existența scriitorului confruntat cu barbaria celui de al III-lea Reich. În 1933, când volumele i-au fost arse public, împreună cu alte altor autori germani de origine evreiască, Zweig era celebru, bogat (cărțile i se vindeau în sute de mii de exemplare) și locuia cu prima soție, Frederike, într-un castel din Salzburg, înconjurat de prețioase colecții. Atunci a crezut că furia antisemită a naziștilor e trecătoare. Abia un an mai târziu, când amenințarea a devenit primejdioasă, a hotărât să emigreze la Londra, lăsându-și nevasta austriacă și catolică acasă. În exilul englez o cunoaște pe Lotte Altman, mai tânără cu 27 de ani, care-i devine devotată secretară și îl însoțește în călătoriile frecvente în SUA, Brazilia, Argentina, unde ține conferințe și e celebrat de oficialități și admiratori. Deși în 1940 primește cetățenie britanică, în Anglia aflată în război e privit cu suspiciune ca german, în Germania și Austria e stigmatizat și chiar existența îi e refuzată ca evreu, ororile din țările ocupate de naziști îl împing în depresie. Scriitorul umanist, generos, pacifist fervent, care visa din 1932 la „Statele Unite ale Europei”, își vede lumea lui distrusă și își caută refugiu în Brazilia. Acolo, într-o cabană din Petropolis, pentru a-și uita de rătăciri și provizorat, retrăiește în scris „Lumea de ieri” din Europa lui, o lume stabilă și armonioasă, un model de civilizație în care era perfect integrat. Lotte e grav bolnavă de astm, lumea lui europeană – strivită de demența hitleristă, viitorul are culori sumbre („chiar universul propriei limbi s-a scufundat pentru mine iar Europa, locul meu de fixare spirituală, a fost ea însăși aneantizată”). La 22 februarie 1942, Lotte și Stefan Zweig iau o doză letală de barbiturice. Acestea sunt faptele. Pentru a le povesti, Prochnik folosește multe citate din scrisori, articole din presa vremii, mărturii, vizitează locurile peregrinărilor lui Zweig și le descrie reportericește, pune în text și fotografii și dă dramei trăite de scriitor note subiectiv-emoționale.
