Primăvara marilor iubiri – Vă mai amintiți când v-ați îndrăgostit prima oară?

VIOLETA NĂSTASE, 61 de ani, învățătoare

„Am dansat ca nebunii, până a dispărut timpul”

(E plină de energie, îi strălucesc ochii, poves­tește cu bucurie. Doamna din fața mea se trans­formă din nou într-o adolescentă.)

A fost prima dată când am chiulit de la școală. Aveam 17 ani. Era o primăvară caldă, nimeni din gaș­că nu mai avea chef de ore. Mia, cea mai ză­păcită fată dintre noi, a venit cu ideea să chiulim și să mer­gem pe munte, la cabana Mălăiești. Tatăl meu era foar­te strict când era vorba de lucrurile astea. Încă sunt uimită, după atâția ani, că m-a lăsat. Dar am plecat. Îmi amintesc perfect drumul spre cabană, era greu al naibii, aveam 8 kilograme în spate și nici un pic de experiență pe munte. Și am simțit că mor chiar de la prima pantă, cea de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor, dacă știți. La Poiana Izvoarelor, însă, am făcut o pauză, m-am trântit pe pajiște și mută am fost, atât era de frumos! Și frumusețea aia pur și simplu mi-a luat tot greul, toată oboseala! Brusc, mă simțeam ușoară ca o pană. Cum am ajuns la cabană, ce să vă spun, băieții din grupul nostru au și fugit să intre în vorbă cu niște fete mai mari, din București. Erau îmbrăcate foarte fain pentru vremea aia, fumau, aveau și-o sticlă de băutură cu ele, nu ca noi, provincialele, cuminți. Țin minte cum vorbeam între noi, cum ne simțeam trădate și urâte și nebăgate în seamă, deh, drame de puștoaice. Și cum stăteam eu așa și îmi plângeam de milă, am văzut deodată, în fața cabanei, un băiat cu ochi mari, cu privire blândă și, pur și simplu, m-am topit! Nu știam cum să intru în vorbă cu el, mi-era rușine. Până la urmă, mi-am luat inima-n dinți și l-am între­bat dacă nu cumva are să-mi dea o țigară, că ale mele s-au pierdut într-o prăpastie. Nu știu de unde mi-a venit minciuna asta, haha! Dar țin minte felul în care m-a privit și siguranța cu care mi-a spus că el nu fumează, dar că o să-mi facă rost de țigări, cum să nu. Și cine fuma trei minute mai târziu pri­ma țigară din viața ei?! Vioooo… Am tușit îngro­zitor, băiatul a râs; evident că și-a dat seama că nu mai fumasem niciodată. Am izbucnit și eu în râs și am râs amândoi în hohote, cum numai la vârsta aia poți râde, iar râsul ăsta a stins toată stinghereala dintre noi. În următoarele zile, am vorbit cu el cum nu mai vorbisem cu nimeni niciodată. Am vorbit des­pre viețile noastre, despre vise, nu ne mai sătu­ram vorbind, eram ca într-o vrajă. În ultima zi, am hotărât să ne întoarcem împeună, doar noi. Îmi amintesc cum la Diham ne-a prins o ploaie infer­nală. Eram uzi până la piele și plini de noroi și mai ales triști că urma să ne despărțim. Dar n-am fă­cut-o. El, Ștefan, a insistat să mai rămânem o noapte împreună și noaptea aia să dansăm. Am ajuns la Predeal și, așa uzi și murdari cum eram, am intrat într-o discotecă. Și asta am făcut toată noap­tea, am dansat până ni s-au uscat hainele de pe noi, până a dispărut timpul. Și n-o să uit niciodată, dar niciodată!, cum luminile strobo­scopului s-au făcut albastre, un albastru stins, și a început Fernando de la Abba, poate o știți. Eh, și melodia asta a durat cel puțin trei ani, iar noi în clipa aia eram singurii oa­meni din univers. Înțelegeți?! Singurii! Ștefan m-a sărutat atunci. A fost primul sărut din viața mea și ultimul cu el. Ne-am despărțit în gara din Predeal, topiți de vise și de promisiuni. Ne-am scris vreme de trei ani, până ce eu l-am întâlnit pe cel mai bun, mai curtenitor și cald om, pe soțul meu. Și Ștefan a rămas acolo, într-o lume fantastică, aproape ca un vis. Nu fumez nici azi, dar uneori, poate de trei ori pe an, îmi aprind câte-o țigară și visez la cabana Mălăiești. Și de fiecare dată când se întâmplă asta, aud Fernando și roșesc, întocmai ca o fetiță de 17 ani.

CRISTINA PAVEL, 80 de ani, pensionară

„Și acum simt căldura palmei lui, 70 de ani mai târziu”

(Vorbește încet, rar, cu răbdare, privește în gol. Din când în când zâmbește și o face cu toată blândețea din lume.)

Aveam 10 ani, eram o fetiță bine crescută, care nu avea voie să iasă afară fără voia celor mari. Vara eram lăsată în grija bunicilor, în Vălenii de Munte. Țin minte, eram pe balconul casei, când am văzut că cineva mă privește insistent, nici nu știam dacă e o umbră sau se întâmplă aievea. Silueta mi-a făcut un semn cu mâna și am simțit cum îmi bubuie inima. Știu că m-am dus glonț la bunica și i-am spus foarte hotărât că eu ies. Nu-mi vine nici acum să cred cum bunica, cu toată ușurința din lume, mi-a zis: „Bine, Cristinico, ieși”. Am ieșit ca hipnotizată. Iar afară era un băiat cu păr negru, cămașă albă și ochi sclipitori. Și-a dus degetul la buze, mi-a fă­cut semn să tac, m-a luat de mână. Știți, și acum simt căldura palmei lui, 70 de ani mai târziu. L-am ur­mat cu o încre­dere oar­bă, iar băiatul m-a dus într-o pădurice și mi-a arătat un copac bătrân, cu o scorbură uriașă, din care zburau fluturi. Am dat să vor­besc, m-a oprit și a fugit. Îl chema Radu și era cu doi ani mai ma­re decât mine. Din ziua aceea, Radu a tot apărut în fața balconului, eu co­boram, iar el mă lua de mână și-mi tot arăta minunile lumii. An după an, în fiecare vacanță pe care o petreceam la bunici. Aveam deja 18 ani, se însera, când Radu a apărut pe un cal alb. Vă dau cuvântul de onoare, exact pe un cal alb, ca în povești. Și am mers cu el prin noap­te și tot ce țin minte e fornăitul calului și brațele mele strângându-l puternic pe după trup. Radu m-a adus înapoi acasă și m-a sărutat pe frunte. Era ca un prinț, prințul meu din poveste. Iar poveș­tile sunt întotdeauna perfecte, prea perfecte. Când am întâl­nit primul băiat din realitate, un băiat abso­lut nor­mal, dar minunat în normalitatea lui, am înțe­les că eu asta vreau, normalitate, nu basme. Și m-am căsă­torit cu el și am trăit, de atunci încolo, o viață abso­lut normală. Nu m-am mai uitat o clipă înapoi. Ani mai târziu, am aflat că și Radu s-a căsă­torit la rândul lui, că și el, ca și mine, a avut doi copii. Dar ceea ce mi se pare uluitor nu e asta, ci faptul că cei doi copii ai lui sunt născuți la aceeași dată cu copiii mei! Iar acum o lună, am aflat că Radu a părăsit lumea asta. Și am mai aflat că, ori de câte ori se întâl­nea cu vreo cunoștință comună, îi povestea și apoi o întreba de mine. Știți cum e?! Toate fetele de pe lumea asta visează la prințul pe cal alb, dar când li se întâmplă de-adevăratelea, se sperie și fug. Ascultați-mă pe mine, știu bine.

ANDREI COSMA, 43 de ani, profesor

„Mi-a zâmbit, și zâmbetul ei m-a năucit de tot, pluteam!”

(Îmi vorbește ușor stingherit, cu capul în pă­mânt. Pare să retrăiască ceea ce povestește.)

Am cunoscut-o pe Oana într-un tren, când mergeam cu ai mei spre Timișul de Sus. Și acum pot să povestesc tot: cu ce eram îmbrăcat, cum cădea soarele prin gea­mul murdar, cum, pe ban­cheta din fața mea, stătea cea mai frumoasă fată din lume. Știu că părinții vorbeau numai tâmpenii și eu o priveam pe furiș, cum își lipea fruntea de fereastră și privea, cu ochii ei verzi, afară. Știu că mă chinuiam să găsesc cuvintele ca să intru în vorbă cu ea, dar mă sufocam de emoție. Și chiar m-am sufocat de emo­ție, când ea mi-a atins cu un deget brațul și m-a întrebat dacă nu vreau să ieșim pe culoar. Eram roșu ca racul! Nici n-am fost în stare să-i răspund, am dat doar din cap și m-am ridicat. Știu și acum: înce­peau să se vadă munții, cerul era incredibil de albas­tru, iar cea mai frumoasă fată din lume îmi spunea că părinții sunt niște chestii incredibil de plicticoa­se. Aveam 13 ani, ea era cu doi ani mai mare decât mine și putea să spună niște lucruri pe care eu abia apucasem să le gândesc. Mi-a zis că ea și părinții ei merg la Timișul de Sus, și că sigur o să se plicti­sească de moarte. A urmat cel mai eroic moment din viața mea: mi-am adunat toate cuvintele pe care le mai știam și i-am spus, nici eu nu știu cum, că n-o să se plictisească deloc, că și eu merg la Timișul de Sus. Mi-a zâmbit, și zâmbetul ei m-a năucit de tot, pluteam!

În fiecare zi din vacanța aia, mă trezeam la 6 di­mineața și așteptam într-un chin nesfârșit să se facă 10, ca să o văd pe Oana. Stăteam în pat cu ochii în tavan și încercam să număr până la cinci mii ca să trea­că mai repede timpul. Și nu reușeam, cum era să reușesc?! Îi vedeam ochii, părul, zâmbetul, încer­cam să-mi imaginez că mă sărută, dar nu puteam, mă lua din nou vârtejul ăla care mă amețea cu totul. Când ajungeam la ușa ei, spuneam doar: „gata, am venit”. Habar n-aveam ce altceva să-i spun. Ne plim­bam apoi ore întregi, ea vorbea mult, îmi po­ves­tea cum e viața la liceu, iar eu tăceam mâlc. Mă simțeam cel mai prost băiat de pe pământ, iar ea era atât de inteligentă și de frumoasă! În ultima noastră zi acolo, simțeam că o să mor, că mi s-a sfârșit lu­mea, că uite, ea o să se întoarcă la liceul ei cu băieți mari care fumează și joacă baschet, iar eu o să mă întorc la școala mea generală, într-a șaptea, cu puful meu de mustață și dresurile alea pe care mama încă mă obliga să le port pe sub pantaloni. Nu aveam nicio șansă, cel puțin așa era în capul meu. Cum să apar în fața liceului ei plin de băieți mari și să o invit la film sau la cofetărie?! Îmi imaginam hohote de râs. Și simțeam în mine toată jalea asta, când ea mi-a luat fața în palme și m-a sărutat. „Ai avut drep­tate”, mi-a zis, „nu m-am plictisit deloc în vacanța asta”. N-am mai căutat-o de atunci, rușinea că n-am nicio șansă cu așa o fată m-a lovit din nou, chiar și după sărutul ăla. Până acum trei ani, după divorțul meu, când știam deja că n-oi fi eu chiar cel mai prost băiat de pe pământ. Am găsit-o, ne-am văzut la o cafea. Ochii ei nu mai străluceau și, chiar dacă îmi zâmbea, zâmbetul ei nu mai avea nicio putere. Ne-am povestit încă o dată vacanța de la Timișul de Sus, ne-am băut cafelele și am plecat fiecare la ca­sele noastre.

OCTAVIAN MAREȘ, 50 de ani, inginer

„Pe Ana Maria o iubesc doar eu, ai înțeles?”

(E degajat, râde, se ironizează. Își aprinde o țigară, o stinge după trei fumuri.)

Prima iubire?! Ahahaha, Ana Maria!!! Sută la sută, Ana Maria! Știi cum e? Da­­că încerc să-mi amin­tesc, nu văd decât o siluetă albă, cu un păr care cred că era blond, cu niște ochi care cred că erau albaștri. Ce să mai, de fapt, să mă tai și nu-mi amintesc cum arăta. Dar ce țin bine minte e că eram în grupa mare, la grădiniță, și o iubeam nebunește. Ce însemna să iubești la grădiniță în grupa mare? Însemna că Ana Maria recita poeziile patriotice cel mai frumos, însemna că Ana Maria făcea cele mai frumoase de­sene, însemna că mă uitam la ea non-stop și însem­na că, evident, nu reu­șeam să-i spun o vorbă. Cu toate celelalte fete pe care nu le iubeam puteam să vorbesc fără probleme, dar cu ea nu, să mă tai și nu eram în stare. Asta era iubirea, la grădiniță, în grupa mare. Și încă ceva, de 1 martie, când aduceam măr­țișoare, ofeream câte unul, identic, pentru toate fetele, iar ei îi dădeam trei, diferite, pe cele mai frumoase. Dar tot n-aveam curaj să-i spun ceva. De ce îți tot spun de Ana Ma­ria? Că pentru ea am făcut cel mai tare gest din viața mea de mascul. Eram la nisipar cu Cornel, când l-am întrebat pe cine iu­bește. Cornel, în prostia lui, mi-a înșirat vreo cinci nume: Anca, Diana, Larisa, Simona și Ana Maria. Am simțit că văd roșu în fața ochilor și, în secunda doi, eram peste el și-i căram pumni. „Pe Ana Maria o iubesc doar eu, ai înțe­les?!” Hahaha, săracul Cornel! Oricum, atunci, la grădiniță, în grupa mare, am aflat prima dată că pe lume sunt tipi d-ăștia, cum e Cornel, care iubesc cinci fete deodată, și fraieri ca mine, care iubesc doar pe una.

ALEXANDRA CHIRICĂ, 39 de ani, arhitect

„Un băiat înalt, cu ochi negri și gene lungi, a venit timid la mine și mi-a pus întrebarea la care tânjisem toată viața”

(Povestește cu un mic zâmbet în colțul gurii, chipul i se înseninează, ochii ei căprui devin și mai luminoși.)

Eram în clasa a șasea, în prima mea tabără, la Sovata. Eram toată o emoție, aveam o valiză cu cele mai frumoase și mai bune haine de acasă. Tot ce visam era să mă îndrăgostesc. Nu știam prea bine ce înseamnă îndrăgostirea, dar tot sufletul meu stri­ga după asta. Țin minte că, în prima seară, aveam o rochiță albastră, cu floricele albe și, la mână, un ceas roz, cu Mickey Mouse. Îmi dădusem și cu „stru­gurel” cu aromă de cireșe. Eram o adevărată prințesă, îți dai seama, haha! Eh, și prințesa asta aștepta cuminte, pe o băncuță, să-i vină prințul. Toate fetele din jur erau invitate la dans, numai eu, de la atâta așteptare, mă transformam ușor-ușor din prințesă în rățușca cea urâ­tă. Simțeam că mor de tris­tețe! Când am simțit că nu mai pot să-mi stăpânesc plân­sul, am fugit în cameră și am plâns în hohote, un plâns cum nu avusesem niciodată până atunci, un plâns de inimă rănită, ceva ce nu știam până în clipa aia ce înseamnă. Și, brusc, mi-a apărut bunica în min­te, cum mă mângâia pe păr într-o seară și-mi spunea că, dacă vreau să mi se îm­plinească vreo dorință, să zic Psalmul 50 în fiecare seară, să-l zic cu tot sufletul meu, cu toată inima mea și o să văd că Dumnezeu o să-mi împlinească dorința. Am strâns ochii cât am putut de tare, până n-am mai văzut nimic, mi-am tras pătura peste cap și am început să mă rog cu tot sufletul. A doua zi, aproa­pe că uitasem toată drama, eram o fetiță, până la urmă. Eh, seara, nu mi-a mai stat gândul la nicio rochiță, știu că rămăsesem în treningul meu albastru și mă uitam plictisită in jur. Și știu că în clipa aia începuse, undeva, la un radio, Love me tender. Și un băiat înalt, cu ochi negri și gene lungi, a venit timid la mine și mi-a pus întrebarea la care tânjisem toată viața mea de 12 ani: „Dansezi?”. Eram așa de fericită! Îmi venea să strig tuturor că Dumnezeu există și uite ce mult mă iubește, de mi-a împlinit dorința! Și am rămas cea mai fericită fetiță din lume timp de câteva zile. Am dansat cu băiatul ăsta, Mir­cea, în fiecare seară, până când am plecat din tabără. El a plecat la Luduș, eu m-am întors la Târgoviște, atât de mici și atât de departe unul de altul! Într-o zi, la scurt timp, mama a intrat în dormitorul meu, zâmbind cu gura până la urechi. Știu că începusem să tremur de emoție când mi-a zis: „Andruța, te caută la telefon Mircea, de la Sovata”. Am mai vorbit de câteva ori cu el la telefon, țin minte că ne-am scris și câteva scrisori și apoi am tăcut fiecare. Între Târgoviște și Luduș dis­tanța era prea mare și noi eram prea mici.

ANDRA OLARU, 34 de ani, fotograf

„Cum am ținut-o eu în brațe pe mama’’

(I se citește emoția în ochi. Și dragostea.)

E așa un clișeu să vorbești despre mama… Pentru orice copil din lume, prima mare iubi­re va fi mama! Cine te ține în brațe, cine îți cântă de noapte bună, cine te protejează de tot răul, cine te învelește, cine te sărută prima oară, unde vrei să te refugiezi când ești trist sau obosit sau bolnav?! Hai să fim serioși, d-aia există mamele pe lume. În primul rând, ca să te învețe ce e iubirea adevărată. Dar, știi, acum un an, mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Pentru că toți, nu doar eu, cred că ajungem să ne privim supraomul ăsta care este mama, ca fiind ceva de la sine înțeles. Ea e mama, ea e iubirea, ea e invinci­bilă și nu se poate altfel. Acum un an, la 33 de ani ai mei, n-o să mă crezi, dar a fost prima oară când am văzut că MAMA e un om. Un om pe care îl cheamă Maria, o fetiță mică, speriată, neputincioasă, care are nevoie să fie ținută în brațe, să fie protejată de tot răul, să se refu­gieze și ea, la rândul ei, în brațele mamei și acolo să i se ia tot greul, toată boala și tristețea. Pentru că mama s-a îmbolnăvit și boala i-a luat super-puterea de mamă, și pentru că mama ei, bunica mea, murise de mult, cu mult înainte de a mă naște eu. Mama n-avea în brațele cui să se refugieze. Și eu, pentru prima dată în viață, m-am transformat, din copilul ei, în mamă. Am ținut-o în brațe, am încercat să-i dau curaj, s-o protejez. Am vorbit de fapt pentru pri­ma oară cu fetița ascunsă din ea, am aflat cine este omul, nu mama. Am aflat că îi e frică de în­tu­neric, de singurătate, am aflat că poate să facă mofturi la mâncare, că nu vrea să meargă la doc­tor, că nu vrea să-și pună căciula pe cap, că plân­ge din orice. Mama devenise un copil, eu deveni­sem un om mare. Dar poate niciodată n-am vor­bit mai mult despre poveștile ei ca atunci când a fost bol­navă: despre cum se cățăra în copaci, des­pre cum era cel mai zăpăcit copil din cartier, des­pre cum fura cireșe, despre cum chiulea de la școală, des­pre cum s-a îndrăgostit, despre toată frica cu care a trăit odată ce mama ei n-a mai fost lânga ea, despre toți oamenii pe care i-a iubit și care, ușor-ușor, au plecat din viața ei. Niciodată n-o înțe­le­sesem până la capăt. Pentru că ea îmi arătase până atunci doar super-puterea ei de ma­mă. Nu știam, de fapt, ce luptă se dusese în omul ăsta, ca să devină super-eroul meu. Atunci, cu boala, am înțeles. Mama era Maria, iar Maria era un om mi­nu­nat. Un om fragil, ca toți oamenii, un om care avea nevoie să fie ținut în brațe, ca toți oamenii, un om viu, rănit, care cere dragoste prin fiecare respira­ție. Atunci am iubit-o pe mama și mai mult, asta dacă o mamă poate fi iubită și mai mult. Atunci am în­țeles prima oară că o mamă nu se naște cu super-puteri și că e o luptă uriașă în ființa ei ca să devină minu­nea care este mama. Mama nu s-a născut ma­mă, s-a născut o fetiță. Știu, pare îngrozitor de sim­plu ce spun, dar e un adevăr care m-a copleșit. Mama a învățat să fie super-erou prin luptă, tristețe și frică. Și a devenit! E mult mai miraculos așa. Când mama s-a vindecat, când nu i-a mai fost frică de întuneric și n-a mai făcut mofturi la mâncare, pri­mul lucru pe care mi l-a spus a fost: „De ce nu-ți pui căciula, când afară e așa frig?!”. Țin minte că am râs, am luat-o în brațe, i-am spus că o iubesc și că mi-am pus căciula. Mama se întorsese, era din nou super-eroul meu, dar eu știam de acum, că în spa­tele ei se ascunde o fetiță, pe care o cheamă Maria.