De la Paris, cu scriitoarea GABRIELA ȘULEA: „Nu cred că ne vom îmbolnăvi cu toții, dar cu toții vom traversa frica”

Locuiește de mai bine de-un deceniu în Fran­ța, dar scrie poezie în limba română. Îndră­gostită de Paris, un oraș care a adoptat-o fără să ezite, Gabriela Șulea a rămas cu inima la Bu­cu­reștiul din care-a plecat. Corespondență din capi­tala Franței, cu o fostă jurnalistă transformată în poetă, traducătoare și autoare de cărți pentru copii.

– Franța pare destul de lovită de pandemie. Cum e orașul, Gabriela? S-au stins sau mai ard luminile Parisului?

– Pare că Parisul abia se dezmeticește. Chiar dacă școlile s-au închis de vineri, duminică s-au ținut totuși alegerile municipale, care i-au scos pe parizieni din case și i-au făcut să umple parcurile și străzile. Cheiurile Senei fremătau, aerul mirosea a primăvară, lângă Notre Dame cineva cânta la saxofon. Abia spre seară, la jurnal, când s-au anun­țat noile măsuri, când am văzut cum face­book-ul se umple de statusuri alarmante, am realizat cu toții că toată seninătatea acelor clipe suspendate fusese mai degrabă o formă de negare.

– Facebook-ul pulsează de panică și îngri­jorare. Tu cum faci față invaziei mediatice?

– Am trecut și eu, ca mulți alții, de la frenezia nesănătoasă cu care urmăream tot, la decizia mai înțeleaptă de a mă rupe de fluxul continuu de știri, care de la un punct încolo devine toxic. Și care, oricum, n-ar mai fi putut adăuga nimic la măsurile de precauție pe care deja le luasem. Acum, eu și soțul meu ne uităm la știri doar dimineață, la prânz și seara. Ne-am propus să învățăm să lăsăm tele­foanele deoparte, să fim prezenți. E, cred eu, una din marile lecții ale acestei izolări, care ne trimite pe toți în casă, în casele noastre interioare. Epide­mia asta e ca o oglindă care ni se pune în față. Ne provoacă și ne obligă să stăm cu noi înșine, cu copiii și, mai ales, cu partenerii noștri de viață.

– …Și nu e ușor.

– Nu e ușor, depinde cât de bine sunt amândoi cu ei înșiși și unul cu altul. Cât de mult timp sunt obișnuiți să petreacă împreună. Dacă știu să călătorească și pe tărâmurile interioare, în propriile lor țări străine, către infiniturile mici, nevăzute. Se deschide acum un altfel de timp, prilej de întâlnire adâncă, dar poate și probă de rezistență. Cât poți să vezi cu adevărat, cât poți să primești din celălalt?

– Gabriela, cum sunt zilele tale în izolare? Cu ce-ți umpli timpul ăsta, petrecut acasă?

– Cesar, băiețelul nostru, a propus să instaurăm câteva reguli ale casei și a desenat afișe: „Ne amuzăm și nu ne supărăm”. „Suntem buni unii cu alții”. „Nu ne deranjăm”. „Ne jucăm”. (râde) Când totul va fi trecut, afișele astea vor merge în cuferele cu amintiri. Am făcut temele pentru școală cu el, ne-am luptat cu săbii, ne-am bătut cu perne, ne-am alergat prin casă, am construit un cort în mijlocul camerei și am citit povești în sacul de dormit și la lumina lanternei. Suntem abia la început. Cine știe dacă energia asta bună nu se va transforma pe alocuri în rutină sau epuizare? În rest, am pus la spălat o mulțime de rufe și am programat o curățenie generală în apartament, o primenire, așa cum făceau înainte de Paște bunicile și mamele noastre. Am plănuit să facem ordine în dulapuri, să triem haine și jucării, să ordo­năm cărțile în bibliotecă, dar și să începem un jurnal cu întâmplările fiecărei zile, cu desene și lu­cruri care ne-au făcut să râdem. Privesc către zilele următoare cu o mare curiozitate – vom fi împreună, într-un timp suspendat. Și mă întreb: peste câte zile vom ceda, vom da în lături draperiile și vom deschide ferestrele să ne cunoaștem vecinii de vizavi?

– Mai scrii, Gabriela? Mai e loc și de poezie între atâtea întâmplări?

– Scriu în jurnal în fiecare zi, e timpul meu cu mine, cel mai mult îmi plac diminețile în care mă trezesc înaintea tuturor, eu, cafeaua și pagina albă. Mi-aș fi dorit să apară anul ăsta volumul meu de debut, „Poeme de întors aca­să”, dar cu evenimentele în curs, pare că nu se va întâm­pla curând. A apărut însă recent, la editura Univers, a doua mea carte pentru copii, „Știu ce să faci!”. Iar acum este în curs de ilustrare următoarea. Până atunci, e greu cu scrisul. Mi-e greu să-mi imaginez că, așa cum suntem, cu toții acasă de dimineață până seara, voi mai găsi starea aceea de scris poezie. În schimb, e timp numai bun de citit. Nu mai pot zbura spre România deocamdată, dar am în­că destulă Românie la mine acasă, suficiente cărți aduse cu valiza plină până la ultimul gram. Câteva rafturi necitite cu trufandale. Mă uit la ele ca la vitrinele unei cofe­tării.

– Când vorbesc cu tine, pare totul senin. Ție nu ți-e teamă? Tu cum lupți cu spaimele, cu frica asta care pune stăpânire pe toți?

– Chiar acum, în timp ce vorbim, mă gândesc că mă doare capul și îmi curge un pic nasul și mă traversează o panică total umană. Ce fac? Încerc să respir adânc, să mă așez alături cu mine și să fiu atentă la tot ce trezește epidemia asta în mine, să-mi observ fugile, spaimele, evadările. Nu cred că ne vom îmbolnăvi toți și nici nu vom muri toți. Dar cu toții vom traversa frica. În ultimă instanță, despre asta e vorba, e ca o traversare a ceții. E confruntarea cu ina­micul perfect, invizibil, ca­re poate fi oriunde, în casa liftului, pe scări, pe clanța pe care am uitat să o dăm cu spirt, la vecinul de lân­gă. Dar dacă vom avea cu­rajul să intrăm în ceața asta, să ne încredițăm incerti­tudinii, de cealaltă parte a ei ne-ar putea aștepta un dar, o nouă claritate, o altă vedere. Și poate că ceilalți ochi, cei lăuntrici, ne vor fi în sfârșit deschiși.

– Crezi că am putea învăța ceva din încercarea care ni se dă?

– Sunt uluită de oprirea aceasta totală a lumii, de imensa frână care ni se pune tuturor. Poate că pan­demia asta ne va smul­ge lucruri, con­vingeri, certitudini de mucava, oameni dragi. Ni se va lua mult. De pe ființa noastră se vor desprinde și vor aluneca la pământ straturi după straturi, ca niște piei vechi. Dar co­borâți tot mai adânc în noi înșine, în grota inimii – în întunericul și în lumina ei uitată – într-o zi vom fabrica poate o piele nouă, mai adevărată. Și vom învăța să trăim altfel. Mai conștient.