Primăverile SOFIEI VICOVEANCA – „Zâmbetul nu costă bani”

– Dragă doamnă Sofia Vicoveanca, a venit primăvara, și cu toată încercarea prin care tre­cem, ţara începe să înflorească și să ne în­se­nineze sufletul cu frumusețea ei. Cum vă găseşte primăvara aceasta?

– Este un moment dificil pentru omenire în perioada aceasta, dar chiar şi aşa, eu cred că primăverile din inimile noastre ţin de felul în care ne pregătim pentru ele. Viaţa ne încearcă azi mai mult ca oricând, dar eu ştiu şi simt că doar bu­nă­tatea ne poate salva. Lumea e ațâțată, agresivă, şi dacă nu găsim calea să ne îmbunăm, va fi tare greu. Şi nu zic doar pentru că suntem în post sau pentru că sun­tem înconjuraţi de gro­zăvia asta de boală. Observ de multă vreme că oa­menii au nemul­ţumiri în adânc şi le varsă pe cine apucă. Sunt mereu po­so­morâți și în­crun­tați. Eu încerc mai mereu să fiu cu zâmbetul pe buze, iar dacă mai uit, face cumva Dumnezeu să-mi aducă aminte. Uite, o să vă zic o întâmplare despre lucrul acesta. Este legată de acea poveste pe care ne-o aducem cu toţii aminte, despre copiii din Norvegia, care au fost luaţi de lângă părinţii români, pe motiv de violenţă familială. Când am aflat ştirea atunci, pe mine m-a afectat te­ribil. Să iei pruncul de lângă mamă este pentru mine o durere de ne­ima­gi­nat. Ăsta a fost primul meu gând. Sunt şi eu om, câteodată iute la mâ­nie, câteodată mai domol și cu jude­cată. Imediat am catalogat poporul norvegian ca pe o nație de oameni duri, reci, fără suflet. Întâm­plarea a făcut ca exact în acea pe­rioadă, eu să fiu invitată la Oslo, capitala Nor­vegiei, să cânt pentru românii de-acolo. După un concert frumos, m-am întors la hotel, unde îmi dădusem întâlnire cu epis­copul Macarie, cel care ţine în palmă credincioşii români din ţările nor­dice. Eu eram în costum popular, sfinția sa în ţinută preoţească, și poves­team, așezați pe două fotolii mai retrase din holul hotelului. Deja era două noaptea şi noi tot vor­beam, eu despre Bu­covina, el despre Năsăudul na­tal. Atunci, prin faţa noastră a trecut un cuplu mai în vârstă, de norve­gieni, care au plecat din hotel și s-au întors cam după vreun sfert de oră. Văzân­du-ne tot acolo, la ora aceea destul de târzie, s-au apropiat de noi și ne-au întrebat grijulii: „Aveţi nevoie de ajutor?”. „Dacă n-aveți unde dormi, vă putem ajuta noi”. Doamne, Bogdana, drăguţa mea, tot gândul urât și nemeritat pe care-l avusesem înainte pentru oamenii acelei ţări s-a transformat în ruşine! Cine ştie care a fost adevărul în povestea aceea, cu copiii luați, şi eu am judecat atât de aspru?! A doua zi am început să mă uit la fiecare norvegian în parte pe stradă. Cu toţii zâmbesc, sunt veseli, relaxaţi, te privesc în ochi. Îţi dau o stare de bine, de frumos. E atât de încântător să zâmbeşti, nu te costă nimic. Am jurat să nu mai judec niciodată, să nu mai ezit să zâmbesc vreodată.

„Când îți plânge sufletul, cel mai bun leac este rugăciunea”

– Doamnă Sofia, în ce vă găsiţi dvs. ancorele din viaţă, cele care vă ţin atât de dârză şi mereu cu bucuria înscrisă pe chip?

– Eu vin din lumea sa­tului. Am fost crescută în tradiţie şi smerenie. Am învăţat că atunci când îţi plânge sufletul, cel mai bun leac este rugăciunea. Eu cred în rugăciunea simplă, fără vorbe re­ţinute pe de rost, fără cuvinte complicate. Ru­găciunea inimii este rugăciunea mea. Cel de Sus ştie ce ai tu în adâncul sufletului, şi un simplu „Ajută-mă, Doamne!” rostit cu sinceritate, dra­goste şi smerenie, va fi auzit şi Dumnezeu te va ajuta. Aşadar, Dumnezeu e prima mea ancoră. Apoi vine băiatul meu, familia lui, nepoatele mele. Şi, nu în ultimul rând, oamenii. Toţi oamenii mei dragi, cei care vin la spectacolele mele. Eu nu-i consider doar nişte spectatori de ocazie, eu chiar sper că în faţa lor îmi împlinesc menirea de a le mişca puţin sufletul, de a le da o stare diferită de cea de zi cu zi. Ca să-i simt, ca să văd dacă eu chiar am un impact asupra lor, am un truc de-al meu. Înainte de spectacole, când fac probele de sunet, de lumini, când îmi încălzesc vocea, mereu rog pe omul de la lumini să nu închidă chiar toate reflectoarele din sală. Nu numai că nu-mi place să fiu singură pe scenă, dar vreau să văd măcar primele rânduri de spectatori. Vreau să-i văd bine, să-mi dau seama din privirea lor, că sunt prinşi de cântatul meu, și nu că se gândesc la ce-or mânca diseară. Eu simt după ţinuta corpului lor, după cum mă privesc, dacă îi încânt sau nu. La rândul meu, sunt des spectator. Merg la teatru, la con­cer­te. Sunt un spectator sincer, care trăieşte ce vede: dacă e de râs, râd, dacă e de plâns, plâng. Dacă un artist reuşeşte să transmită ceva publicului, să-l „mişte”, sentimentul acesta minunat i se va în­toarce în viaţă în multe rânduri.

Sute de mărgeluţe

– Aveţi mereu tolba plină de poveşti. Este pe-acolo vreuna și despre tresărirea aceasta care poate fi trezită în oameni, prin cântecele noastre vechi?

– Uite, eu fac, când îmi este îngăduit, vizite la penitenciare. Le cânt oamenilor de acolo. Nicio­dată de dor şi jale, ci colinde, dacă e iarnă, sau cântece vesele, de petrecere, în restul timpului. Mai recit câte o poezie religioasă. Acum nişte ani, în preajma Crăciunului, am fost la un penitenciar de femei din Republica Moldova. O întreagă aventură să reuşim să intrăm şi să cânt, dar asta e o altă poveste. Înăuntru, pe o scenă improvizată, un brăduţ ornat cu hârtie creponată. Mi-au dat lacrimile, era exact ca toţi brazii de Crăciun ai copilăriei mele, parcă era un tablou de demult, atât de drag mie. Am cântat cât s-a putut, în condiţiile modeste de acolo, dar cu toată inima. La final, una dintre fe­mei mi-a întins un cartonaş porto­ca­liu, pe care erau lipite câteva frun­zu­liţe verzi, decupate. De jur împrejurul cartonului erau sute de mărgeluţe minuscule, lipite. Mi-a spus aşa, trecându-şi degetul peste mărgelele acelea nenumărate: „Doamnă, astea suntem noi, toate. Luaţi-ne cu dum­neavoastră!”. M-am făcut toată fiori, iar acea ilustrată este şi azi la loc de cinste la mine în casă. Lumea mă întreabă de ce fac asemenea gesturi, să merg în închisori… Le zic că din locu­rile astea lumea fuge, nu se duce. Dacă reuşesc pentru câteva clipe să-i fac pe deţinuţi să uite unde sunt, să-i conving că rugăciunea vindecă sufletul îndurerat sau înrăit, atunci parcă am un rost în plus.

Povestea mărului

– Să ne întoarcem la primăvară. În inter­viurile dvs. acordate revistei noastre, vorbeați adesea despre grădinița de-acasă, din Vicov. Să fii ajuns primăvara la ea?

– La Vicov, la căsuţa mea, am o curticică, nişte flori, câţiva meri. Nu mai locuiesc acolo demult, stau la bloc, în Suceava. Dar deși nu mai am grădină la țară, am una chiar la mine în aparta­ment: o sută treizeci şi trei de ghivece de flori! Deci, am grădină! E un întreg ritual al udatului, al curăţatului. Le mai cert pe cele care leapădă prea multe frunze sau care nu vor să înflorească. Pe altele le ţuc de frumoase ce-s. Le alint, le vor­besc… Practic, eu trăiesc într-o grădină de flori. Dar uite că mi-a venit în minte o poveste pe care vreau să ți-o spun. O poveste veche, din grădina copilăriei mele. O poveste despre meri.

– Să se deschidă tolba!

– Eram copilă, tata era în prizonierat, mama refugiată cu mine, speram că ne vom întoarce la Toporăuţi, satul natal, aflat în Ucraina de azi. Tot ce aveam rămăsese acolo. Nu a fost aşa. Am rămas la Vicov, iar lângă noi aveam un vecin de o zgâr­cenie cruntă. În schimb, femeia lui era bună, ne dădea lapte, cartofi, fără ştirea bărbatului. Ce-ți povestesc se petrecea într-o vară, iar ei aveau un măr timpuriu, din acela cu fructe parfumate și dulci. Sub măr, ţineau un câine lup, rău din cale-afară. Gospodina se putea apropia, dar lui bărbată-său îi simţea sufletul şi se repezea să-l muşte tot timpul. O dată dacă lătra, ştiai că e cineva în curtea vecinilor. După o vijelie mare, i-au căzut vecinei toate merele acelea bune, iar eu, dis de dimineaţă, în cămaşă, subţirică cum am fost mereu, m-am dus să iau un măr. M-am tupilat ușurel, fără zgomot, până am dat ochi în ochi cu câinele fioros. M-am rugat cu lacrimi, în gândul meu, „Cuţu, lasă-mă să iau un măruţ”. Şi m-a lăsat. Dar mâna mea s-a întins şi după al doilea măr, și atunci câi­nele s-a pus pe lătrat iar eu: tu­leoooo… Peste ani, am cumpărat o căsuţă acolo, în zona unde locuisem în co­pilărie. Am amenajat-o, i-am dere­ticat curtea la începutul acelei primă­veri, iar într-un colţ, ce găsesc: mărul! Mărul copilăriei mele, bătrân şi cocâr­jat, măruțul meu mă aştepta acolo. Am plâns când l-am găsit. Nimic pe lume nu e întâmplător, dragii mei.

Căsuţa de la baltă

– Cum arăta primăvara copilăriei dum­nea­voastră din Vicov? Scrieți un pastel, ca Vasile Alecsandri. Face tare bine la suflet…

– Îmi amintesc primăvara, când se ara. Brazda se răsturna în spatele plugului şi aburi albi ieşeau din pământ. Îmi aduc aminte cum mă uitam plină de uimire, fiind convinsă că aşa respiră pământul, că acel abur este sufletul lui. Îmi mai amintesc de căsuţa de la baltă, căsuţa unde am stat cu mama prima dată în România – o cameră şi o cămară, în care apoi am pus un pat şi o sobă pentru tata, când a venit din prizonierat. Căsuţa de la baltă: o numeam aşa, pentru că era chiar la baltă. De jur împrejur erau numai răchiţi, iar când ploua tare, chiar nu mai aveai pe unde să treci. Fetele pe la vremea măritatului veneau primăvara în răchitele de la noi şi căutau răcăteţi. Ştiţi ce sunt? Acele broscuţe de un verde intens, mici de tot. Prindeau câte un răcăteţ, îşi puneau un gând şi-l vârau în sân, ca să se mărite. Aveam vreo şapte, opt ani, dar hop şi eu cu răcăteţul în sân. Văleeeu, săraca vietate se zbătea, eu ţipam şi nu mai puteam s-o scot. Mama m-a scuturat bine până a scăpat broas­ca, dar m-a şi certat. Asta e o amintire veselă, dar să ştiţi că cele mai multe sunt cu amar: o copilă mereu în aşteptarea tatălui prizonier, crescută cu greu şi cu sacrificii, de o mamă-înger, pentru care am fost totdeauna doar „Sofioara”. Nu am murit de foame, dar gura mea nici că a spus vreodată că vreau ceva. Mama nu ştia că voi apuca drumul muzicii, aşa că ea m-a pregătit să fiu la casa mea, să fiu vrednică şi să mă pricep la toate. Ştiu să gătesc, să ţes covoare, să cos, să croşetez ma­crame, să împletesc, fac toată curăţenia, tot lucrul casei. Pier­du­sem averea în răz­boi şi era greu atunci să fii fată fără zestre, dar mama spunea mereu că zes­­trea mea e priceperea. „Nu-ți stau mâinile lo­cului”, aşa zicea şi avea dreptate. Eu şi când dau un interviu, fac ceva cu mâinile, le tot frăsui şi agit. Trebuie mereu să fac ceva.

– Amintirile ne ţin de urât, dar, vrem nu vrem, trăim în prezent, unul destul de agitat şi de rece. Un prezent virtual, al telefoanelor şi Inter­ne­tu­lui, care ne depărtează unii de ceilalţi. Dum­nea­voastră aveţi prieteni?

– Am, am, mulțumesc Domnului. Primul este Vlad, băiatul meu. Când nu suntem împreună, mă sună dimineaţa şi seara. Mă descoase pe toate părţile, până se convinge că sunt bine. Am mulţi prieteni, dar două femei îmi sunt prietene sufle­tești: Veta Biriş şi Florica Bradu. E mare lucru să ai cui să te confesezi, dar şi mai mare să ai pe cine să asculţi. Trebuie să fii cu mare băgare de seamă, pentru că dacă cineva cutează să-şi verse amarul în faţa ta, măcar ascultă-l, dacă nu-l poţi şi ajuta. Ascultându-l, înainte de toate cu inima, îi vei fi de ajutor. Iar dacă simţi că un om este negru, că nu-ți va face bine vorbind cu el, ocolește-l pe vârful picioarelor. Eu aşa sunt. Țin răul la mar­ginea lumii. Nu mă cert, dar evit şi gata. Iar dacă tot vorbeai de timpurile acestea pline de teh­no­logie, să ştii că eu încerc să le fac faţă. La un mo­ment dat, mi-am dat seama că trebuie să fiu şi eu în rând cu lumea, cu o pagină de Facebook. Ci­neva se ocupa de asta, dar relaţia s-a rupt şi m-am apucat eu. Atât cât mă pricep. La început mai greu, postam când şi când. La un moment, dat mi-a scris o doamnă un mesaj, o româncuţă dintre dragii noştri răspândiţi în lume, precum împrăştie vântul sămânţa peste câmpuri. Mesajul ei suna cam aşa: „Doamnă Sofia, când nu postaţi, cred că aţi păţit ceva, mor de grijă şi mă rog la Dum­nezeu pentru dumneavoastră”. Atât de tare m-a impresionat, încât vă jur că, pentru acel suflet, eu în fiecare dimineaţă postez ceva. Orice: un cântec, o poezie, un gând, o poză, un desen de-al meu – încă îmi place să mă joc cu creionul pe hârtie, aşa cum am făcut toată viaţa mea. Băiatul meu râde de mine, zice că postările au devenit o „boală”. Eu, Sofia Micu, cunoscută drept Sofia Vicoveanca, am „o sută de ani” şi postez zilnic ceva pe Facebook. Na! Ha, ha!

Munca e rezolvarea

– Am vorbit de primăvara din suflet, de cea din natură, e timpul pentru cea care vă carac­te­rizează cel mai bine: cântatul. Mai cântaţi, avem unde vă vedea?

– Anul trecut am făcut şaizeci de ani de cântec. În buletin nu mă uit, ca să nu-mi stric ziua. Dar de cântat, cânt în­truna. Nu stau locului, dar nici nu vreau să sufoc lumea cu prezenţa mea, aşa că nu am organizat ni­ciun spectacol aniversar. Am scos în iarnă un CD cu colinde, ca să marchez cumva aceşti ani de scenă, și-atât. Și, mi s-a făcut o sur­priză şi am primit în dar o emi­siune, în care foarte mulţi artişti au venit şi au cântat cu mine şi pen­tru mine. Am fost măgulită, dar mi s-a părut şi atunci că parcă sufoc ecranul cu prezenţa mea, şi-am hotărât să-l mai las să respire, să vi se facă dor de mine. Și dacă va fi să fie, ne re­vedem de Florii, la TVR, iar pe 26 aprilie voi fi în emisiunea Corinei Chiriac, la Naţional TV. Şi mai vedem… Primăvara aceasta parcă nu e de cântec şi joc. Dar de stat, nu stau, pentru că timpul nu ne iartă. Ne ia din ţinută, din subțirime și grație, ne ia din vedere, ne brumează părul…Dar rezol­va­re există: dacă vrem să nu simțim apăsarea timpului, eu zic că trebuie să-l stresăm noi pe el. Cum? Cu muncă.

– Munca să fie reţeta felului în care arătați? Minunat?

– Eheee, mai degrabă lumina, reflectoarele scenei. Machiajul e mai discret la mine dintot­dea­una, pentru că nu vreau să contrasteze cu costu­mele mele foarte vechi, pe care le îmbrac. Oricum, mulţumesc pentru compliment, dar cred că v-au păcălit zâmbetul şi luminile scenei.

Urări pascale

– Nu putem încheia fără să vă întreb cum vă pregătiţi pentru Paști, doamnă Sofia?

– Pentru mine, Paştele înseamnă în primul rând curăţenie generală. Totul trebuie să sticlească în jur, iar abia apoi merg la împărtăşit. Ouă roşii, mersul cu blidul la biserică – cam astea sunt pregătirile. Nu prea mă pricep să fac cozonac, dar restul îmi iese foarte bine. De obicei, mergem la Vicov, cu băiatul și fa­mi­lia lui. Dar dacă ne prinde vremea în Suceava sau Bucu­reşti, nu-i bai, împreună să fim. Și dacă-mi îngăduiţi, tot cu gândul la Paști aș vrea să fac o urare: fie ca Sărbătoarea cea mai mare a creştinătăţii, Învie­rea Domnului, să vă găsească sănătoşi, împliniţi, îm­păcaţi cu dumneavoastră şi cu Dumnezeu, să vă bucuraţi de tot ce e mai bun şi mai frumos pe lume. Bucu­rie, împăcare, înţelegere şi sănătate să aveţi, dragi cititori ai „Formulei AS” . Vă ţuc!