Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VETA BIRIȘ: „A ridicat Dumnezeu glasul la noi”

„Boala nu întreabă cine ești și de unde ești”

– Cum vă găseşte, doamnă Veta Biriş, aceas­tă situaţie fără precedent prin care trec românii, împreună cu toată omenirea?

– Mă găseşte în primul rând acasă şi mă găseşte foarte îngrijorată, mai ales pentru ceilalţi, pentru toţi românii mei. Spun asta pentru că personal sunt bine, avan­tajată de faptul că lo­cuiesc la ţară (în Căpâlna de Jos, judeţul Alba). Pen­tru noi, „a sta acasă” înseamnă curte, gră­dină, livadă, tot ceea ce e în spatele gardului. Stau cu soţul meu, dar tot aici, în sat, locuieşte şi unul dintre băieţii noştri. El ne aduce tot ce avem nevoie, deși nouă nu prea ne trebuie multe. Gos­podăria ne dă de toate, atâta timp cât avem putere de muncă ca să o rânduim. Muncim şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ţină în paza sa.

– Să fie oare credinţa unul dintre „tra­ta­mente”, în această pan­demie care a băgat spai­ma în noi?

Pe scenă, într-unul dintre nenumăratele ei concerte

– Cred că pe noi, românii, credinţa ne uneşte. Vorbesc aproape zilnic cu Sofia, prie­tena mea cea mai de suflet (doamna Sofia Vi­coveanca), care stă în Suceava, un loc atât de primejdios azi. Ea mi-a zis că există o înţele­gere între credincioşi, ca în fiecare seară, la ora 21, să se roage cu toţii îm­preună. Imediat m-am alăturat şi eu, poate o rugă în plus va aduce mai multă milă din partea Domnului. Dar pe lângă asta, ar trebui să fim şi mult mai disciplinaţi. Avem me­teahna asta de a începe să fim gri­julii numai după ce ni se întâmplă ceva rău. Ar tre­bui să fim mai precauţi, chiar dacă sun­tem perfect sănătoşi, să fim mai as­cultători, să facem ce ni se spune, în zilele acestea, mai mult decât oricând.

– Sunteţi ardeleancă get-beget. Sunt oa­menii din Ardeal mai dis­ci­plinaţi decât cei din restul țării, aşa cum umblă vorba?

– Nu vreau să fac diferenţe, nu se cade. Toţi suntem români. După mine, ardelenii şi bucovinenii seamănă mult între ei, influenţa germană și-a pus pecetea în ambele provincii. Aici, la noi, există încă vorba „corect ca sasu” – termenul maxim de comparație pen­tru cinste. În ce ne privește pe noi, pe români, suntem cu toţii egali, atât pe pământ, cât şi în faţa lui Dumnezeu, aşa trebuie să gândim şi să trăim. Încercarea asta prin care trecem este egală pentru toţi, vedeţi bine că boala nu te întreabă cine şi de unde eşti.

„Suntem acasă, cu ai noștri, așa cum stăteam pe vremuri”

Cu frumoasa ei nepoată, Maria

– Oare ce încearcă Dumnezeu să ne înveţe, stimată doamnă?

– Eu cred sincer că încearcă să ne înveţe să fim mai aproape unii de alţii, deşi acum nu avem voie să ieşim din case, să ne vedem. Să fim mai aproape de fa­mi­liile noastre, să fim mai a­proa­pe de oameni, prin bu­nătate. Să reînvăţăm să fim ier­tători şi darnici. Nu cred că este un moment mai bun decât a­cum să ne cerem iertare celor în faţa cărora simţim că am greşit, sau să-i iertăm pe cei pe care eram mânioşi. Eu cred că Dumnezeu ne-a tot zis cu buna, şi noi n-am priceput. Acum, a cam ridicat glasul la noi, precum cerţi un copil care e indiferent la ce încerci să-l înveţi. Am otră­vit pământul, dar nu ne-a păsat, ne-am gândit nu­mai la bani şi bunuri, am irosit mâncare, ne-am duşmănit, ne-a mâncat invidia. Iar acum, uitaţi, minune, cum se curăţă aerul de poluare! Suntem acasă, cu familiile noastre, aşa cum stăteam pe vremuri, şi cred că a venit timpul să apreciem acest lucru.

– Tradiţia, de care sunteţi atât de legată, şi pe care o respectaţi și în cântecele dvs., care fac să plângă și pietrele, se întoarce la noi, fără să ne întrebe dacă vrem sau nu vrem. Valori pier­dute sunt din nou respectate: ne strângem aca­să, gătim, facem curat…

– Şi poate că dacă nu pierdeam din tradiţie, ne era mai uşor acum. Aşa cum sugeraţi şi dum­neavoastră, când zicem „tradiţie”, nu ne referim numai la cântece, sau costume, sau alte lucruri legate de genul cultura populară. Tradiția are și valori morale, un anume fel de a trăi fru­mos. Uitaţi, un lucru pe care străbunii noştri îl fă­ceau, iar unii dintre noi l-am uitat azi cu de­săvârșire, este faptul că ei nu iroseau nimic. Eu aşa am fost învăţată, tot aşa trăiesc şi azi, aşa mi-am învăţat copiii şi nepoţii. De exemplu, dacă am o bucată de pâine care s-a întărit, n-o arunc. Fac o ciorbă, tai pâinea dumicaturi şi o pun în ciorbă. Le puteţi numi crutoane, ca la oraş, oricum le-ai zice, e pâine nei­rosită. Noi, la ţară, nu aruncăm nimic, orice mâncare care nu mai este bună merge la animale. Ştiu că la bloc nu se poate face aşa, dar tot se poate evita risipa. Dacă vă rămâne o mână de pilaf, căliţi repede câteva legume lângă el şi l-aţi înmulţit. Vinul dacă se acreşte în sticlă, devine oţet, unul bun şi natural. Eu aleg merele care încep să se strice, le curăţ, le tai, iar tot ce a rămas bun în ele se trans­formă în cea mai gustoasă plăcintă. Nu e mare lucru. Chiar şi pastele se pot face în casă: ouă şi făină. Eu şi soţul meu asta am mân­cat aseară, macaroane cu brânză făcute în casă. Să vedeţi ce veseli or să fie copiii, când întind tăi­ţei la uscat pe sfori atârnate prin casă. Vor creşte cu amintirile şi învăţă­tu­rile astea, iar când ajung mari, se vor descurca infinit mai bine, indiferent ce facul­tăţi fac sau unde ajung în lume. Un alt aspect legat de tradiţie, care s-a pierdut, este grija pe care o femeie o are pentru bărbatul ei şi pentru familie. Nu văd nimic anor­mal în a avea grijă de ai tăi, gos­podărind pentru ei, aşa cum am trăit dintotdeauna. Eu muncesc mult, în vremuri normale am zeci de con­cer­te, dar tot gospodăresc. Şi nu pentru că nu am bani, căci am, sla­vă Domnului. Dar aşa am fost în­văţată şi aşa cred că este corect. Cum să fii femeie şi să nu ştii să gă­teşti?! Văd azi tot felul de fetişcane machiate, de nu le recu­noaşte nici mama lor, care spun cu mândrie că ele nu ştiu a găti. Nimic. Ba mai mult, spun că nu „se înjo­sesc” să pună un blid cu mân­care în faţa soţilor lor. Pe mine nu mă obligă nimeni să îi aşez dimineaţa bărbatului meu mâncarea în faţă. O fac de drag și cred că așa e firesc. Eu nu cred că gre­şesc făcând asta, nu-mi scade nimic din demni­tatea mea de femeie, dimpotrivă. Iar dacă soţul meu are poftă să gătească într-o zi, îmi aduce el farfuria. Nu vreau să mă dau de exemplu, fac ce am în­vățat. Eram un copil când m-am măritat, la şaptesprezece ani jumătate, dar de atunci ştiam cum să fac toate treburile casei. Acum ne arată Dumnezeu că nu ar fi trebuit niciodată să ne depărtăm atât de mult de lucrurile simple, de rostul omenesc. Nu e prea târziu. Acum, în izo­larea care ni s-a impus, văd oameni răsăriţi care stau în case, îşi suflecă mânecile şi învaţă: învaţă să gătească, să coasă, să facă treabă. Bravo lor!

„Nici că există ceva mai bun decât mămăligă caldă, unsă cu magiun”

Prietene pe viaţă: Sofia Vicoveanca şi Veta Biriş

– Cum era în copilăria dumneavoastră casa în care mama gospodărea, iar pruncii roboteau şi ei printre picioarele ei?

– Cred că prima imagine care îmi vine în minte din casa părintească este grinda plină de ciorchini de struguri. Luam de acolo şi mâncam boabele acelea dulci ca mierea, le mâncam cu mămăligă, până nu se stafideau de tot. Tare inventivi mai erau oamenii la ţară! Necazurile, lipsurile îi obligau pe cei de la sat să inventeze tot felul de reţete simple, din ce aveau. Poate pare sărăcăcios, dar vă zic, nici că există ceva mai bun decât mămăliga prăjită, caldă, unsă cu magiun. Şi acum mănânc aşa, e foarte bună. Păi, mergeam la cooperativă cu un leu şi pe el primeam bom­boane. Eram patru fraţi, iar dacă ne dădeau patru bomboane, eram cei mai fericiţi prunci. Mai bucură acum un copil în felul acesta dacă poţi!… Da, ştiu, sunt alte vremuri… dar ne îmbuibăm, ne umplem de lucruri inutile, cumpărăm, cum­părăm, iar ceea ce e simplu, frumos, uităm.

Grădina și cafeluța de dimineață

Căpâlna de Jos

– Doamnă Veta, haideţi să ne şi bucurăm de ce este în preajma noastră, în aceste zile: e pri­măvară şi ştiu că aveţi o gospodărie pe cinste. Cum arată grădina dumneavoastră acum?

– Începe să fie rânduită, e totul arat, pământul e negru şi aşteaptă seminţele. Am pus usturoiul, ceapa, morcovii, toate cele care se pot planta deja. Aştept puţină căl­dură pentru răsadurile de roşii, castraveţi, ar­dei… Flori? Ghioceii au tre­cut, mai sunt în­florite zambilele, dar să­racele s-au ghemuit la loc, când au simţit ză­pada aceea neaşteptată. La ţară e tare frumos, mereu găseşti ceva de făcut. Chiar râdeam cu soţul meu zilele trecute, văzând la televizor nişte tineri care ridicau gre­utăţi, ca să se menţină în for­mă… Păi când mă­turi toată curtea, gre­blezi şi mai pui şi un rând de arpa­gic în pământ, sus-jos, sus-jos, gata gim­nastica. Ia să sapi nişte straturi, să vezi acolo sport! Ha! Ha! Dar indi­ferent dacă stai la curte sau la bloc, eu cred că există me­reu ceva de făcut. Dacă în curte dai cu grebla, în casă mături, dacă în ogradă repari şura, în casă sigur ai un scaun şubrezit, care se cere recon­di­ţionat.

– Cum arată azi o zi din viaţa dumnea­voas­tră, doamnă dra­gă?

– Poate nu e ceea ce vă aşteptaţi, dar nu există zi care să în­ceapă la mine fără ca­fea. Nu sunt o ca­fegioaică, dar acea cafeluţă de dimineaţă este prima bucurie a fiecărei zile din viaţa mea. Aro­ma ei e aro­ma dimineţii perfec­te. Apoi încep să gă­tesc. Nu fac cantităţi prea mari, cam pen­tru două zile, ca să gătesc mai des, să ştiu că e totul proas­păt. După aceea se mai încălzeşte şi în­cep treaba prin curte. La înserat, ne adu­năm în casă, luăm ci­na, ne rugăm, şi iar vine dimineaţa cu aro­­ma ei de cafea. Televizor? Urmăresc să mă infor­mez, dar repede îl închid, că-s numai exa­gerări și minciuni, simt că mă încarcă, că-mi dă o stare negativă. Mai bine citesc o carte sau din Biblie. Peste iar­nă, când oricum nu am prea multe con­cer­te, iile sunt preocu­pa­rea mea. Toate cos­tu­mele mele sunt auten­tice, deci cer îngrijire amănunţită. Aşadar, toată iarna le dreg, cos unde s-au stricat, le bibilesc ca pe nişte fiin­ţe dragi. Bărbatul meu zice mereu, „Vi­ne iarna şi Veta mea se mută cu iile ei!”. Ha, ha.

„Mi-e dor nespus de biserică”

– Eraţi mereu pe drumuri, con­certe în toate ungherele ţării şi în străinătate. A apucat să vi se facă dor de ducă şi de cântec?

– Nu mi-e dor deloc de drumuri şi concerte. Dimpotrivă, sunt atât de fericită de pauza asta, pe care nici­când nu mi-am permis-o. Cum dădea puţină căldură şi reîncepeau concer­tele, eu eram pe drum. Îmi pare foarte rău de motivul pentru care stăm acasă, dar mare bucurie am să văd eu curtea mea înverzind, clipă de clipă, fără să plec de lângă ea. Uitaţi, spuneam că nu îmi este dor de con­certe, dar îmi lipsesc nespus dumi­nicile din biserică. Eu cânt în corul bisericesc, în fie­care duminică. Ştiu că nu e permis să con­tinuăm să facem asta în această perioadă, dar tare îmi lipseşte. Cred că tuturor credincioşilor le e dor de contactul direct cu bi­serica, cu pre­otul, cu duhovnicul, dar asta nu înseamnă că nu ne pu­tem ruga acasă sau lân­gă un copac din curte. Eu cred că Dumnezeu ne ascultă rugile acum mai mult ca oricând. El se bucură şi dacă-i mul­ţu­meşti simplu, pentru ziua care a tre­cut, că te-a îngăduit să­nătos. Nu trebuie să fim supăraţi pe El, pen­­tru că toate le face cu un rost. Ar fi greșit din par­tea noastră să vrem să înţelegem ime­­diat aceste rosturi. Nu vă temeţi, le vom pricepe când o veni vremea, deo­camdată trebuie doar să avem încredere, credinţă, bu­nătate şi răbdare.

– La fel să aş­tep­tăm şi sfintele Paşti, nu-i aşa?

– Na, am puţină tristeţe că va fi un Paști altfel, dar nu las asta să mă su­pere prea tare. Cum aştept eu Învierea Dom­nu­lui? Curăţenia e pri­ma, iar la noi începe de la poar­tă, toată curtea, copacii ce trebuie curăţaţi şi văruiţi. Apoi zugră­vim casa, să fie curată şi primitoare. Când se apropie sărbătoarea, facem mâncare. Cozonacii sunt foarte importanţi, iar mie chiar îmi ies minunat. Apoi tocana de miel, pe care copiii nu o mănâncă, dar eu o fac pentru cei mari, pentru că nouă ne place şi pentru că aşa e tradiţia. Lor le fac fiecăruia ce-şi doreşte, cu dragoste mare. În mod normal, mergem la În­vie­re cu toţii, apoi venim acasă, ciocnim ouă roşii şi mâncăm o felie de cozonac. Probabil că anul acesta nu vom pu­tea merge nici la Înviere, iar dacă nu se poate, nu-i bai, ne gândim cu drag cum va fi la anul, când s-o putea. Până atunci, eu îmi doresc să fim mai buni şi mai iertători. Îmi doresc să ascultăm de porunci, să fim cuminţi, ca să tre­cem mai uşor şi mai repede peste aces­te nenorociri. Doamne ajută şi păzeşte!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian