Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești despre o artă regală: TAPISERIA – ANA-MARIA RUGESCU (creatoare din Deva): „Secretul meu este că lucrez cu o bucurie uriașă”

Când acul și ața fac minuni

Ana-Maria Rugescu este printre puținele crea­toare de tapiserii care mai există astăzi în Ro­mânia și chiar în lume. Când m-a primit în ate­lierul din Deva, am fost cucerit pe loc de uni­versul fabulos de stofe și de mătăsuri, pe care îl guverna ca un adevărat ucenic vrăjitor. Pe pereți, închipuiri rafinate răsă­reau din țesături cusute cu migală, în ani îndârjiți de muncă. Era de parcă m-aș fi aflat în palatul unui maharajah. Greu de crezut că pot fi urzite doar cu ață, cu un ac ori cu un război de țesut, asemenea minuni. Povești cu­su­te și născute din migală, cu personaje vegetale și geometrii rafinate. În timp ce vorbeam despre arta tapi­seriei, de care e îndrăgostită fără leac, chipul Anei-Maria Rugescu exprima, și el, o anume mân­drețe de rang regal. Își știa foarte bine valoa­rea. Truda ei nu fusese-n zadar. Minunile ieșite din mâinile ei făcuseră ocolul lumii.

Spiritul copacului

La Deva ajun­sesem cu puțin timp înainte de a se prăvăli peste noi urgia pan­de­miei. Ora­șul era încă li­niștit și în­sorit, oa­me­nii mer­geau în pace pe străzi. Părea că ame­nințarea nu ne pri­vea pe toți. Soa­re și liniște era și în ate­lierul Anei-Ma­­ria Ru­gescu, din centrul istoric al De­vei. Cen­trul acela cu in­flexiu­nile lui habs­­bur­gice. În ate­lier, de pe pereții albi, tapiseriile aveau și ele un abur regal. Cu grația lor severă și stranie, păreau că abia așteaptă să își spună poveștile. Un univers făurit cu acul și ața, de o ima­ginație neobosită, pli­nă de talent și de forță. Straniu mi se părea și că aceste cusături nobile erau făcute de o artistă din provincie, despre care aflam abia atunci. Dar ascunsă după perdeaua de calm și de pace a De­vei, la 66 de ani, Ana-Maria Rugescu și-a clădit o carieră națională și internațională strălucită. Ta­lentul și munca ei de Sisif i-au fost răs­plătite. Iar artista nu se lasă. Cu îndârjirea ei ardelenească, coase și țese mai departe basme împărătești. O îndârjire care-i întărește de la o vreme pe toți românii, hotărâți să biruie în lupta cu dușmanul nevăzut și necunoscut care le întunecă primăvara. Vremurile bune se vor întoarce curând pentru toți românii. Iar lumea va fi iar la fel de frumoasă ca în tapiseriile Anei-Maria Rugescu.

Secretele artei regale

În atelier

– Să începem prin a vorbi despre frumusețea materialelor dvs., d-nă Ana-Maria Rugescu. Lucraţi cu mătase, cu lână, cu stofă, pe care, cu o ştiinţă unică a facerii lor, le transformați în obiecte vii. Puteţi să-mi spuneţi cine cu cine se place și cine cu cine se respinge, dintre mate­rialele cu care lucraţi?

– Preferata mea este lâna. Lâna dă o căldură ex­traordinară tapiseriilor. Și ele, la rândul lor, în­căl­zesc încăperea în care se află. Poate să fie o lâ­nă mai aspră, o lână mai mătăsoasă, o lână sub­ţi­re, o lână groasă… Alături, ele creează niște efec­te spe­ciale în țesăturile mele. Dar îmi place și să com­bin materialele. Lucrez cu bumbac, cu mă­ta­se, cu sfoa­ră chiar. În ultimul timp, lucrez și țes și cu materiale necon­venţionale sau chiar sin­te­tice. Le aleg în funcţie de fiecare lucrare sau proiect.

Văd pe masa atelierului o lucrare deosebită. Firul extrem de tare din care e cusută mă intrigă. „Cu ce fir e făcută?” – întreb. „Cu sisal. E un fir foarte rigid. Tocmai într-un sat de munte din Grecia, la niște ciobani, am găsit lâna asta, cu fir așa de sârmos. Este un fir tors special, din lână de capră grecească”.

– De fapt, cum se concep lucrările, adesea uriașe, în arta tapiseriei?

– Lucrările pornesc adesea de la niște car­toa­ne-ghid. E bine să te ții cât mai aproape de schi­țele pe care le faci. În arta textilă nu e ca la pictură. Când greşești, foarte greu mai poți corecta. Este mult mai greu să desfaci ceea ce ai făcut. De aceea, cartoanele trebuie să fie foarte bine întocmite și respectate, ceea ce nu presu­pu­ne că nu se poate inova. Căci pe măsură ce lu­crezi, îți vin şi alte idei. Dar am și proiecte pe care le respect întocmai. De altfel, mulți îmi spun că sunt foarte meticuloasă. În felul acesta, lucrările mele pot fi recunoscute ușor.

O muncă de titan răbdător

Arbore

– Faceți o muncă spectaculoasă, dar și foar­te grea, înrudită în mare măsură cu țesutul tra­dițional la război.

– La țesutul ta­pi­seriilor, eu folosesc teh­nica numită haute lisse. Totul este urzit. Țesă­tu­rile ies din ur­zeală şi din bătătură. Ur­zeala se face pe niş­te rame, pe nişte gher­ghefuri, şi to­tul se face prin în­tre­pă­trunderea firelor ori­zon­tale. Așa­dar, nu se folosește suveica. Lu­crezi fir cu fir din țe­sătură, se ba­gă cu mâ­na pe după şi se în­noadă. O muncă de titan răb­dător. La teh­nica haute lisse se fac noduri în așa fel în­cât să nu se vadă, căci sunt lucrate pe dos, ca să reziste şi să fie protejate de mo­lii. Iată, lucrarea aceas­ta a mea, de aici, are 22.000 de noduri. Am muncit ceva la ea! De altfel, îmi ia de fiecare da­tă foarte mult timp să îmi lucrez pe dos tapise­riile.

– Aveţi și un război de țesut?

– Nu am. Multe dintre tapiserii le-am făcut cu femei ţesătoare. La tapiseriile mari, trei țe­sătoare lucrează cam două luni.

Aur pentru noblețe

Splendori regale

– Cum alăturați materialele cu care lucrați? Au personalități dis­tincte, ca oamenii? Mătasea nu se simte jignită, când e pusă alături cu sfoara?

– Depinde cum reușești să le potrivești. Dacă ți le alegi după sufletul tău și după starea de spirit din clipa în care lucrezi – eu zic că se împacă toate. Eu, în general, merg pe fire naturale. Deși am colege care lucrea­ză foarte mult cu auriuri artificiale. De alt­fel, în miniaturile mele textile, am început și eu să le folosesc. Pentru că dau un pic de nobleţe lucrării. Iar auriul acesta mi-l procur din orice. Odată, de pildă, am luat o panglică, am tăiat-o şi i-am păstrat partea aurie. Altă dată, am folosit, pur și simplu, o plasă în care fusese ținut un brad de Crăciun. De acolo mi-am luat firele aurii. Oricum, am lucrat şi lu­crez cu orice, după stare și inspi­rație. Am folosit mătase naturală creponată, dar am lucrat și cu rafie naturală cusută pe țesături, în colaj.

– Văd că stăpâniți magistral tehnicile artei textile! Cât vă ia să coaseţi o tapiserie mare?

– Cam două-trei luni. De multe ori, le mai las deoparte, pentru că mi se obişnuieşte privirea cu ele şi atunci bat pasul pe loc. Obișnuința creează plictis. E nevoie de spații, așa cum și noi, oa­menii, avem nevoie de ele, ca să ne putem prețui. Dar fac o pauză şi atunci îmi vin ideile bune.

– Aveți nevoie de o stare su­fle­tească anume, ca să vă apucați de lucrat?

– Tapiseria cere atitudine. Este un gen nobil al artei de­corative, pen­tru că e mai veche, și asta impune admirație și respect. Trebuie să fiu foarte inspirată când fac o tapiserie, să am starea timpului ei. Noblețe, rigoare…

– Sunt mulți artiști care fac tapiserie în țară și în lume?

– Azi sunt foarte puţini. Din pă­cate, arta asta se pierde. Este și cos­tisitoare. Lâna nu se prea găseşte, și e scumpă. Și manopera e scumpă. Un artist care trăieşte numai din lu­cră­rile lui nu-şi poate permite să facă tapiserie. Dar, cu toate că vremurile par să fie împotriva ei, tapiseria va rămâne mereu o artă regală.

Armonii din grădina copilăriei

Expoziţie la Muzeul Naţional Cotroceni

– Când v-ați descoperit pornirea și talentul pentru tapiserie și pentru arta textilă?

– Eu am terminat Liceul de artă din Deva, unde am avut un profesor deosebit, pe Ernest Covaci. Nici mai târziu, la facultate, la Cluj, nu am mai întâlnit aşa profesori buni ca el. Era sculptor, dar pe fiecare ne canaliza către ceea ce doream. Profesorul Covaci mi-a spus că aş fi bună pentru textile. Mai ales că observase că îmi plăcea să insist și la amănunte. Mai întâi, am învăţat tehnicile textile pe o lucrare mică. Apoi, prima lucrare pe care am făcut-o a fost de un metru și jumătate. Lucram la ea zi şi noapte. Asta se întâmpla deja în timpul facultăţii. Și îmi amin­tesc cum mătuşa mea, la care stăteam, venea, mă chema la masă, dar eu nu mă lăsam dusă de la războiul de țesut. Facultatea mi-a plăcut foarte mult. În fiecare an am învăţat noi tehnici. Aveam şi ţesătoare care trebuiau să ne ajute, dar eu am vrut să învăț și să știu eu singură, tot.

– După facultate ați mai avut același entu­ziasm?

– După facultate, am lucrat 20 de ani într-o fa­brică de textile. Făceam proiecte de im­pri­meuri, câte patru pe lună, care trebuiau omo­logate, fie­care de două ori. În fabrică se intra la ora şapte dimi­nea­ța. Nu aveai voie să întârzii nici un mi­nut. Mie nu-mi plă­cea lucrul ăsta, să mă cheme la per­so­nal şi să mă certe. Acasă ajun­geam la ora 4. Şi atunci m-am pe­dep­­sit sin­gu­ră. M-am lăsat de tapiserie. Căci eu ori fac ceva ca lumea, ori mă las. Când mai par­tici­pam la vreo ex­poziţie, colegele mă îndemnau să re­vin. Îmi spuneau că lucrez așa frumos, încât e păcat să nu mai fac tapiserii. „Voi lucra când voi simţi nevoia”, le spuneam.

– Dnă Ruges­cu, arta tapiseriei permite să te inspiri, la fel ca pictorii, din natură?

– Toate lucrările mele pornesc de la natură, de la ceea ce îmi atrage atenția în mod special. Oriunde mă duc, îmi sare în ochi un aranjament, o armonie sălbatică a ierburilor cu tufele și copacii, fante de lumină strecurate prin frunze. Dincolo de aparențe, natura oferă un spectacol halucinant. Totul e să îl vezi. Eu reușesc uneori, și mă gândesc cum aș putea să-l transpun în lumea închisă între cusăturile mele.

– Acum v-aș întreba și despre culorile dvs. Cel mai des sunt culori de toamnă. Ați avut în copilărie o grădină a bunicilor?

– Da, în copilăria mea aveam o grădină foarte mare, dar eu fac și multe excursii în natură și sunt încântată în toate anotimpurile de ceea ce văd. Recunosc că îmi plac primă­vara și toamna. Îmi plac culorile de toamnă, cărămiziurile, ocru­rile, nuanțele de verde, dar nu verdele acela tare, puternic, ca de salată, ci niște nuanțe de verde mai rafinate. Poate că unele culori pe care le folosesc eu să pară mai triste cumva. Nu știu de ce, pentru că eu nu sunt o fire tristă.

Degetare de porțelan

La prima expoziție personală (2009)

– Lucrați foarte mult, deși arta dvs. este destul de scumpă.

– Nici nu prea am vândut. Soțul meu glu­meș­te cu mine și-mi spune că la câte am adunat, mă pot înfășura în textilele me­le, ca Ne­fertiti. Dar secretul meu e că lucrez cu o plăcere uriașă. Stau mult în casă, fi­indcă sunt cam bol­navă, am pro­ble­me legate de diabet, mă dor spatele și ochii, dar plăcerea cu care lucrez mă face să uit tot.

– Cum puteți să coaseți pe su­prafețe, adesea, rugoase? Nu folosiți degetar?

– Nu lucrez cu degetar. Deși am câștigat un concurs în Franța și am tre­cut și prin Aus­tria, și prin Ger­ma­nia, și mi-am adus degetare din por­țe­lan, frumoase de tot, nu le pot folosi.

– Preferați să vă înțepați dege­te­le?

– Câteodată, da. Pun o cremă care vin­decă, și gata. Nimic nu mă poate îndepărta de la bucuria de a-mi vedea visele cum se nasc din mâinile mele.

– Tapiseriile dvs. ar merita să stea în colecții mari și în muzee. Când colo, stați în Deva, și duceți de una singură mai departe o artă nobilă și rară. Nu vă apasă provin­cia?

– Nu m-am considerat niciodată că aș fi din provincie. Sigur că la București, plasti­cienii au alte posibilități, pot face expoziții tot timpul. Dar eu mă simt foarte bine printre colegii mei de aici, pe care îi admir. Lucrează mult. Atâta doar că nu prea au curaj să expună. Aici, la noi, la Deva, datorită acelui profesor Co­vaci, s-a format un nucleu de artiști și o filială foarte bună. Nu aș vrea să vorbesc prea mult despre mine, dar am să vă dau două exemple. Am un co­leg, Cătălin Dragomir, un sculptor foarte bun. A primit deja la 18 ani un premiu național. Iar o fostă elevă de-a mea, e și ea extraordinară. A primit bursa Prin­ci­pesa Margareta pentru copiii cu o situație finan­ciară modestă. Are foarte multe premii inter­naționale, încă de când a fost elevă.

– Care este, de fapt, bucuria existen­ței dvs. artistice?

– Tapiseriile mele sunt, pur și simplu, un exer­cițiu continuu de aducere aminte. Amintirea fas­cinantă a locurilor pe unde am trecut, a pie­tre­lor pe care am călcat și a florilor care m-au în­cântat cu parfumul lor. Toate acestea sublimează zi de zi în poveștile mele cusute din lână și mă­tă­suri. Și mă fac fericită.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian