Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Despre grădini, cu MONICA PILLAT: „Uneori, simt cum adie în aer Raiul”

Trăiește discret, la umbra cărților și a florilor, în trilurile canarilor, învelită în poveștile de familie ca într-un cocon protector. Nepoată a poetului Ion Pillat și fiică a prozatorului Dinu Pillat, Monica Pillat n-a ezitat să ducă mai departe moștenirea ilustră a familiei. Este ea însăși poetă, traducătoare și o sensibilă pro­za­toare, dar marele său talent e, înainte de toate, cel al prezenței. Un interviu în căutarea Raiului pier­dut, cu o scriitoare care trăiește cu autenticitate fie­care clipă și care și-a făcut din propria viață o ade­vărată grădină.

La umbra castanilor

– V-am auzit adeseori vorbind despre grădini. Doamna Pillat, unde s-a născut fascinația asta pentru refugiile vegetale?

La 5 ani, când toată lumea era o grădina

– Când mă gândesc la grădini, mă gândesc mai ales la grădina copilăriei. După căsă­to­rie, părinții mei au locuit o vreme în casa de pe strada Pia Bră­tia­nu (azi, str. Al. Philippide) la nr. 9. În 1948, clă­direa a fost naționalizată și umplută cu chiriași, iar proprietara de drept, bu­nica mea paternă, Maria Pillat, soția po­etului, a fost ares­tată și trimisă în domi­ciliu forțat în Re­giunea Autonomă Ma­ghiară. Tata, mama și celelalte rude au fost în­ghe­suite, trep­tat, în depen­din­țele clădirii. Atunci, bunica mea mater­nă, Ecaterina Fili­pes­cu, ne-a luat pe mine și pe părinții mei la ea. Avea o casă bătrâ­nească stil va­gon, pe o străduță care urca în pantă din Calea Rahovei. Car­tie­rul era plin de grădini. Am crescut acolo, cu bucu­ria florilor și sub frumusețea celor trei cas­tani imenși din curte.

– Aveați un traseu preferat prin gră­dină?

– Nu era o grădină chiar așa de mare și nici prea sofisticată, dar era o grădină alcătuită cu imaginație, în care bunica pusese să crească împreună trandafiri, nalbe, petunii și flori de piatră. Castanii ajunseseră atât de înalți și de falnici, încât umbreau ca o pădure curtea și terasa, de unde se vedeau străduțele cartie­rului, străjuite de copaci. Prietenii care locuiau în centru, când ajungeau la noi, aveau impresia că intră în vacanță, undeva la țară. Aveam cinci ani când ne-am mutat acolo. Eram cu tata în grădina bunicii, când mi-a vorbit prima oară de paradis. Am fost atât de absorbită de poveștile lui, încât odată, mergând cu mama, cu tata și cu Vasile Voiculescu, la Biserica Rebegești, un lăcaș așezat în mijlocul unei grădini încântătoare, pe malul unui lac, am întrebat-o pe mama: „Acum am ajuns în Rai?”

– Tatăl dvs. a avut, se pare, și darul de a-și cultiva prieteniile. L-ați menționat adineauri pe scriitorul Vasile Voiculescu. Ce amintire îi purtați?

– Eu am avut norocul unei relații speciale cu părinții mei, care mă socoteau, de mic copil, egala lor. Mă luau cu ei în vizite la prietenii lor mai în vârstă, chiar și acolo unde se discutau lucruri mult peste înțelegerea mea. Acasă la Vasile Voiculescu veneau Vladimir Streinu cu soția, Sandu Lăză­res­cu și alți prieteni, de ale căror nume nu îmi mai amin­tesc. Mi-a rămas în suflet seara în care ne-a citit „Schimnicul”, o povestire despre un călugăr care ziua trăia în post și rugăciune, dar peste noap­te se prefăcea în lup.

Părinții în 1967 – Dinu și Nelli Pillat

Aș vrea însă mai degrabă să vă povestesc des­pre o bătrână doamnă, prietenă a mea, care se nu­mea Rodica Vintilă, care m-a adoptat în cercul ei de pri­etene, acum vreo 30 de ani, și care mi-a dat o lecție despre cum se poate transforma o vizită într-o gră­dină. Doamnele care veneau la ceai acolo nu se întâl­neau doar ca să se vadă, ci soseau pregătite pen­tru ceremonia vizitei. Gazda era cea care dădea to­nul: ne arăta fie un decupaj dintr-o revistă, fie o fotografie veche, ne citea câte un pasaj despre o car­te sau despre un spectacol minunat. Cineva inter­venea scoțând din geantă o rețetă de bunătăți, alt mu­safir ne desfăta cu amintiri plăcute. La un mo­ment dat, a venit și un domn care a început să po­vestească despre câte neca­zuri îi făceau chiriașii. A­tunci, doamna Vintilă, pe un ton foarte amabil, i-a zis: „Dra­gul meu, nu cunoști re­gulile jocului. Noi ne adu­năm aici pe o mică insu­lă, pe care vrem să o cul­­tivăm cu ce avem mai bun și mai frumos de dăruit. Nu ne lăsăm invadate de mi­ze­riile de afară” În su­fra­geria ei, arta conversației nu izvora din de­monstrații sau în­treceri între eru­diții or­golioase, nici din defulări, ci înflorea din năzuința celor prezenți de a cons­­trui împreună o lu­me mai frumoasă.

– Minunat!

– Și apoi, am avut feri­cirea să o cunosc pe Lili, soția scriitorului Ionel Teodoreanu, pri­e­tena de o viață a bunicii me­le paterne, ea însăși foar­te bună romanci­e­ră. Lili avea ceva de indiancă, dar aducea la înfățișare și cu o sta­tuetă de Tanagra. Mică și zveltă, se mișca vi­oa­ie în fusta lungă, foș­ni­toare, și îi zornăiau bră­țările de aramă când ne-adu­cea cafelele pe tavă. Mă așezam pe un scaun lângă masa joasă și bunica o îndemna: „Acum, spune-i Mo­ni­căi cum l-ai cunoscut tu pe Ionel.” Când po­vestea, se năștea o vrajă formidabilă, care îmi acapara toate simțurile. Nu toate amintirile erau plăcute, dar Lili le îmbina pe toate în țesătura scum­pă a minții ei strălucitoare. Erau anii 60, când tata era închis și când mulți pri­e­teni de-ai noștri, vă­zân­du-ne pe stradă, pe mine, pe mama sau pe bu­nica, treceau în grabă pe tro­tuarul celălalt, făcân­du-se că nu ne cunoșteau. Dar Lili reușea, prin de­pănarea unor clipe din trecut, să preschimbe ce­nușiul acelui timp într-o grădină. Am înțeles atunci că amintirea e și o inepuizabilă sursă de energie. Lili se salva de urâtul zilei. Se salva pe ea însăși și ne lua și pe noi cu ea în Rai. Avea un talent ne­întrecut să-ți vindece tristețea cu povești. De multe ori îmi spunea: „Eu mă silesc să trăiesc cât mai mult, pentru că trebuie să povestesc. Dacă o să mor, toți cei pe care i-am iubit o să moară a do­ua oară.” Era absolut minunată. Am avut pri­vi­legiul să-i fiu prietenă și ea să mă iubească, deși ne des­păr­țeau atâția ani! Dar eu de mică m-am bucurat să fiu în preajma celor mult mai în vârstă. Îi găseam mai bogați lăuntric și mai plini de farmec decât pe cei de seama mea. Ei au fost grădinarii sufletului meu.

„Raiul e o stare de suflet”

Cu tatăl mult iubit

– Și v-au deschis privirea către un orizont cu mult mai larg. Credința s-a cristalizat și ea tot în aceste întâl­niri?

– Am cunoscut un mare prieten al bunicului și al tatălui meu, poetul Ștefan Nenițescu, care a făcut și mulți ani de pușcărie, fiindcă fusese diplo­mat și secretar al lui Nicolae Titu­les­cu. După eliberare, ne vedeam des și îmi aduc aminte că odată am fost în vizită singură la el. Era atât de erudit, încât putea să-ți răspundă la orice în­trebare i-ai fi pus. Eu aveam pe atunci 17 ani. L-am întrebat: „Dom­nu­le Ne­ni­țescu, dvs. le știți pe toate, spu­ne­ți-mi: cum este în Rai?”. El a rămas la fel de grav și mi-a răspuns: „Raiul nu e un loc, ci o stare de suflet”. Și eu am insistat: „Și? Ați ajuns vreodată aco­lo?”. „Da!”, a răspuns el.

– Simt că purtați și dvs. această nostalgie a Raiului, a grădinii pier­dute…

– Se tot vorbește de faptul că odată cu lăsarea în urmă a copilăriei și a ino­cenței, ți se stinge lumina din suflet. Trebuie să spun cu sfială că eu n-am pierdut niciodată Raiul. Deși casa bu­nicii a fost dărâmată și grădina co­pilăriei a fost distrusă, deși am trăit atâtea tragedii, mi-a dat Dumnezeu puterea de a rămâne deasupra lor. Ra­iul nu poate fi pierdut, câtă vreme nu uiți de unde vii și încotro te îndrepți, câtă vreme încă poți să te întorci acasă, precum fiul risipitor. În fiecare dintre noi e o gră­dină a Domnului, care creș­te dintr-un sâmbure divin.

– Și totuși, viața e bulversantă și plină de ne­ajunsuri și ne arată că de foarte multe ori eșuăm să ne aliniem sufletele la cele spirituale. Cum ne întoarcem în Rai, când simțim că l-am pierdut?

– Dacă ți-e dor de grădină, ești deja acolo. Drumul e dorul. Dorul de Rai. Și-apoi, nu trebuie să uităm că Raiul poate fi recucerit în fiecare zi, încă din primele clipe ale dimineții, din modul în care o începi, din felul în care ești pre­zent și umpli de sens fiecare gest. Dar asta nu o faci ca un elev care spune pe dinafară lecția. E un exer­cițiu ce devine, cu timpul, parte din carnea și sân­gele tău.

„Cei pe care-i iubim nu mor niciodată”

Monica și Nelli la Văratec, 1964

– Ați traversat regimuri politice diferite și mo­mente dintre cele mai grele. Dvs. cum ați reușit atunci, în focul evenimentelor, să mai dați sens fiecărei clipe?

– Am avut-o ca model pe mama mea. După noap­tea în care tata a fost arestat, s-a sculat de di­mi­neață, nu știu dacă dormise vreo secundă, și-a pus cea mai frumoasă rochie și un colier. I-am zis. „Unde te duci?”. „Mă duc la ser­­­viciu”. Lucra la Biblioteca Aca­demiei. „Așa elegantă?”. Mi-a spus: „Nu vreau să vadă ni­meni ce am în suflet și nici s-arăt că sunt călcată în pi­cioa­re”. Era felul ei de a se lupta cu deznădejdea, grădinărindu-se pe dinafară, ca să înfrunte de­zas­trul ce începuse. Dumnezeu a făcut din haos o grădină. Gră­dina Raiului. Dar o grădină nevegheată e năpădită de buru­ieni, se întoarce în haos. Trebuie să tindem în fiecare clipă către ordine și armonie.

– Spuneți că nu ați pierdut starea de Rai. Nu s-a întâmplat niciodată ca o întâmplare grea să vă tulbure credința, să vă facă să vă îndoiți?

– Cred că m-am născut cu o fire mai solară. Dar atunci când tatăl meu se stingea sub ochii mei, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. După moar­tea lui, am avut însă re­velația unor spargeri de orizonturi, a unor des­chideri în care mă lua cu el. Am trăit multă vreme între două lumi. Până când mi-am dat seama că cei pe care îi iubim nu mor niciodată, atât timp cât noi suntem vii și ei sunt în noi.

– Îl mai simțiți pe tatăl dvs. la fel de aproape și acum?

– Îl mai visez uneori și continui să mă minunez de felul în care lumile noastre se întrepătrund. Când s-a întors din detenție, tata ar fi vrut să se angajeze ca paznic al unei grădini publice. Fusese atât de chinuit în închisoare, pentru romanul Așteptând ceasul de apoi, și se simțise atât de vinovat pentru prietenii lui, care avuseseră de suferit doar pentru că-i citiseră manuscrisul, încât, în primele zile după eliberare, i-a spus mamei că nu mai vrea să aibă de-a face niciodată cu cărțile. Ei bine, acum cinci ani, am aflat de la directoarea „Galeriei Annart” că pictorul Ștefan Câlția vrea să mă cunoască. Așa am ajuns în atelierul lui luminos, unde ne-am așezat pe niște scăunele de lemn și unde mi-a arătat o serie de desene făcute în tuș, pe hârtie japoneză, pe care le intitulase „Grădini pentru Dinu Pillat”.

– Cum așa?

– Îi căzuse sub ochi volumul „Exerciții de su­pra­viețuire”, cu traducerile tatălui meu din poe­zii­le lui Rilke. Prin anii 50, în spital fiind, cu plămânul ros de tuberculoză, tata se apucase să tălmăcească din lirica poetului său preferat. În prefața acestei an­tologii, Ileana Mălăncioiu pomenea despre do­rința tatei, după închisoare, de a se angaja ca paznic la o grădină. Și iată acum în fața mea aceste grădini, pe care tata le-ar fi putut veghea din cer, grădini ne­maivăzute, grădini cu ochi, grădini cu îngeri, gră­dini cu pești zburători și păsări măiastre. Și în fie­care din ele, la mijloc, se deschidea un drum. „Vezi drumul ăsta care șerpuiește aici?” m-a în­trebat Ștefan Câlția. „Ăsta e drumul pe care eu și ta­tăl tău ne întâlnim atunci când desenez”.

„Sunt fericiri care te pot distruge”

1973, Nelli Pillat și Lili Teodoreanu, la Mogoșoaia

– Și acum, ce mai înseamnă grădina pentru dvs, doamna Pillat?

– Eu am o mică grădină pe balcon, unde mi-am pus tot felul de plante, cărora le merge foarte bine. Și mă bucur că am în fața ferestrei mai mulți copaci care îmi ecranează blocurile. Verdele frun­zișului și florile sunt primele ima­gini pe care vreau să le văd când mă trezesc dimineața. Primul gest pe care îl fac e să trag perdelele și să mângâi cu privirea plantele și copacii. Când eram foarte tânără, am fost cu mama într-o pădure de mesteceni, la Văratec. Îmi era atât de drag să îmbrățișez fiecare trunchi de mesteacăn. Mi se părea că sunt și eu din alt regn, că sunt de-a lor. Această legătură adâncă între mine și natură nu s-a pierdut. De asta îmi și place atât să mă uit cum cresc și cum se deschid flo­rile, e o bucurie să fii mar­tor la viața lor. Am două scaune pe balcon, câteo­dată stau acolo sub frun­zișul liliacului și mă umplu de liniște. Uneori, simt cum adie în aer Raiul. O mică victorie de moment, care trebuie apărată. Raiul ni se dă și el câte puțin.

– O să vă întreb la fi­nal, exact cum l-ați între­bat și dvs. pe Ștefan Neni­țescu: „Doamna Pillat, ați văzut Raiul în viața aceas­ta”?

Cu soțul, la poalele pădurii

– Cred că l-am pre­simțit de multe ori. Și în fiecare etapă a vieții mele mi s-a arătat cu totul altfel. În tinerețe, a fost ca o ardere de tot. Când tata s-a întors de la închisoare, am fost atât de copleșită, că m-am prăbușit de bucurie. Sunt fericiri care te pot distruge. Probabil de asta, în viziunile profeților, Dumnezeu se as­cunde după un nor. Alteori, dimpotrivă, Raiul a fost ca o mare liniște sau ca un cer senin. Dar și când scriu simt că m-apropii de paradis. Încep cuprinsă de îndoieli și frământări, și nu știu unde o să ajung. Dar scriind, cuvintele mă scot la liman. Raiul e și un mal, e țărmul sigur la care sperăm să ajungem după lupta cu valurile. Am mai simțit Raiul și după o mare durere. Mi se făcea o operație pe viu, fără anestezie. Sora de lângă mine mi-a zis: „Dacă te doare, să mă strângi de mână”. Așa am făcut și, în cel mai groaznic chin, m-am uitat la ea și am văzut în ochii ei cum trecea ca prin vitralii o lumină care mă alina pe dinăuntru. Ultima dată, Raiul a fost chiar o grădină. L-am văzut în vis, pe când eram iar în spital. În mijlocul grădinii se afla o casă albă cu pridvor și cineva mi-a spus: „Ai venit la ospăț?”. Și eu am zis: „Nu știam ce va fi aici”. El m-a avertizat: „Trebuie să pregătești și tu ceva”. M-am uitat în jur, dar călăuza m-a condus spre treptele care urcau: „Nu, încă nu”. Și. deodată. am auzit cântân­du-se Ave Maria, iar muzica era atât de lumi­noasă și de pu­ternică, încât m-aș fi învelit toată în ea. Multă vreme, până să mă vindec, s-a dus în mine o luptă mare, mă zbăteam între cer și pă­mânt. Eram și aici, eram și acolo. Și ce iz­buc­­nire de aripi simțeam că mă împinge către lar­guri! De atunci, nu mi-a mai fost frică de moar­te.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian