Despre spaimele pandemiei: Există rețete de stăpânit frica?

EVA MIHALE, librăreasă, 60 de ani

„Am aflat de mai multe ori de-a lungul vieții că lucrurile care ne par sigure sunt doar o iluzie!”

Eu nu mă tem. Pentru că, în decursul vieții mele, am aflat deja de multe ori că lucrurile care ne par sigure nu sunt decât o iluzie. Copil fiind, am văzut cum adulții vorbeau între ei despre can­cer, ți­nându-și conspirativ mâna în dreptul gu­rii. Asta mi-a pro­vocat teamă. La 35 de ani, am făcut eu însumi cancer limfatic. Dar am constatat cu surpriză că viața merge înainte și în pavilionul canceroșilor. Că și acolo se trăiește și se râde. Doi ani mai târ­ziu, am început propria afacere și am des­chis o mică librărie la mine în oraș. În urmă­torii zece ani am fost adesea foarte fericită, dar am trăit și mari frici existențiale. La un moment dat, a trebuit să renunț la librărie, care nu mai mergea, și am găsit un loc de muncă permanent, dar în care lucram până la epuizare. Apoi, vreme de doi ani, nu a mai funcționat nimic. Sufeream de depresii, temeri, atacuri de panică. Până când am decis să nu mă las pradă fricii. Mi-am căutat un nou loc de mun­că, și ca să-mi înving panica, am făcut o călă­torie cu trenul. În ciuda fricii care mă tortura. Treptat, ea a devenit mai mică. Și azi? Librăria în care lu­crez nu mai este a mea, depinde de ajutoare eco­nomice, iar eu am un program redus de muncă. Aș avea toate motivele să mă tem de șomaj. Dar nu o fac. Poate pentru că am trecut deja prin atâtea crize. Sunt obișnuită să mă descurc cu bani puțini. Sunt foarte atentă să-mi meargă bine, chiar și în ciuda afluxului continuu de știri negative de la te­levizor. Ai zice că și-au mutat redacțiile în iad. Îmi închid câteva ore telefonul și ies la plimbare. Afa­ră e verde, înflorește și crește totul în jur, iar păsă­rile ciripesc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă liniștește să văd că primăvara asta năvalnică își vede, pur și simplu, de treaba ei.

LIVIU TURCU, profesor de istorie, 64 de ani

„Îmi imaginez că inima este un izvor permanent de lumină”

De 23 de ani meditez, iar asta a marcat pu­ternic perspectiva pe care o am atât asupra lumii ex­terioare, cât și asupra celei interioare. Eu pri­vesc grijile ca pe o otravă, pentru că-mi dau o sta­re de neliniște și îmi ră­pesc din energie. Când îmi fac prea multe griji, e semn că trăiesc prea mult din cap – de exemplu, când mă las prea mult acaparat de mun­că sau de știri ne­ga­tive. Din feri­ci­re, am o soție atentă, care-mi spu­ne cinstit când es­te ne­mulțumită de mine și mă ajută când mă ve­de obo­sit, cu o întrebare afec­tu­oasă de tipul „Ești bine?”. Cel mai bun remediu îm­potriva acestui obicei de a trăi din cap este pen­tru mine meditația. Respirând conștient și profund, mă re­conectez la emoțiile mele, respir adânc, ab­domi­nal, mă eliberez de gândurile care-mi trec prin cap și mă ancorez, în schimb, la zona inimii, pe care mi-o imaginez ca pe un izvor de lumină. Ast­fel îmi cro­iesc calea către o atitudine de fond ba­zată pe ac­cep­tare și mă umplu de o stare de liniște și în­cre­dere în viitor. Asta mă ajută și să fac față si­tuației actuale. Pentru societatea noastră, corona­virusul nu este o mare povară doar din punct de vedere economic, ci și psihic. Mă tem că în cazul unor segmente ale societății, mai puțin edu­cate, starea de spirit se va da peste cap. Cred că tocmai acum nu ar mai trebui să acționăm doar în funcție de ce­rințele raționale, ci să ținem cont și de emoțiile ca­re se cer pre­lucrate. În același timp, sunt și încre­ză­tor. În opinia mea, criza, pră­bu­șirea și vinde­ca­rea sunt strâns legate între ele. Noi, oamenii, avem daruri și re­surse incredibile pentru a lucra cu cri­zele, în sensul vindecării. În aceste clipe simt asta mai mult ca oricând.

NORA COSTINIU, funcționară în firma familiei, 43 de ani

„Râd mult. Asta îmi dă energie pozitivă”

Sunt de felul meu foarte încrezătoare și prag­matică, am moștenit atitudinea părinților mei de a-și sufleca mânecile și a mă pune pe treabă. Cri­zele și bolile fac parte din viață și, la un moment dat, fiecare ajunge cumva să fie lovit de ele. Asta mi s-a relevat mai ales în ultimii ani. Cu cât îna­intezi în vârstă, cu atât mai con­știent devii de propria vremelnicie. Încă te simți așa de tânăr, dar corpul este deja bătrân. Unii dintre prietenii mei și ai soțului meu s-au îm­bol­năvit în ultimii ani de can­cer sau au murit în urma unui atac de cord. Asta e groaznic, dar sunt unele lucruri pe care nu le putem in­flu­ența. Nici corona­vi­rusul nu a schimbat cu nimic atitudinea mea de fond. Dacă mă îmbolnăvesc, mă îmbol­nă­vesc. Griji nu-mi fac atât pen­tru mine în­sămi, cât pentru cei mai vârstnici, cum sunt pă­rinții mei sau unii vecini. În rest, ca noi toți, sper din tot sufletul ca această coronacriză să treacă re­pede. Dacă ar trebui să mă tem mult timp de-acum încolo, după fiecare contact, că voi lua vreo boală, aș ajunge să înnebunesc. Dincolo de asta, privesc situația fără să mă panichez. Deși, din punct de vedere economic, nu ne merge bine. Eu fac muncă de birou în cadrul întreprinderii soțului meu, multe contracte au fost anulate și a tre­buit să solicităm șomaj tehnic pentru cola­boratorii noștri, care au acum un program de lucru redus. Dar soțul meu și cu mine am crezut și în tim­pul crizei finan­ciare, din 2008, că suntem ter­minați. Am reușit atunci și ne vom descurca și acum. Probabil că ne vom restrânge, și lucrurile vor arăta altfel, dar vom merge înainte. De asta sunt absolut sigură! Și dacă încep, totuși, să-mi fac griji, atunci încerc să-mi iau mintea de la asta. Că doar îi am pe bărbatul meu și cei doi copii ai noș­tri, și acum ne petrecem mai mult timp împre­ună, gătim, ne jucăm și, de regulă, râdem mult. Asta îmi dă energie pozitivă.

Foto: Shutterstock – 3