Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vacanță în ograda mare

• E vorba de „ograda mare a țării”, pe care vă îndemnăm să o folosiți ca loc de vacanță, în vara „virusată” a acestui an. Decât să vă distanțați social pe o plajă străină, mai bine în curtea bunicii, sau oriunde vă simțiți ca acasă. Textele de mai jos vă vor fi cu siguranță de ajutor •

Cristian Curte

Harghita – flori sălbatice și sate vechi

Pentru mine raiul e o pajiște cu flori. Dar nu orice fel de pajiște și nu orice fel de flori. Prințul Charles nu laudă degeaba Tran­sil­vania. Când John Akeroyd, bota­nistul care îl însoțește în drumurile sale prin Ardeal, a văzut pentru prima dată o rușcuță de primăvară, în apropiere de Viscri, a căzut în genunchi, i-a cântat și apoi a spus o rugăciune. Nu era teatru. Ro­mânia are pă­șuni cu flori sălbatice cum nu mai găsești în toată Eu­ropa. Exploatarea agricolă industrială a fiecărui metru de pajiște costă vieți de flori. Așa că mă înțelegeți de ce vă spun că raiul este o pășune multicoloră. E atâta explozie de viață, de splendidă sălbă­ticie, încât m-aș răsădi cu totul pe o coastă din Munții Harghitei. Am încercat să fotografiez florile, dar ceva din farmec se pierde. Sin­gura soluție ar fi să îmi căl­cați și dvs. pe urme, să tre­ceți de Miercurea Ciuc și să luați direcția Hosasău, un sat rămas sat, cu case cu porți de lemn și cerdac cotropit de viță-de-vie sălbatică, pentru că lo­cuitorii le-au părăsit, căutându-și leacuri de sărăcie în Apus. Dar, chiar și așa cum este acum, Hosasăul are splendoarea bătrâneții încremenite în noblețe și demnitate, fără betoanele care urâțesc alte așezări. În liniștea așternută peste sat, simfonia lemnului și a pietrei cântă un cântec de mult uitat, pe care multe alte așezări l-au pierdut. Și mai are ceva Hosasău: de jur împrejur se află pășunile cu miliarde de flori, pentru care am plecat la drum. O lavă florală, încinsă de soarele verii, care cuprinde și dealurile ce urcă spre acoperișul, ca o tipsie, al depresiunii Ciucului. Munții Harghita și Hășmașul Mare plutesc, albaștri, la marginea cerului. Jos, în văi, sate așezate, frumoase, stau parcă-n poala lui Dumnezeu. De aici puteți pleca oriunde, pentru că drumurile galbene, de lut, se desfac spre toate punctele cardinale. Eu v-aș sfătui să încercați să ajungeți cât mai pe culmi. Scoateți apoi cafeaua sau ceaiul din termos, așezați-vă în iarbă și priviți spre oriunde și spre orice. În Munții Harghitei, raiul e la alegere.

Gabriela Șulea

Pe malul mării

Dacă vom reuși să zburăm către România, ar fi al cincilea an în care ne petrecem o parte din vară la Corbu. Când am ajuns prima dată, era într-o luni dimineață, iar plaja, aproape cu desăvârșire goală. Am iubit imediat locul ăla – imensitatea lui, oamenii puțini, drumul prăfuit către plajă, de-a lungul unui lan de floarea-soarelui, „Unbar”-ul care îmi aducea aminte de Vama Veche de-acum 20 de ani, n-aș ști să explic exact de ce. Poate era muzica ori faptul că, odată intrat sub umbrar, te înfășura un aer și boem, și corporatist, care suprapunea timpurile și identi­tățile. Cea șovăitoare, fluidă și mobilă, pe care o aveai în liceu și chiar târziu, în facultate, timpul în care nu intraseși încă de-adevărat în viața adultă-responsabilă-serioasă, și timpul de apoi, în care aveai deja job și primii tăi bani și veneai tot în Vamă sau în 2 Mai, ca într-o paranteză secretă.

Venim toți trei la Corbu, și aerul de aici ne transformă, suntem mai ușori, vag lichizi. Soțul și băiețelul meu dorm târziu dimineața, însă eu beau cafeaua în zori, îmi iau geanta cu pixuri și cărți și pornesc singură, pe cărare, ascunsă sub canotiera mea de pai, urmărind cum la fiecare pas mi se îngroapă espadrilele în nisip. La Corbu, cel mai des, dimineața este a mea: am din nou 16 ani, 20 sau câți vreau. Sunt doar eu și marea, îmi așez prosopul foarte aproape de ea și privesc: la 8 și jumătate, soarele e deja sus, peste valuri, și numai dimineața apa strălucește așa, în mii de diamante, ca și cum de-abia născută din ea, lumina se pră­bușește la loc, în mare, inundând-o. Argint! La orele acelea, oamenii sunt puțini, iar liniștea, aproa­pe desăvârșită. Niciun sunet, altul, decât cel al valurilor și frânturi de fraze purtate de vânt, nicio muzică, alta, decât a gândurilor. Mă întind pe nisip, sub umbrelă, închid ochii spre lume și îi deschid înlăuntru – încet, gând după gând după gând se așează în ordine, se topesc. Odată, am privit oamenii în va­lurile reci ale dimineții – erau rari, și am văzut cum s-a lăsat pes­te ei un zid compact de lu­mină, deși nimeni nu a părut să observe. Poate că era oboseala ori setea mea de viziuni și po­vești, poate pentru că citeam de două zile o carte cu zei indieni, și totul a fost o închipuire, dar chiar și așa, păstrez imaginea asta ca un talisman, ca și cum mi s-a arătat atunci lumina secretă în care suntem, fără încetare, înfășurați, lumina care ne constituie și noi nu o vedem.

Uneori, pe la 11, apar și soțul și băiețelul meu, și atunci mă ridic din vis, alunec cuminte în identitatea de soție și mamă și mă scufund la loc în prezent: umflăm mingea de pla­jă, crocodilul cel mare, ne stropim cu pistoale de apă, să­păm tunele și ridicăm fortărețe în nisip, sărim toți trei peste valuri. Pe drum, înapoi, sub vi­pia amiezii, apărați de creme și de costume anti-UV, cumpărăm în­ghețată, chiar dacă e înainte de masă, căci e va­canță și timpul și regulile se des­tra­mă ușor, cum ai risipi un pumn de nisip.

Corbu este marea mea din România, o mare pe care o iubesc acum și soțul, și băiețelul meu. Desigur, în fiecare an, plaja e tot mai plină și răsar clădiri noi, vedem limpede că în curând se va întâmpla – se întâmplă deja – ca în Vama Veche și ca în 2 Mai. Poate este ultimul an în care mai venim aici, vom căuta alte plaje ascunse, rupte de lume, știu că sunt alte locuri de o mie de ori mai frumoase, mări desăvârșit transparente, cristal, nisip alb, însă deocamdată venim aici, la marea mea de acasă, care devine acasă și pentru ei, deși doar eu vorbesc românește, iar ei îmi răspund în franceză. Mi-e de-ajuns să știu că înțeleg și că aerul în care plutesc cuvintele limbii mele le înconjoară și lor auzul în aceeași vată strălu­ci­toare.

La Corbu nu se întâmplă niciodată nimic, dor­mim, mâncăm, stăm la soare, se lasă seara, ar pu­tea fi anii ’30, ’90 sau 2075. Dimineața, devreme, sau către asfințit, e un aer de veșnicie pe plaja asta – vastă, liberă, e suficient să pui o patină imaginară peste culorile prea tari ale costumelor de baie, să fanezi umbrelele prea contemporane, să le agăți niște franjuri închipuite, ca pe vremuri, și ești stăpânul tuturor întâmplărilor.

Acum, nu știu dacă ajungând la Corbu, veți găsi aceeași plajă ca mine, poate că nici nu ar fi bine să mă credeți pe cuvânt, căci mintea mea așterne mereu peste lume un fel de voal, ca o miere. Și în fond, poate nici noi nu vom ajunge, dar scriind textul acesta, cred că deja am ajuns.

Andrei Crăciun

Acest înnebunitor Rășinari

E posibil ca, totuși, Cioran să fi avut dreptate, și Rășinarii săi să fie cel mai frumos loc de pe fața pământului, cel puțin a pă­mân­tului nostru. E posibil ca până acum să fi trăit orb. Adevărul e că nu l-am crezut pe Emil Cio­ran când își ridica în slăvi Ră­șinarii. Am crezut că exage­rea­ză, cum exagera în toate, când se lupta cu universul, cu morții, cu Nietzsche, cu filosofia și cu Dumnezeu. Melancolie de om ajuns la o vene­rabilă etate, îmi spuneam. Nos­talgie după timpul care nu se mai poate întoarce, îmi spuneam. Cruda, dulcea durere a amintirilor, îmi spuneam. Bineînțeles că greșeam. Am văzut prima dată Rășinarii în vara trecută, în prima parte a vieților noastre, înainte de nenorocirea de la Wuhan, poate mai țineți minte cum era pe atunci.

Ziua în care s-a oprit timpul

Sunt un redutabil citadin, nu credeam să ajung să dau vreodată și eu Cartierul Latin pe Coasta Boacii. Mi se părea o scandaloasă aberație: de la Paris, să tânjești după un sătuc din Transilvania, fie el și locul nașterii.

Apoi, vă spuneam, am văzut Rășinarii. Prima dată s-a oprit curgerea timpului. Timpul pur și simplu și-a încetat existența, timpul pur și simplu și-a pierdut puterea. Timpul n-a mai contat. Putea să fie anul 1284 sau anul 1983 sau anul 2013 sau anul 380, după Hristos. Timpul nu mai avea nicio importanță, fiindcă paradisul este etern, iar în eternitate, clepsidrele nu-și găsesc rostul. De la Coasta Boacii mai urci puțin, foarte puțin, și ajungi în cer.

Ultimii copii din paradis

Pe ulița copilăriei lui Emil Cioran, mai sus, înspre Coastă, e o pensiune care poartă numele îndrăgitului nihilist și e ținută de neamuri din partea locului. Adormi pe strada copilăriei lui Cio­ran și te trezești în chiotul copiilor din Rășinari, care aleargă la vale, într-o libertate a gesturilor pe care o credeam pierdută. Adevărul e că nu l-am crezut pe Cioran, fiindcă ulița, strada, bulevardul oricărei copilării trec în cărți idealizate, deformate, chiar dacă sublim. Știu bine ce vorbesc: am copilărit pe o stradă care ducea către o uzină de armament, într-un oraș astăzi pe jumătate mort, pe cealaltă jumătate îngropat. Miracolul nu mai e acolo, miracolul e atunci. Dar uite că el, Cioran, avea dreptate: la ce folos să părăsești Coasta Boacii? Am umblat prin Rășinari ca prin grădina Raiului și vedeam că Viena e aproape. Odinioară un tramvai pleca de aici și ajungea până la Sibiu, despre care se spune, fără greșeală, că ar putea fi cel mai frumos oraș din România.

Ca într-o piesă de Pink Floyd

Și era liniște la Rășinari. Liniștea aceea pierdută a satelor dinspre munți, unde oamenii încă pot să creadă în Dumnezeu. Era o liniște ca într-o piesă de Pink Floyd, și iarba era mai verde și cerul era mai înalt și speranțele erau mai mari. Când închizi ochii, poți să îi vezi pe toți cei care i-au făcut lui Cioran educația sa sentimentală: pe Ghiță Văcaru, care înnebunea de plăcere la gândul că ar putea ajunge să poarte uniformă, pe Vasile Nebunul, nebunul satului, care umbla beat și nu muncea niciodată și era cel mai liber, deci cel mai fericit, omul care ar fi meritat o statuie în fața primăriei. Nu are statuie Vasile, dar au Goga și Cioran, fiii satului, și ei. Și nimeni nu se gândește să le dea jos de pe soclu, cum e moda timpului nostru scurt.

Un anotimp încheiat

Mi-am promis că mă voi întoarce la Rășinari, că voi trăi un anotimp încheiat acolo, nu pentru Cioran, ci împotriva lui, fiindcă după ce am văzut și eu acest loc minunat, am ajuns atât de insolent, încât astăzi cred că bunul Dumnezeu a așezat astfel lucrurile încât Cioran să se nască la Rășinari doar pentru a ne atrage atenția unde anume se află paradisul. Visez de atunci la acest anotimp, visez liniștea de mormânt și de rai. Dacă tot trebuie să trăim departe unii de alții până ne vindecăm, dacă tot trebuie să îndurăm izolarea, dacă îmi sunt interzise alte vise, dacă îmi este interzis Tokio, dacă îmi este interzis Montevideo, dacă îmi este interzis Buenos Aires, dacă îmi este interzis Rio de Janerio, atunci nu-mi rămâne decât să mă întorc în paradis.

Spre Rășinari, deci. Spre Rășinari. Înapoi în paradis. Spre cer. Spre Rășinari.

Adina Rosetti

Țara mea adoptivă

Foto: Andreea Goia

Mi-am petrecut primăvara asta la fereastra apartamentului meu de la etajul 8 al unui bloc bucureștean, care înconjoară o biserică. La fereastră am sărbătorit Paștele, la fereastră m-am bucurat de soarele de 1 Mai și tot la fereastră am ieșit de ziua mea. Am fotografiat obsesiv bucata de lume decupată de gea­mul dublu, mereu aceeași și totuși – aveam să constat – diferită de la zi la zi. Am ajuns să cunosc la perfecție toate detaliile bal­coanelor de vizavi și ale tur­lelor bi­se­ricii care se înalță chiar la nivelul etajului meu. Timp de pes­te două luni, unicul meu peisaj a fost compus din beton, termo­pane, asfalt, gea­muri cu di­verse rame și, oca­zional, ghi­vece cu flori sau oale scoase la răcit. Cu puțin noroc, am pu­tut ur­mări norii sau spec­tacolul vre­unui as­fin­țit peste blocuri.

În momentele în care mă simțeam prinsă într-o buclă temporală fără scăpare, îmi re­chemam în minte o ima­gine de un verde complet și pur: curtea căsuței de la „țara mea adoptivă”, locul un­de de vreo 10 ani obiș­nuiesc să mă refugiez cât de des pot. Locul în care am evadat de îndată ce s-a ter­minat cu școala online și declarațiile pe proprie răspundere și-n care plănuiesc să-mi petrec măcar o parte din vacanța asta de vară. Și pentru că orice sat trebuie să poarte un nume, numele micului meu refugiu este Provița de Sus. Pe prispa casei de acolo, toate blocajele dispar ca prin farmec și scrisul începe să curgă simplu și firesc. În livada în care se amestecă, fără intenție, nuci, pruni și chiar un fost-brăduț-de-Crăciun, există un loc numai bun de pus ha­macul, de ascultat ciocănitori și mierle, de recitit povești pentru a zecea oară. Întotdeauna mi s-a părut că, în lunile toride de vară, merg cel mai bine recitirile, redescoperirile, revizitările literare. Plimbările se fac pe înserat, fie cu pretext de achiziții necesare (lapte, ouă, mure), fie fără ni­ciun pretext, doar hoinăreală pe cărările satului, care uneori te poartă într-un alt loc decât cel pe care-l țineai minte. Nu, nu e neapărat o magie, cât mai degrabă lipsa oricărui simț al orientării, mă face să mă surprind singură, cu drumuri neștiute și mici revelații, pe care degeaba încerc apoi să le repet. De câteva ori, am luat-o, întâmplător, în spa­tele unei case cam dărăpănate și-am găsit un drum bolovănos care cobora până la podul sus­pendat deasupra unui râu, în alți ani, n-am mai regăsit nici podețul, nici râul. La fel, au dispărut și-au reapărut poieni, s-a schimbat locul unor tufe de mure, au crescut păduri de buruieni și de ciulini peste limba de pă­mânt care se înalță dea­supra văii cu cel mai frumos asfințit. Cel mai des dispar și-apar oameni. Au dis­părut oameni ai lo­cu­lui și casele le-au ră­mas în paragină, nă­ru­indu-se de la an la an, până când le-a în­ghițit, a­proape pe de-a în­tregul, natura sălbă­ti­cită. În fosta casă a învă­ță­torului locuiește, pe timp de vară, o pe­reche de cai. Casa vră­jitoarei poartă, de ani întregi, anunțul „De vân­za­re”, dar zadarnic, ni­meni nu se încumetă. Crâșma încă rezistă, cu aceleași melodii de petrecere care um­plu serile de sâmbătă și de duminică. La in­trare te întâmpină mi­ca publi­citate: „A­vem ouă, ie­puri vii și pie­se pentru Dacia pa­puc.” Au apă­rut vile noi, cons­truite de oră­șeni; sunt împrej­mu­ite cu garduri care să as­cundă de priviri in­dis­crete mașinile de teren, locurile de joacă ame­na­jate pentru copii și locurile de grătar amenajate pentru adulți. Doar tanti Nonica a rămas în același loc, de când știu eu satul. Nu mai știe nici ea câți ani are, dar bănuiește că în jur de 95. Până de curând, a avut o văcuță, cu care vorbea zilnic și pe care o îngrijea ca pe-un copil, dar a trebuit să o dea, că s-a surpat grajdul și n-a avut cine să i-l repare. Îi vin lacrimi în ochi când își amintește de văcuță. Acum are doar găinile, de care să aibă grijă. De câte ori trec pe lângă casa ei, vrea să-mi dea câte ceva din puținul pe care-l are, fie niște ouă sau vreo bomboană pentru copii. Până de curând, tanti Nonica mergea duminicile jos, în vale, la biserică, dar acum nu mai poate. Poate, însă, să se urce pe-o scară șubredă, în podul casei, și de-acolo iese într-un mic balcon, de unde privește până hăt-departe, poate până în cerurile unde s-a dus băiatul ei cel mic.

Încă prinsă în treburi, la etajul 8 al blocului din București, aștept luna august, să plec după mure și să stau la povești cu tanti Nonica.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian