SELECȚIA „FORMULA AS”

* Lorenzo Marone, „Mâine poate am să rămân”, traducere și note de Gabriela Lun­gu, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 322 p.

V-ar atrage un sejur la Napoli? Ceea ce vă pro­­pun azi nu e o excursie turistică. E con­vie­țuirea cu napolitanii dintr-o zonă săracă și cam rău famată a orașului, denumită în urmă cu cinci secole Car­tierele Spaniole. O periferie în care copiii învață de­vreme, pe străzi, din experiență, să devină sus­picioși, puternici, să se descurce. Romanul lui Lo­renzo Marone, el însuși na­po­litan, se citește ușor și e antrenant, fiindcă au­to­rul are toate calitățile care ni-i fac simpatici pe ita­­lieni: e deschis, loc­vace, gesticulant, senti­men­­tal, șarmant – însușiri pe care le transferă per­sonajului narator, o tânără fe­meie din ma­ha­laua unde nu debarcă autocarele cu turiști. Po­vestea ei nu e totuși din categoria ce­lor ce o fac să lăcrimeze pe mătușica amatoare de teleno­ve­le, deși i se dă și acesteia satisfacție cu infuzii de tan­drețe (copii, căței, bătrâni infirmi) și un happy-end de toată frumusețea. Cred că în vre­murile astea derutante lu­mea are nevoie și de ase­menea lecturi tonice despre familie și prieteni, despre depășirea obstacolelor prin perseverență, despre non­con­formismul bunelor sen­ti­mente. Naratoarea lui Ma­ro­ne are un nume bizar ce aso­ciază ter­meni con­tras­tanți. O cheamă Luce Di Notte (lu­mina nopții). S-a născut și a crescut în Car­tie­rele Spaniole, într-o familie săracă, și acolo tră­iește și acum. Trauma ei e faptul că tatăl ires­pon­sabil a plecat de acasă când Luce avea 9 ani și doi ani mai târziu a venit vestea că murise undeva prin Ame­rica de Sud. Mama croitoreasă a fost nevoită să mun­cească din greu pentru a-și crește cei doi co­pii. Inimoasa Luce a ieșit o băiețoasă pe care stră­zile cartie­rului au obligat-o să devină o ființă di­rectă, să nu se lase înșelată și să nu aibă nevoie de nimeni. A fost singura din familie și din vecini care a crezut în învățătură și a ajuns să își ia licența în Drept, în primul rând fiindcă preluase de la bunică și mamă un anume simț justițiar, „ceva care se numește morală”, dar care a fost mereu con­­tra­riat de ce i se în­tâmpla. Așa a ajuns „un soi de că­țea furioasă ca­re nu poate accepta să fie călcată pe coadă și nici ca o persoană puternică să învingă în­totdeauna în fața uneia slabe”. Angajată ca sta­giară la biroul de avocatură al lui Geronimo, șacal bătrân și lubric, îmbogățit din escrocherii cu firme de asigurări, Luce, părăsită de un iubit aventurier, trăiește singură într-un apartament cu chirie de pe străduțele natale. Echipată în blugi, străbate orașul între tribunale pe motoreta Vespa, nu pen­tru a pleda, ci pentru a se ocupa de hâr­țogărie, e nemulțumită și vi­sează să se mute în Nordul mai prosper, pentru o viață nouă. Existența ei ca­pătă o altă tur­nură când Ge­ro­nimo, angajat de un ma­fiot să-i obțină cus­todia copilului după di­vorț, o pune pe Luce să o spio­neze pe fosta soție pentru a strân­ge do­vezi că e o mamă rea. În timpul acestei activități de­tec­ti­vis­tice, ea se atașează atât de co­pil, cât și de nefericita lui mamă, reu­șește să de­joa­ce planu­rile mafiotului, ba chiar să-și recon­ci­lieze pro­priile rude. Toate perso­najele ce popu­lea­ză ro­ma­nul au și câte o parte bună asupra căreia pre­zența justițiarei Luce ac­țio­nează ca un cata­lizator. Ceea ce e de apreciat la Lorenzo Ma­rone e că mai toate clișeele mai mult sau mai puțin pi­to­rești despre Napoli (splen­doarea Golfului, Ve­zu­viul, străduțele înguste cu rufe la geamuri, simțul accentuat al familiei, dialectul, Camorra, infrac­țio­nalitatea etc.) sunt strecurate discret în straturile napo­li­tanei lui, glazurate cu omenie. Iar atașanta, trăz­nita, furioasa Luce Di Notte e chiar un personaj reușit.