Omul care-aduce ploaia: Stăpânul vâlvelor

– Despre Solomonari se spune că există doar în povești. Făpturi zbură­toare, care alungă norii. În vara asta, ne-a ieșit însă în cale, unul adevărat. S-a întâmplat într-un sat din Munții Zarandului. O poveste reală, chiar dacă e foarte greu de crezut –

Îl cheamă Ruben, a fost pădurar și păstrează, din moși-strămoși, taina descântecelor și a leacurilor din plante. Am mai scris despre el în revistă, la paginile de sănătate. Dar încă de-atunci, de când l-am întâlnit prima oară, aflasem de la veci­nii din sat că Ruben nu e doar mare vindecător, ci știe să che­me sau să alunge ploaia ca un veritabil solomonar. L-am is­co­dit despre puterile acestea, însă doar a zâmbit pen­tru sine, fără să scoa­tă niciun cu­vânt. În vara asta, l-am căutat din nou. Voiam nea­părat să-i aflu povestea, și am pornit spre Munții Zarandului, în ciuda pandemiei și a ploilor care se prăvăleau pe pământ.

Alunul fermecat

Bat din nou la poarta căsuței modeste în care Ruben trăiește la un loc cu soția și câteva dintre cele opt fete pe care le au. „Mo­țul” – după cum îi spune lumea din zonă, mă primește cu drag. Vorbim de una, de alta, de boa­lă, de răul care a venit peste noi. Ruben poartă nojițe colorate la gât, pe care atârnă o cruce, câțiva bănuți de argint, cinci colți de mistreț și o bucățică de lemn, ca un fluier. Îl întreb ce sem­nificație au. „Bănuții de argint mă apără de deochi și de gândurile rele, colții de mis­treț au darul să mă ferească de sălbăticiuni când merg prin pădure, iar pe Hristos îl port tot timpul cu mine, că nimic nu se face fără voia Lui.” De undeva, din chimir, scoate apoi o bucată de creangă de alun, sfredelită pe dinăuntru cu dibăcie. „Acum treizeci și ceva de ani, am pus aici, în golul lem­nu­lui, o așchie de pe Sfânta Cruce adusă de la Ierusa­lim, rugăciunea «Tatăl nostru», scrisă cu cerneală pe hârtie de per­gament, un bob de tămâie și câteva picături de mir sfânt. Toate le-am ferecat în scobitura din lemn, cu «ceara cea dintâi» a lumânărilor de Înviere. Lemnul ăsta a fost apoi sfințit de trei ori la rând, de câte trei preoți, în altarele a trei sfinte mânăstiri. Sfânta Treime – de trei ori câte trei! Așa, lemnul meu are putere de descântec!”. Oare omul din fața mea este un exaltat? Dar Ruben își continuă liniștit povestea. „De lem­nul ăsta nu mă despart nicio­dată. Are puterea să deschidă cerurile și să farmece pă­mântul. Dar nu ori­cum. Cu vâlvele nu te joci. În luna trecută, zona asta a noastră a fost arsă de secetă. Grâul se chir­cise sub focul din cer, în fântână nu mai era decât un ciubăr de apă, și aia tulbure, pomii își lepăda­seră roadele abia înche­gate. Era musai să vină ploile! Ploaie bună, adă­pătoare, hrană pentru pământ!”

– Să înțeleg că dumneata ai adus ploaia?

În fața privirii mele mirate, soră cu neîncrederea, Ruben își trece mâna aspră prin părul lung, prins în codițe la spate, și mă privește aprig. „Nu crezi? Vrei să vezi cum se face? Hai să pornim la drum!”. Deși nu mă simt pregătit să urc, în toiul verii, un munte, ieșim din casă și Ruben îmi aduce o bâtă lungă, s-o am de sprijin.

Focul pe drum de apă

Astăzi e soare și cer senin. Urcăm în mașină și o luăm pe drumuri forestiere, până ce Ru­ben îmi face semn să o­presc. De-acolo mergem pe jos. Sărim peste albia secată a unui pârâu și ne afundăm în pădure. În față noastră apare un șanț adânc și abrupt, săpat de torentele care s-au scurs de pe munte. „O luăm pe drumul de apă, e mai si­gur”, îmi zice. Mă uit în­grozit la fâșia îngus­tă și adâncă, pavată cu pietre tă­ioase, pe care tre­buie să ne că­țărăm până-n vârf. Doam­ne ajută!

Ne poticnim la fiece pas, pietrișul și mica sfărâmicioasă ne alunecă de sub tălpi. După jumătate de oră ajungem la ca­pătul pan­tei. Ne oprim pentru câteva clipe să ne mai tra­gem sufletul. „Moțul” își continuă povestea halu­cinantă. „Să știi că desferecarea cerurilor nu se face fără nevoință, e nevoie de-un întreg ritual.” De câte ori descântă de ploaie, Ruben nu-și atinge femeia și postește trei zile. Vreme în care se îngri­jește și de câteva rânduieli, fără de care descântecul ar rămâne mort. „Am mers pe vale și am făcut foc cu buruieni de leac și tămâie, pe o albie secată a râului. Se știe din bătrâni că «focul pe drum de apă» le întărâtă pe vâlve, le face atente! Am stins jarul cu apă de râu adusă în palma căuș și am adunat cenușa pe două frunze de brusture. Una am dat-o pe apă, ofrandă pentru vâlva apei, iar p-ailal­tă am păstrat-o. Cu o botă de alun am tras apoi urmă adâncă, de cruce, pe vatra focului, și am zis: «Să fie de ploaie!».”

La altar

Suntem sus pe munte acum. După alte două por­țiuni abrupte și o oră de urcuș istovitor, inima-mi galopează, dar nu e timp de popas. Sub umbra sub­țire prin care se strecoară sclipiri aurii, aerul e lipi­cios. Ruben își face drum cu bâta lui lungă printre ierburile înalte. Îl urmez, cuminte, prin zmeurișul care-mi mușcă din carne. Odată ajunși pe platou, în plin soare, se oprește la liziera unei păduri tinere, apoi își face drum direct prin desiș. Calc pe urmele lui. În fața noastră apare o piatră mare, ivită din pământ ca o ciupercă gigan­tică. Îmi face semn să nu vorbesc. Dă câteva crengi la o parte, suflă frunzele uscate și se lasă, istovit, în genunchi. De sub resturile vegetale răsare un soi de altar în formă de potcoavă, scobit parcă de mână de om. Pe o latură, în spa­te, aproape de sol, Ruben îmi arată câteva semne săpate în piatră, prea puțin vizibile din cauza mușchiului.

Descântec de ploaie

Printre frunzele nemișcate ale copa­cului, Ruben se mai uită o dată spre înaltul cerului. Se descalță, scoate din traistă straie curate, de sărbătoare, și se schimbă. Aprinde câteva surcele de brad pe altar, apoi despăturește frunza descântată pe malul apei, din care pre­sară pe piatră, în cerc, cenușa albăstrie. Peste flăcări, cu palma dreaptă, dese­nează o cruce mare prin aer, ca o bine­cu­vântare, în gigantica biserică verde ce ne-nconjoară. Își dezleagă de la gât le­gă­tura de ațe colorate și scoate bețișorul sub­țire de alun, cât un deget de copil. Îl atin­ge cu buzele, după care îl strecoară în­tre pal­mele împreunate în rugăciune. Îmi face semn din cap să mă duc mai departe. Pă­șesc câțiva pași înapoi. Deschid fără zgo­mot aparatul de fotografiat, să nu-l tulbur, și imortalizez câteva cadre din ritualul pe care îl împlinește. Cu ochii închiși, aplecat în fața „altarului” de piatră presărat cu ce­nușă, Ruben începe să descânte de ploaie, cu ciotul de alun ținut între palme. „Vâlva începutului, vâlva apei, vâlva pământului, vâlva cerului, vâlva focului – pe toate v-am chemat, aici v-am adunat. Apele nu vin și e mare chin! Ajutați-ne, feriți-ne neamul de necaz! Sloboziți ploaia, udați ogoarele, salvați grânele, adăpați dobitoacele! Dați apă de băut, apă de mâncat, apă de udat, apă de scăldat! Dați ploaie bună fără amânare, fă­ră revărsare, fără stricăciune, fără înecăciune…”. Nu mai deslușesc ce spune. Murmură întregul des­cân­tec, timp de câteva minute. Lasă apoi să-i curgă printre degete, deasupra focului, câteva fire de făină albă și bobițe mici de tămâie. Își lipește mâinile de altar și stă nemișcat câteva minute. Flăcările i se oglindesc în privire. Fumul subțire se ridică drept, ca o sfoară, spre cer. Îngenuncheat, își face semnul crucii până la pământ, își agață lemnișorul de alun fermecat pe legătură și se ridică greoi. Peste cenușa rămasă pe piatra-altar, Ruben presară un mănunchi de flori de sânziene, apoi îl acoperă cu crengi us­cate. „Când om ajunge la adăpost, o să vină și ploaia!”, îmi zice. Îl întreb despre altarul de piatră. De ce a trebuit să urcăm atâta drum până la el?

Piatra magică

„D-apoi, eu de când am dat de el în pădure, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-am dat sea­ma că nu-i o piatră oarecare! N-are ce căuta aici, în zona asta. Nu e bucățică de bazalt cât vezi cu ochii, că doar știu pădurile astea ca pe palmele mele! Când am dat cu ochii de ea, am avut niște vedenii de care nici nu vreau să povestesc… Parcă mi-o luase mintea razna, vedeam fel de fel de lu­cruri ciudate! Cel mai tare m-am speriat când am văzut prin pădure un duh – jumate om, de la brâu în sus, restul topit în aburi, cu fulgere care-i ieșeau din ochi… Am fugit pe coasta asta la vale, de-am rupt pământul! Abia peste vreo doi ani am avut curaj să mă-ntorc. Mă urmărea imaginea duhului, îmi tot apărea în vis, până ce, într-o zi, am aflat cine e, dintr-o carte: ce văzusem eu semăna leit cu Ge­beleizis, zeul tunetelor, fulgerelor și al furtunii la daci. M-am gândit: o fi rău să mă duc? Oare pă­zește altarul? Și-am mai avut niște vise ciudate, în care vedeam o umbră ce-mi zicea mereu: «Des­chide altarul, deschide altarul!…». Și mă gândeam eu așa, ca prostul: «Cum călcatul lui să-l deschid?». Și iar mi-a apărut um­bra-n vis: «Fă jertfa farinei!». Dar nu înțele­geam… Odată, când am fost la mare necaz, că se uscase toată holda, mi-am strâns tot curajul și am venit să descânt pentru prima dată la piatră. Am cură­țat-o de resturi, am spălat-o cu apă sfin­țită, am presărat floare de fa­rină și tămâie pe foc, și pe loc mi s-au desfăcut cerurile! Am scăpat de necaz dintr-un singur descântec, iar anul ace­la am avut recoltă bogată! De-atunci știu că are putere și, dacă ar fi să mă iau după vise, sunt aproape sigur că-i un altar vechi de când lumea! Sigur piatra e adusă de undeva, că doar n-o fi picat din cer! Tare m-aș bucura s-o vadă și-un călu­găr bătrân, că doar ei simt curățenia locului, poate s-o face vreun schit aici, pentru că e clar c-a fost un loc sacru, mai vechi de 2500 de ani! Bătrânii zic că ar fi fost cinci­sprezece cătune în jur, poate și o cetate dacică. Dumnezeu știe ce-o fi mai jos, în pământ!…”.

Apa bună

O luăm domol înapoi, spre poalele muntelui, pe sub umbra jucăușă a co­dru­lui. Ruben merge înainte, mă con­duce prin alte locuri, parcă dinadins ca să nu mai recunosc drumul vechi. Se oprește din când în când să culeagă plante de leac. E plină pădurea de sas­chiu, iar pe alocuri dai de spânz tânăr, neînflorit. Îl ajut, iar în timpul acesta mă tot gândesc la ce mi-a fost dat să văd. Oare descântecul lui Ruben chiar are putere? Ca un răspuns, primii nori au apărut pe cer, cât încă mai coboram spre poalele muntelui, prin ulucul for­mat de torenți. Jos, alt spectacol în aer: sute de rândunele, apărute de nicăieri, zburau gălă­gios, în picaj, aproape de sol. S-a pornit, apoi, și un vân­ticel ușor… Până să ajungem cu ma­șina în sat, nori groși s-au strâns laolaltă, au început să umbrească pă­mân­tul. Vin din toate părțile, se bulucesc grăma­dă unii peste alții, trosnesc ame­nințător. Din cerul violet coboară sfori subțiri de foc. Ruben își cheamă fetele-n casă. Chiar dacă are privire aspră, vorba lui este blândă: „Micuțelor, hai, mer­geți la muma, că acuș vine ploaia!”. Îmbujo­rate, cu ge­nunchii zdreliți, speriate de bubuiturile ce se aud tot mai aproape din ceruri, fetele fug spre treptele casei, țipând. Ruben merge sub șotru și strânge câteva ziare pe care a lăsat buruieni de leac la us­cat. Ia din magazie un topor și-l proptește în mijlo­cul curții, cu tăișul în sus. Îi face semnul cru­cii deasupra, cu palma căuș. Apucă un cuțit lung cât o baionetă și-l înfige în grinda din casă. „La fur­tună trebuie să pui fier în curte și-n casă, să le păzească de fulger”, zice. Râde apoi cu poftă. „Ploaie ai vrut, de ploaie ai parte! Să văd cum mai ajungi acasă!” Afară s-a în­tunecat de-a bine­lea, cu toate că-i abia ora amie­zii. Imediat, de pe acoperiș se aude primul ropot de ploaie.

Călare pe curcubeu

Privesc din ușă perdeaua deasă de apă. Din cer cad stropi mari, răcoroși, pe care pământul uscat îi bea cu nesaț. E deja cam târziu, am sufletul plin de trăiri minunate și parcă m-aș duce spre casă, dar știu că în cei câțiva zeci de metri ce mă despart de mașină m-aș uda ciuciulete. Soția lui Ruben îmi aduce pe-o farfurie două turte calde, prăjite-n ulei.

– Sărut mâna! Uitasem cât mi-e de foame…

„Rămâi la noi?”, mă întreabă Moțul din tindă, mușcând cu poftă din turta lui. „Ori vrei să-ți go­nesc norii?”. Îl privesc fix în ochi și-i zâmbesc: „Nu, e bine așa!”. Dar Ruben urcă încet pe scara de lemn sprijinită-n perete și aduce din podul casei un băț lung, frumos decorat. Întind mâna să-l apuc, dar îl trage iute. N-am voie să-l ating. Mi-l arată de departe, ca pe o comoară de preț. Pe coaja scrijelită cu ascuțișul briceagului alunecă un semn ondulat, ca valul de apă. Ruben își îndeasă pălăria pe cap, pune pe umeri o haină groasă și iese în ploaie. Tra­versează bătătura și aprinde-n poiată câteva surcele pe-o scândurică de brad. Merge apoi la marginea drumului de pământ, unde s-a format deja un pâ­râiaș cu apă tulbure, și aprinde un foc. Mă apropii, dar rămân la adăpost, sub streașina joasă. Zice scurt un descântec, cu bățul de alun ridicat către nori, aruncă pe foc o mână de plante uscate și răstoarnă apoi „ofranda”, care începe să plutească la vale. Pes­te nici trei minute, cerul se sparge. Lumina nă­vă­­lește peste noi, orbitoare. Prin aburul norilor se vede clar discul soarelui, dar e alb, ca Luna în nop­țile friguroase. De jur-împrejur, apa încă mai curge din ceruri – o cortină plumburie ce se îndepărtează ușor. La sud, peste grădina lui Ruben, apare un curcu­beu pitic, nu mai lung de câteva zeci de metri, spre în­cântarea fetelor, îngrămădite toate la gard, care mă strigă să vin și să-l văd mai de-aproape. Calc printre rândurile de porumb, prin noroi, mă apro­pii de el, dar dispare. Mă-ntorc – e în spatele meu! Dau să-l ating, iar s-a dus… Mi se ridică părul pe mâini, deși afară nu-i frig. Cam multă magie pen­tru o singură zi! Ruben vine lângă mine, râzând. „Să nu te mire nimic! Voi, orășenii care trăiți la betoane, nu mai puteți să înțe­legeți adân­cul firii. Dar noi, din stră­moși ne-am împăcat cu natura. Când eram mici, bă­team toaca cu fierul ca să spar­gem norii, arun­cam cu sare în cru­ce spre cer ori tră­geam cu arcu-n văz­duh, să gonim grin­dina. Nu mai știe lu­mea să descânte de ploaie, dar când dă cu piatră, toți bătrânii din satul nostru aprind lu­mâ­nările de la Paști, pun în jurul lor salcia sfințită-n biserică ori cununa din flori de sân­ziene. Florile astea se păs­trea­ză negre­șit peste an, fiindcă-s de bun aju­tor la nevoie. Noi tare le pre­țuim. Sân­zienele galbene sunt preferate de vâl­va florilor, care-i cea mai mare ocro­ti­toare. Le punem la poar­tă, la grin­da casei, în poiata vite­lor, în hol­dă – oriunde-i ne­voie!” În timp ce vor­bim, observ o cu­nună de sân­ziene, us­cată deja, atârnată la poartă, cine știe de când…

Copleșit de-atâtea întâmplări ciudate și trăite… în direct, îl întreb pe Ruben de unde a învățat meșteșugul descânte­celor. „Asta-i poveste veche, din fami­lie. Și bunica, și străbunica au fost «vră­­jitoare» în satul lor. De la ele știu unele lucrări, pe altele le-am aflat de la oameni bătrâni… Om fi noi creștini, dar ne-a rămas și-o urmă păgână în suflet. Așa am fost mereu și nimeni nu va putea să ne schimbe. Noi, țăranii care am mai apucat să primim învățătură de la bă­trâni, credem și acum că totul în jurul nostru e însuflețit și are un duh păzitor. Florile, apele, pădurile, munții, aurul din adâncuri… toate cele de pe fața pă­mântului au câte o vâlvă care le poar­tă de grijă, chiar și pietrele astea din drum pe care călcăm. Și e bine să trăim după legea veche, pentru că ne învață să iu­bim viața, natura și tot ce ne încon­joară, fie că mișcă sau nu!”.

Mă despart de Ruben pe înserat. N-apuc să parcurg mai mult de trei ki­lometri și intru în ploaie din nou. Șter­gătoarele merg anevoie, aruncă șuvoaie în stânga și-n dreapta. Se conduce greu, mulți șoferi s-au oprit, cu avariile pornite. Obosit și încă uimit de ce mi-a fost dat să trăiesc, cobor și eu din mașină și stau puțin cu fața în sus, să mă bucur de stropii de ploaie. Oare să fie ploaie adevărată?