Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești cu sfinți făcători de minuni

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Un Cleopa al Greciei

A venit pe lume în anul 1906, pe 7 februa­rie. Satul său se află pe insula Evvia, care e despărțită de continent doar printr-un istm îngust. Athena nu e nici ea departe. Familia Cuviosului Porfirie a fost una săracă. Atât de săracă, încât tatăl, un bărbat evla­vios, care îl cunoscuse ca dascăl al bisericii pe Sfântul Nectarie, a fost silit să plece peste mări și țări, să lu­creze la săparea Canalului Panama, pentru a le pune celor patru copii ai săi o pâine pe masă. Și tot nu a fost de ajuns. La numai șapte ani, Porfirie muncea și el într-un magazin din Halkidiki. Doi ani mai târziu, a plecat la Pireu, să lucreze în băcănia unei rude. În anii aceia i-a căzut în mână o broșură dată de niște călugări – „Viața Sfântului Ioan Colibașul”. Când a terminat-o, buchisind la ea cu greu, pentru că era doar în clasa întâi, a sim­țit că trebuie să meargă și el pe acest drum. Se va face pustnic! Nu știa cum arată unul, nu văzuse în viața lui vreun sihastru, dar inima, care nicio­dată nu te minte, îi spunea că altceva nu vrea să fie. Va fi un pustnic pierdut în rugăciune în mijlocul codrilor, la fel ca Sfântul Ioan Colibașul. Într-o zi, a auzit doi moșnegi vorbind despre Muntele Athos. Îi servise la băcănie cu o gustare și cu puțin vin, iar acum îi asculta înmărmurit. Nu a mai avut stare. Trebuia să plece și el în Athos. Nu știa cum, nu avea nici cu ce. Se va face monah, acolo, în singurătatea Mun­telui Sfânt. „Ce ai, copile? Ai slă­bit și ești mereu dus pe gânduri!”, i-a spus patronul băcăniei, vă­zându-l cum se stinge pe picioare. „Mama mea e bolna­vă”, a mințit Porfirie. „Atunci ia de aici bani și mergi la ea!”. A zbughit-o di­rect la vapor, dar la mijlocul dru­mului, picioarele i s-au înmuiat. Cum să-și lase ma­ma singură și fără ajutor? S-a în­tors. Întâm­pla­rea s-a repetat încă o dată. Abia a treia oară a izbutit să se desprindă de casă. Avea doi­sprezece ani și o inimă însetată de Dumnezeu.

Primii sfinți

„Unde mergi, copile?”. „La Athos”. Bătrânul avea o barbă lungă și albă. Era slab și subțire ca un fus. În rasa-i largă și pono­sită plutea, parcă neatingând pă­mântul. Când a pășit pe vapor împreună cu alți călugări, băiatul a simțit că e înconjurat de îngeri. „Tu nu știi că în Sfântul Munte copiii nu au voie să intre?”. De unde să știe? Pentru el, Athosul era un vis povestit de doi bătrâni, în ușa unei băcă­nii din port. Visul lui sfânt, care acum se destrăma ca ceața risipită de vântul dimineții. „Nu te teme”, i-a spus bătrânul. „Vom spune o mică minciună și Dumnezeu are să ne-o ierte. Vei spune tuturor că ești nepotul meu orfan și așa te vor lăsa să mergi cu mine la chilie”. Și așa a și fost. Sfântul Porfirie și-a început nevoin­ța monahală la numai doispre­zece ani, într-o chilie pustnicească din Kavsoka­livia. A fost ucenic la doi bătrâni sfinți, frați de călugărie, Ioanichie și Pante­limon. „Îi iubeam cu adevărat”, avea să le spună mai târziu sfântul ucenicilor. „Și pentru că îi iu­beam, le eram dăruit întru totul. Cunoșteam înainte de a-mi spune ce voiau de la mine. Sufletul meu zbu­ra de bucurie pe lângă ei”. Căsuța lor, aninată de o pantă a muntelui care se prăvălea pieziș în ma­re, era înconjurată doar de frumusețea sălbatecă a Athosului. Nimeni și nimic nu le tulbura liniștea. Tră­iau în post aspru și rugăciune neîncetată, exact așa cum visase Porfirie de când citise viața Sfântu­lui Ioan Colibașul. Încet, a învațat să citească bine slovele. Mintea, luminată de har și însetată de cu­noaș­tere, i s-a deschis ne­mărginit. Era în stare, după ce asculta o slujbă, să repete troparele cântate pe dinafară. După ce a citit câțiva ani la rând Psaltirea, a învățat-o și pe ea pe de rost. Au urmat apoi evan­gheliile. Una după alta s-au adăpostit în mintea lui tânără. Râvna asta fierbinte după Dumnezeu, rară până și la marii cu­vioși, l-a sfințit. De mic.

Răpirea dumnezeiască

Nedespărțit de Maica Domnului

Luna strălucea încă peste mare, învăluind mun­tele în lumină. Nu se crăpase de ziuă când Porfirie a ajuns la biserica mare a schitului. Părinții lui du­hovnicești plecaseră să slujească la un hram, lăsân­du-l singur. A intrat în pridvorul lăcașului sfânt și s-a ghemuit pe o băncuță așteptând, în liniștea aceea limpede, începutul Sfintei Liturghii. Atunci l-a zărit pe părintele Dima, un călugăr rus bătrân, fost general al armatei țarului, trecut bine de nouă­zeci de ani, care se nevoia în adâncul sălbăticiei. Sihastrul a intrat în curte, a privit repede în jur și, sigur că nu îl vede nimeni, a început să facă meta­nii, murmurând abia auzit: Sfiataia Bogorodițe, spasi nas! (Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!). Apoi a amuțit cu mâinile des­făcute, pentru a cuprinde în inimă cerul. Porfirie nu mai putea desluși decât un murmur slab. Dăruirea bătrânului l-a mișcat până la lacrimi. Dar nu era un plâns obișnuit. Erau lacrimile iubirii de Dumnezeu, care-i curgeau nestăvilite. Porfirie a stat în starea aceasta toată liturghia, iar la sfârșitul ei, s-a împăr­tășit. Atunci s-a întâmplat un fapt minunat. O bucurie fără margini l-a cuprins dintr-odată. A ieșit din bise­rică repede și a alergat către chilie. Pe drum, a strigat din toate puterile: „Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!”. „În mijlocul bucuriei pe care deja o trăiam, m-a cuprins o altă bucurie. Cum s-o numesc? O bucurie fără-de-măsură! O stare de răpire dum­nezeiască! Aici, în locul în care se află inima, simțeam că ceva era gata să explodeze”. Și-a întins mâi­nile spre cer și a simțit că împie­trește, așa, cu brațele desfăcute în chipul crucii, ca bătrânul Dima. Nu mai era pe pământ. Trupul i-a în­lem­nit și a stat așa mult timp. Când și-a revenit, a alergat până la para­clisul chiliei și a început să spună, lin, rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse, miluiește-mă!”. A petrecut așa întreaga zi, mistuit de o bucurie fără margini. Când umbrele serii au început să învăluie muntele, ochii lăuntrici i s-au deschis. Athosul s-a făcut transparent ca sticla și, prin măruntaiele sale, a văzut cum bătrânii săi călu­gări porniseră spre casă. Nu împlinise încă optspre­zece ani și era înaintevăzător cu duhul, o harismă la care sfinții ajung, de obicei, la capătul unei vieți de asceză. Duhul Sfânt l-a transformat pe Porfirie cu totul. Simțea nevoia să se înstrăineze în singurătate. Să își ia o trăistuță, să urce neștiute poteci spre vârful Athosului și să petreacă acolo, cu desăvâr­șire singur, adâncit doar în dragostea pentru Hristos. Dar tocmai dra­gostea aceasta îl voia în alt loc. Inițierea sa în tainele vieții du­hovnicești, de fapt, se termina­se. De altfel, s-a îmbol­năvit grav de plămâni. Ca să se întremeze, avea nevoie de lap­te, de ouă, de carne, care nu se găseau în Sfân­tul Munte, așa că părinții săi duhovnicești l-au trimis înapoi, acasă, la părinții săi trupești. A plecat plângând în hohote, ca și cum ar fi fost alungat din rai. A venit în satul natal și apoi s-a închinoviat în Mânăstirea Sfân­tul Haralambie, aflată la patru ceasuri distanță de mers pe jos de casa părin­ților săi. În doi ani a fost hirotonit preot și apoi duhovnic. Iar lumea a simțit sfințenia sa și l-a luat cu asalt.

Duhovnic, la 21 de ani

În tinerețe

Așteptau să-i primească ceasuri în șir. Rândul începea cuminte, în curtea mânăstirii Haralambie, apoi urca pieptiș un rând de trepte, ca să sfârșească în chilia părintelui Porfirie. Oamenii veneau din toate satele apropiate și așteptau noapte și zi doar pentru a primi un sfat, ori o binecuvântare, de la monahul de doar douăzeci și unu de ani, cu suflet mare și trup sfrijit, slăbit de pe urma postului, meta­niilor și bolii. Nu dormea aproape deloc. Spovedea încontinuu, uneori și patruzeci și opt de ore. Câteodată venea câte un frate și îi aducea o cană de lapte. Atât. Nu putea să se culce, câtă vreme cre­dincioșii așteptau afară. Așteptau pe orice vreme, fie ploaie, fie arșiță. Arareori ușa lui rămânea în­chisă, așa cum s-a întâmplat pe o zi de ger aspru. Un grup de femei au cârtit – cum de le lasă cuvio­sul să aștepte atât? Ce face înăuntru? Și, mai ales, el nu vede că au degerat? Supărate, au plecat bos­co­rodind. Un alt grup de credincioși a răbdat și, după două ceasuri, ușa chiliei s-a deschis. Părintele și-a cerut iertare, spunându-le că, deși fusese cu tru­pul în chilie, cu duhul era plecat. Un ucenic apro­piat se opera de cancer chiar atunci. „M-a strigat în rugăciune și a trebuit să merg la el degrabă. Mai ales că doctorii nu au văzut în sala de operație că are două tumori, nu una. Le-am arătat-o și pe cea de a doua, așa că au scos-o, iar acum ucenicul este bine.” Întâmplările de acest fel se petreceau atât de des, încât ucenicii se obișnuiseră cu ele. Tot acolo, la Mânăstirea Sfântul Haralambie din Evvia, părin­tele a făcut și primele vindecări miraculoase. „Pă­rințele, copilașul meu e bolnav! Ajutați-mă!” Fe­meia venise la el cu toată nădejdea. Se răspândise în toată insula vestea că la mânăstire e un călugăr sfânt, făcător de minuni. „Ce are băiețelul?” „I-a pierit glasul”. „Să facem o sfeștanie acasă”. Nu a fost nevoie decât de o strachină cu apă, de un șter­gar curat și de rugăciunea sfântului. La sfârșitul sluj­bei de sfințire a casei, părintele a luat crucea și busuiocul înmuiat în agheasmă și a atins cu ele creș­­tetul copilului. „Mulțumesc, părinte!”, a rostit băiatul. Vorbea din nou, și totul se petrecuse atât de simplu. Cu timpul, astfel de minuni s-au înmul­țit. Cincisprezece ani a petrecut în Mânăstirea Sfân­tul Haralambie, spovedindu-i și tămăduindu-i pe bolnavii insulei. Cincisprezece ani în care, în inima iubitoare a părintelui Porfirie a încolțit un gând – ce-ar fi dacă, în loc să stea în mânăstire, ar petrece într-un spital, printre bolnavi, tămăduindu-i? Visa la un sanatoriu de tuberculoși sau chiar să plece definitiv pentru a se închide într-o leprozerie. „Îmi doream să vorbesc cu leproșii, să îi slujesc, să am grijă de ei, să îi ajut pe cei cu infirmități grave”. A început să întrebe în dreapta și în stânga dacă nu știe nimeni de un spital care să aibă nevoie de un preot. Și s-a întâmplat ca Amilkas Alivizatos, mare­le profesor de teologie de la Athena, să aibă un fra­te, medic strălucit, care să conducă o clinică priva­tă, în care se afla și o biserică, închinată Sfântului Gherasim. S-au întâlnit, profesorul a fost încântat de părinte, și iată-l preot la Athena, în cea mai aglo­merată zonă a orașului, chiar în Piața Omonia. Își găsise bolnavii după care suspina.

Rugăciunea care mistuie cancerul

Kavsokalivia, pe Athos

Femeia ajunsese piele și os. De când cancerul înce­puse să îi roadă trupul, um­blase în lung și lat, încerca­se orice, cu disperarea bol­navei incurabile, care se aga­ță de un fir de pai, de o fărâmă de nădejde. Fusese în multe clinici și spitale, mersese chiar la Londra, dar doctorii nu aveau leac pentru boala ei. Dădeau resemnați din umeri. Rude­le au dus-o atunci la clinica unde slujea și părintele Por­firie. Nu mai aveau nicio nădejde. Era ultimul popas înaintea marii treceri. Viața i se scurgea încet din trup. Ajunsese să nu mai poa­tă să se dea jos din pat. Într-o dimineață, un călugăr bătrân a intrat în salonul ei. Avea părul și barba atât de albe, încât răspândeau lumină. Era tot numai zâmbet, bucurie și nădejde. Femeia nu era ea prea credincioasă, dar ceva din făptura părintelui a impresionat-o. El i-a spus să nu se mai întristeze. Să înceapă să se roage și totul va fi bine. „Cum vă cheamă, părinte?” „Porfirie.” După ce bătrânul a plecat, bolnava a început să se roage. La început timid, ca orice începător, apoi cu o credință din ce în ce mai tare. A simțit o ușurare. A doua zi, părin­tele a venit din nou. I-a spus să se roage neîncetat și să aibă nădejde. „Boala ți se va întinde și la oase, dar nu te întrista. Roagă-te doar, că te vei face, în cele din urmă, bine”. Apoi, cu un surâs, a plecat. Îi dăduse o veste proastă, dar ceva din făptura lui îi inspira credință. Multă credință. „Am simțit că părintele avea în el o putere pe care mi-o transmi­tea și mie”, avea să spună mai târziu bolnava. În zilele următoare, medicii i-au confirmat prorocia bătrânului – cancerul făcuse metastaze și la oase. Dar, paradoxal, în adâncul inimii, ea se simțea din ce în ce mai bine. Zilele de chin se sfârșiseră. Avea încredere în Hristos și în părintele Porfirie. Surâdea când medicii îi spuneau că nu mai are nicio șansă. Pentru ei, era o nebună. Încet, a simțit că boala îi slăbește. Se întărea pe zi ce trece, până când, într-o dimineață, a coborât singură din pat. Minunea se în­făptuia sub observația atentă a întregii policlinici. Doctorii au înconjurat-o, i-au scanat corpul cu apa­rate. Tumorile care metastazaseră se retrăgeau acum miraculos, fără absolut nicio explicație. A venit și ziua externării. „Să vii la mine la mânăs­tire, la Kallisia!”, i-a spus părintele Porfirie când a plecat din clinică. Femeia a mers. Călugărul obiș­nuia să se retragă uneori într-o chilie pentru a se odihni de tumultul Athenei. I-a spus să meargă în grădină, să îi culeagă două căpșuni. A fugit fericită, i le-a întins, părintele a binecuvântat una, apoi i-a dat-o înapoi. Când a mușcat din ea, a strigat – „Doamne!” de s-a auzit în toată mâ­năs­tirea. „Am simțit o ase­menea dulceață răs­pândindu-mi-se în trup, o asemenea feri­cire de nedescris, cum nu mai simțisem nicio­dată până atunci. Era vindecarea finală a cancerului meu. De atunci, nu am mai avut nicio problemă. Pă­rin­tele Porfirie mi-a spus că acesta este sem­nul iubirii lui Hris­tos, ca să nu-i uit binefacerea și să-L iubesc.”

Învelit în lumină

Kavsokalivia, locul din Muntele Athos unde părintele Porfirie și-a început viața monahală

Treizeci și trei de ani, atât a slujit Porfirie bolna­vilor din clinica aflată în Piața Omonia. Spre sfâr­șit, după ce trecuse de șaptezeci de ani, a simțit că trebuie să se retragă, așa că a început construirea unei mânăstiri la Milesi. A pus temeliile, trudind el însuși la niște războaie de țesut la care lucra noap­tea, ca să strângă bani pentru teren. Și făcea asta fiind măcinat de boli. El, care tămăduia cancere, nici nu voia să audă să îl roage pe Hristos să îi ia durerile trupului. Socotea că sunt spre smerire. Și, într-adevăr, pe cât de mult îi slăbea trupul, pe atât îi sporea puterea duhului. Sufletul său era așa de pu­ter­nic, încât ieșea din matca trupului, strălucind pentru cine avea ochi să vadă. Din anii aceia din urmă ne-a rămas o mărturie a unui credincios fiu du­hovnicesc, Konstantinos Yannitsiotis. S-a petre­cut într-o noapte, când ucenicul a intrat la pă­rin­tele în chilie. „Nicio­dată nu-l mai văzusem așa. O lumină stranie îl încon­jura de pretutin­deni, mai cu seamă dea­supra ca­pului. Chilia era slab luminată, nu­mai părin­tele era scăl­dat în lumi­nă. Vedeam pentru pri­ma dată în via­ța mea așa ceva – o lumină, aș putea spune imaterială, căci nu se­măna cu nicio lumină naturală sau ar­tificială și nu se supunea legilor umbrei. Lumina aceea nu-l scălda pe părintele din exterior, ci se revărsa din interiorul lui spre exterior.”

Sfârșitul

La bătrânețe

A știut dinainte când va trece la Domnul și a vrut să se întoarcă, pentru ultima dată, în Athos. În anul 1991, i-a pregătit pe ucenici, a lăsat mânăstirea în bună rânduială, apoi a plecat în Sfântul Munte, la Kavsokalivia, unde fusese făcut monah în adoles­cență. Era aproape orb, cu totul neputincios la trup, dar plin de dragoste dumne­ze­iască. Și-a dat duhul pe 2 decembrie 1991, când este și pomenit. „Între noi nu e nicio distanță!”, i-a spus înainte de a muri lui Gheorghios Krous­talakis, ucenic al său, profesor la Universitatea din Athena. „Când voi pleca din această viață, va fi mai bine, fiindcă voi fi mereu alături de voi, când mă veți chema”. Cu­vintele acestea se împlinesc acum, chiar când scriu aceste rânduri, prin mulțimea de minuni pe care Sfântul Por­firie le revarsă în biserică. Dar, despre ele, în­tr-un alt ar­ticol.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian