• Tereza Badiu, veche cititoare a revistei, este de profesie medic și mare iubitoare de animale, despre care crede că pot să ne dăruiască sprijinul de care avem atâta nevoie în prezent: afecțiune, fidelitate, respect •
Fericire, așa pot defini momentul din biroul meu de acasă, în care privirea îmi alunecă de la monitorul calculatorului într-o parte, către locul unde Marta stă întinsă și doarme. Așa cum dorm numai câinii, ghemuită, indiferentă față de soarta lumii, pentru că aici, la picioarele mele, nu i se poate întâmpla nimic. În vreme ce afară pândește virusul, aici, înăuntru, avem parte de o lume veche și desăvârșită. Îi mângâi blana de maidaneză salvată din lanțul hingherilor, îi ascult sforăitul ușor și încărcat de mulțumire, zâmbesc scurt și mă întorc la treabă. Sau, de când cu pandemia, la plimbarea pe câmpurile de la marginea orașului. Cu Marta în față, purtând în bot un băț de trei ori mai lung decât ea. S-a vârât prin tufișuri, eu m-am așezat pe un petec de iarbă, iar ea a venit și s-a întins lângă mine. Soarele strălucea, păsările zburau pe cer, iar în fața noastră stătea un gândăcel pe o tulpină. Priveam amândouă lumea cu aceiași ochi, eu nu mă gândeam la nimic și eram plină de pace, într-un mod foarte simplu. Iar ea era fericită. Asta pot garanta!
Este ușor să te simți bine alături de câini: ne lasă să pătrundem în lumea lor. Și sunt pricepuți când vine vorba de așteptările oamenilor, pe care au ajuns în decurs de sute de ani să le înțeleagă bine. Probabil că viața cu un peruș, un motan sau un pește este și ea de natură să-i inspire pe oamenii care îi aleg drept animale de companie. Și un canar ne poate fi foarte drag! Cred că a-ți găsi animalul este cea mai simplă formulă a fericirii care există. Pentru că un animal te ia în serios. Nu te judecă. Poate că este uneori prost dispus, dar nu devine niciodată cinic și nu trădează. Animalele îi readuc pe oameni într-un sistem simplu și binefăcător, creat din bine și rău. Bine: hrană, loc cald de dormit, curățenie, jocuri, plimbări, senzația de a fi agreat. Rău: foame, murdărie, neglijare, violență. Între: nimic. Fără subtonuri, fără manipulare, în afară, poate, de cea a unei priviri rugătoare.
Animalele sunt directe, cu condiția să le pricepem limbajul. În acest context, nu ajunge să gândim, ci trebuie să și simțim, să intuim, să privim lucrurile în mod exact, să probăm, să ne folosim imaginația, să învățăm. Cu alte cuvinte, să ne slujim de toate emoțiile de bază pe care în viața de zi cu zi le utilizăm mult prea rar. Astfel învățăm și despre noi, pentru că „eul” care vorbește cu un animal, slujindu-se în acest sens de mâini și de picioare, este unul lipsit de vreo mască.
Să fie vorba de dragoste? Specialiștii spun că animalele nu pot iubi într-un sens omenesc. Ele pot clădi relații și apropiere, pot fi parteneri, dar nu și înlocuitori de partener. În ce mă privește, sunt sigură că Marta mea mă iubește cu adevărat. Mă privește câteodată cu o tandrețe care mă face să plâng. „Tu ești totul”, spun ochii ei. „Ai grijă de mine, te rog! Ai grijă de mine”. Asta este valabil de ambele părți. Reprezintă fundamentul. Un sentiment cu adevărat grozav se naște atunci când ne apropiem unii de alții, pornind de la acest punct. Când observ că am cu câinele meu o legătură interioară, că, pur și simplu, îmi împart viața cu el. Adesea ajunge un simplu gând, pentru ca ea să știe deja ce-mi doresc.
Lucrurile nu decurg însă mereu de la sine. Marta se apucă uneori să vâneze veverițele din copaci sau mestecă banda de etanșare de la ușa terasei. În aceste cazuri, nu e de folos legătura interioară, ci doar un „Lasă!” autoritar. Dar când ajung acasă și Marta vine alergând către mine, transformându-se într-un soi de val de entuziam, mă simt complet fericită. Râd, pur și simplu, când o văd sărind pe fiecare ciot de copac, ori jucându-se prin camera de zi cu girafa ei de jucărie, de parcă ar fi un pui de cățel. Când colo, are deja nouă ani! Când ne rostogolim pe gazon sau ne jucăm cu discul zburător, când hălăduim împreună prin pădure, mă simt într-un mod elementar centrată și echilibrată. Când mă aflu cu ea pe drum, mă simt într-un prețios contact cu viața însăși. Sau atunci când plâng, zăcând pe canapea, și Marta vine și mă privește și apoi mă ronțăie cu toată duioșia de halatul pe care îl port prin casă. Știe ce înseamnă consolarea! Știe că un pic de contact face bine în acel moment. Atunci suntem la unison, în adevăratul sens al cuvântului. Există cineva afectuos alături de mine.
De când o am pe Marta, și oamenii sunt mai prietenoși. Cunosc o jumătate de stradă, le dau bună ziua, vorbim. Când ieși în lume cu un câine, există mereu o temă de discuție. Cele mai noi prietenii le-am legat, de fapt, prin intermediul Martei. Odată fugeam de-a lungul Mureșului, era frig și ploua, și am întâlnit o femeie care avea și ea un câine. Animalele au fugit să se întâmpine, femeia și cu mine am intrat în vorbă, am continuat să mergem împreună și ne-am povestit, cu căciulile trase bine pe cap, tot mai multe lucruri despre viața noastră. Pur și simplu, pentru că așa s-a nimerit. De atunci am rămas prietene.
Fericirea e ușor de obținut când e vorba de animale. Despărțirea însă nu. Indiferent cum vine, fie brusc, din cauza unei mașini, fie din cauza unei boli, pierderea îți împarte viața într-un „înainte” și un „după”. De la o vreme, încerc să-mi spun logic că viața mea împreună cu Marta nu va dura o veșnicie. Vreau să mă pregătesc, să fiu echipată din punct de vedere mental, dar nu funcționează deloc. Odată ce am ajuns cu mintea acolo, tulburarea și durerea sunt mult prea mari. Este o durere adâncă, care vine din toată inima. Una dintre cele mai puternice emoții în viața noastră, plină de sentimente din plastic. O emoție pozitivă, în lumea aceasta, plină de neprevăzut și amenințări.
TEREZA BADIU – Oradea