Întorcându-mă de la câmp, acum câteva zile, în leagănul căruței pline cu știuleți de porumb, la intrarea în sat, la marginea șoselei ce face legătura cu gara, am fost martor la un veritabil și dureros priveghi! Un cățeluș de câteva săptămâni, grăsuț – se vedea că fusese bine hrănit de mamă – cu o blană gri-roșcată, zăcea fără suflare, cu câteva picături de sânge prelinse pe lângă gură. Cred că fusese călcat de vreo mașină sau utilaj agricol! Însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost priveghiul făcut de mama lui, o cățelușă de aceeași culoare, care se afla la o distanță de circa doi metri, veghindu-l cu botul pe labe și cu ochii în pământ, umeziți de durere. Am tresărit la durerea ei. Cine să fi strivit bietul pui, fără să încerce să-l ocolească? Ce OM putea să facă un asemenea gest? Am luat cățelușul și l-am așezat peste șanț, să nu fie omorât încă o dată, de-un alt vehicul, cu gândul ca a doua zi să mă întorc, să-l îngrop. Dar nu l-am mai găsit. Probabil că după înserare, după terminarea priveghiului, cățeaua l-a dus într-un loc tainic știut doar de ea, pentru a-l plânge, până ce lacrimile îi vor seca!
Revin destul de des în satul meu natal, pentru a revedea și a mă bucura de leagănul copilăriei. M-am plimbat pe marginea pădurii, care începuse să ruginească, am mers pe malul râului Milcovăț, care odinioară era plin de pește. Șerpuiau țiparii în el, se zbăteau știucile, iar linii se retrăgeau între trestii. Acum a mai rămas doar stufăriș, s-au deversat în el tot felul de reziduuri petrolifere, iar oamenii aruncă în apa lui sticle de plastic, gunoaie, resturi din gospodărie… Mergeam pe malul acestui râu omorât de oameni, cu zile, încercând, zadarnic, să-i mai aud susurul de odinioară. Scâncea, și el, după viața furată, ca biata cățea, după puiul ei.
Ultimul drum l-am făcut la cimitirul din sat, unde aprind mereu patru lumânări. Priveam cum pâlpâiau și, parcă din mormânt, părinții și bunicii îmi șopteau: „Mai stai la căpătâiul nostru, nu pleca!”. Am stat, până ce ceara lumânărilor s-a topit. A cincea lumânare am aprins-o la mormântul primului meu dascăl de la școala din sat. În cerul din sufletul meu are, și el, un loc special.
Am plecat, lăsând în urmă un sat din Teleorman – Coșoaia, un sat arhaic, leit cu cel descris de marele scriitor Marin Preda, în „Moromeții”. Un sat neschimbat, cu oameni simpli, muncitori și, mai presus de toate, cinstiți, care au trudit, din zori și până în noapte, cu fața arsă de soare și mâinile crăpate de muncă, ca să-și întrețină familia și să-și trimită copiii la școli!
Trăim o perioadă grea, în care natura ne pedepsește pentru răul pe care i l-am făcut. Să învățăm ceva din greul prin care trecem. Să ne bucurăm de ce ne-a dat Bunul Dumnezeu! Să iubim animalele, să admirăm florile, să ne bucurăm de lumina și brumele dimineții! Să păstrăm natura și viața curată. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
TUDOR C. – Videle
