Un mare arhitect de biserici – DIMITRIE IONESCU-BERECHET

• În Câmpulung Muscel, prima capitală a Țării Românești, bănuiesc că există un cult pentru case. Mânăstirile, bisericile, clădirile publice, maga­zinele, vilele și chiar casele simple par că au fost ridicate ca să fie, fiecare în parte, centru al universului. Are fiecare personalitatea ei, nu seamănă una cu alta, dar par­ticipă prin aspect și vechime la înfățișarea orașului. E cum­va de înțeles de ce aici s-a născut unul dintre cei mai activi și mai admirați arhitecți români: Dimi­trie Ionescu-Berechet •

Crucea din zid

Pe șoseaua care urcă dinspre Pitești spre Câm­pu­lung Muscel și, mai departe, ajunge peste munți la Brașov, e în după-amiaza asta de vineri o oare­care aglomerație. Orășenii vor să se mai bucure de câteva zile de toamnă, chiar dacă meteorologii au anunțat ploi și vijelii. În Câm­pu­lung Muscel, tot centrul e răscolit de buldozere și de excavatoare, și mași­nile circulă bară la bară. Părăsesc artera princi­pa­lă și, după un sfert de oră, sunt deja așezat pe un scaun, la o masă, într-un rai al pomilor fructi­feri, între două case de epocă grele de povești, avân­du-i în fața mea pe Ion Ionescu-Bere­chet și pe Maria Ale­xan­drescu, fiul și fiica faimosului arhitect Dimitrie Io­nescu-Berechet. Din vorbă în vor­bă, se deschid porți ale timpu­lui, oa­meni care au fost revin în lu­mina evocărilor, destine apuse prind din nou contur. Aflu că a fost odată un ne­gustor local, Nicolae (Nae) Io­nes­cu pe numele lui. Obiș­nuia să le spu­nă mușteriilor care tre­ceau pragul prăvăliei sale că are marfă „bere­chet”. Omul era și darnic, nu pleca ni­­meni cu mâna goală. În cele din ur­mă, locuitorii l-au poreclit „Bere­chet”, iar porecla s-a trans­format în nume, Ionescu-Berechet, și așa s-au numit și urmașii lui. Vechea casă a comerciantului a supraviețuit până în zilele noastre. E casa cu o cruce din piatră, înaltă de peste doi metri și prinsă în zidul exterior care dă spre ar­tera principală a orașului. E vechea „Cruce a Jură­mântului”, care a fost ridicată în ziua de Crăciun a anului 1674, de județul (primarul) de atunci al orașului. Ca să o protejeze, dar să rămână pe mai departe vizibilă, negustorul a încastrat-o în zidul casei, când a efec­tuat lucrări de extindere. Aici e și acum, înaltă, dreap­tă, cu inscripția la vedere, ve­cină cu vitrina ma­gazinului de haine de la parter.

Un artist în război

Comerciantul avea marfă „berechet” în pră­vălia sa, dar a avut și mulți copii, zece la număr. I-au su­praviețuit patru băieți, toți au absolvit studii supe­rioare, și patru fete, toate cu diplomă de ba­ca­lau­reat. Niciunul dintre fiii săi nu s-a făcut ne­gustor și nu a rămas în Câmpulung Muscel. Cons­tantin a ajuns farmacist, Nicolae avocat, Florian colonel și Dimitrie arhitect. „Tata s-a născut în 1896. Bunicul meu, negustorul, poate nu vă vine să credeți, avea 61 de ani. Apoi, tata a urmat cursurile unui liceu din Focșani, unde se stabilise unul dintre unchii lui, apoi s-a dus la București, la Facultatea de Ar­hitectură”, îmi spune Ion Io­nescu-Berechet, care, în buna tradiție a familiei sale, nu a urmat profe­siu­nea părintelui său, ci a ajuns inginer petrolist. Sora lui, Maria, filolog de profesie, precizează că stu­dentul la Arhitectură a fost nevoit să întrerupă cursu­rile, în anul II, și să meargă pe front, ca sublocotenent, fiindcă înce­puse Primul Război Mondial: „A realizat nume­roase schițe și desene, cu biserici distruse, cu cazemate, cu soldați. Știa să deseneze, să picteze, acesta a fost talentul lui, care l-a ajutat apoi să realizeze proiectele pentru case și biserici. Păstrez în casă numeroase schițe din război, sunt înră­mate, puse pe pereți”. În 1922, după ce a primit diploma de arhitect, Dimitrie a plecat în Austria și în Italia, în scop profesional.

Arhitectul și ciobanul

M-am întrebat de ce arhitectul cu studii occi­dentale, întors acasă, a optat, într-un București interbelic, unde câștigau teren stilurile moderne, să creeze arhitectură re­ligioasă. Cred că la ale­gerea lui au contribuit și imaginile așezate în sub­conștient ale Mânăs­tirii lui Negru Vodă și ale bisericilor din orașul în care a copilărit, dar și o influență genealogică: doi înaintași de-ai săi pe linie paternă au fost – unul diacon, altul (Ion Gârniță), zugrav de bise­rici, chiar aici, în Câmpulung Muscel. Dar oricare ar fi explicațiile, cert este că Dimitrie s-a dedicat cu frenezie arhitecturii religioase, a proiectat sute de biserici, unele rămase numai pe hârtie, altele transformate în lăcașuri de cult reale, integrate în geografia Bucureștiului, cum este, de pildă, Mâ­năstirea Cașin. Datorită meritelor sale profe­sio­nale, Dimitrie a fost numit arhitect șef al Patriar­hiei Române. „Lucra la Serviciul Tehnic, acolo lucra pe atunci și Arsenie Boca, în atelierul de pictură, la Schitul Maicilor din spatele Mânăstirii Antim. Pentru schit, tatăl meu a proiectat o in­cintă superbă.

În anii comunismului, Schitul Mai­cilor a fost translatat mai într-o parte, ca să poată fi construite blocuri, iar incinta aceea nu a rezistat, s-a prăbușit”, își amintește dl Ion Ionescu, gazda mea. L-au prețuit trei patriarhi, mitro­po­liți, episcopi și simpli preoți, intelec­tuali și oameni politici, pentru pro­iec­tele sale. Numai în Câm­pu­lung Muscel au fost inventariate 80 de clădiri desenate mai întâi pe plan­șele sale. „Tata nu avea un birou al lui, o cameră unde să se refugieze și să lucreze. Proiecta cu noi de față”, își amintește fiica sa. După planurile lui Dimitrie a fost construită și Bise­rica de la Maglavit, acolo unde cio­banul Petrache Lupu a mărturisit că i s-a arătat Dumnezeu, revelația sa având un puternic ecou în societatea vre­mii. O altă operă importantă a ar­hitectului român a fost Biserica de la apa Ior­da­nului, construită după planurile sale în 1934, be­ne­ficiar fiind Biserica Ortodoxă Română. Lăcașul de cult a fost bombardat în 1967, în timpul răz­bo­iu­lui de șase zile, dintre Israel și o coaliție de state arabe. Acoperișul a fost distrus și incinta minată. Recent, un grup de personalități culturale româ­nești a lansat o campanie de strângere de fonduri, pen­tru a repara și demina biserica românească din Iordan.

Arhiva cu proiecte

Prin aerul grădinii plutesc mirosurile ierburilor și ale fructelor. Câte o pasăre taie cerul înnorat, par­că și picură niște stropi peste frunzele care se veștejesc. E o liniște aproape desăvârșită, claxoa­ne­le mașinilor abia răzbat până aici, sub foișor. În apropiere e casa pe care arhitectul a construit-o în 1926. Pe atunci nici măcar nu era însurat. S-a că­să­torit târziu, la vârsta de 38 de ani, cu Eugenia Oan­­cea, fiica unui fermier și om politic înstărit din Dobrogea, urmaș al unui oier secelean. „Eu m-am născut în 1942, tata avea 46 de ani”, pre­ci­zează d-l Ion Ionescu. „Când m-am născut eu, tata avea 52 de ani”, completează d-na Maria. „După cum v-am spus, fusese născut pe când bunicul avea 61 de ani. Nimănui nu-i venea să creadă când îi spuneam că bunicul meu era născut în 1835. Așa a fost în neamul nostru”. Di­mitrie Ionescu Berechet a murit în 1969, în Bucu­rești, în locuința sa din Strada Italiană, și a fost îngropat într-o criptă din Mânăstirea Cașin, cea mai cunoscută operă arhitecturală a sa. De pe ur­ma lui, au rămas sute de schițe și planuri, multe re­alizate la anii de pensionar. Du­­pă căderea comu­nis­mului, în Ro­mânia au fost construite multe catedrale și bi­se­rici, nu puține de un gust cel puțin îndo­iel­nic. Ar fi mi­nu­nat dacă s-ar ți­ne cont, de aici înainte, de arhi­va cu proiecte a ar­hi­tectului Di­mi­trie Ionescu-Berechet.