Se răcorește vremea cu fiecare zi care trece. Dacă ziua este ceva mai călduț, spre seară se lasă o ceață rece și fumurie, care nu te mai lasă să vezi clar pe unde mergi. Așa se face că am călcat pe șirul de furnici care traversează aleea de lângă bloc. Și câte alte tălpi or mai fi călcat peste bietele ființe!
A doua zi, la fel ca în toate zilele din vara aceasta, trecând pe lângă drumul micilor insecte, m-am oprit și am căutat să înțeleg ce e cu ele: de unde vin și unde se duc. Interesul meu pentru furnici derivă din faptul că, recent, m-am convins de un lucru bizar: micile făpturi despre care vă voi povesti sunt, pentru locatarii blocului nostru, un fel de „animale” care trăiesc pe lângă casa omului. Și-au amestecat viața lor cu a noastră.
Dar ce multe sunt! Mii, zeci de mii sau mai multe aleargă pe un drum al lor pe care l-am numit autostrada furnicilor, dar nu orice autostradă, ci una cu opt benzi. Acum sunt multe, dar în vară au fost aproape de dispariție. Am fost martoră când o ploaie torențială, venită ca din senin, a răpăit cu picături mari, care cădeau cu viteză peste ele, aruncându-le, amețite, care-ncotro. Un șuvoi puternic de apă le-a măturat pe toate ducându-le către gura de canal. În zilele care au urmat erau atât de puține, că de-abia vedeai câteva pe alee. Autostrada de dinainte se transformase într-o cărăruie pustie…
Lângă un copac foarte bătrân se află o ridicătură de pământ, mușuroiul lor, care adăpostește cămările cu mâncare, incubatoarele cu ouă, îngrozitor de multe ouă, și camera unde stă regina furnicilor. Într-o zi, curiozitatea m-a îndemnat să dau la o parte o bucată din acoperișul castelului lor. Și ce să vezi! Acolo era o cetate. Multe labirinturi, încăperi supraetajate și un sistem de ventilație demn de cel mai priceput arhitect. De unde știu ele să facă o construcție așa de perfectă? Cine le îndrumă? Cu ce har le-a înzestrat natura? Își construiesc mușuroaiele din instinct și le iese perfect. Imediat ce au simțit că li se mișcă acoperișul, furnicile care trebăluiau prin castel au năvălit cu sutele să vadă ce se întâmplă. Au luat rapid ouăle dezvelite și au fugit cu ele sub zgronțurile de pământ. În câteva clipe rezolvaseră totul, după care au început, vrednice și neobosite, să care fărâme de pământ cu care să acopere deschizătura făcută de mine. Furnicile sunt extrem de ordonate. Pe o parte se duc și pe alta se întorc. Uneori se mai tamponează, se opresc o clipă și se ating cu antenele, de parcă și-ar spune ceva. Cele care se întorc la mușuroi au mereu câte ceva în gură, firimituri de pâine, de biscuit, paie, fire de iarbă… Dar baza lor de alimentare e alta: o altă alee unde oamenii iubitori de animale pun mâncare pentru pisicile maidaneze. Când se așază câteva sute de furnici pe o bucată de salam, nicio pisică nu se mai atinge de ea, așa că le rămâne, în totalitate, lor. O ronțăie particulă cu particulă, până nu mai rămâne nimic, de zici că nici n-a fost. Problema este că nu înțeleg unde se duc majoritatea furnicilor. Mă tot învârt pe lângă fundația blocului, și parcă șirul de furnici s-ar pierde undeva printre betoane. Am găsit! Acolo, jos, e o gaură mică pe unde insectele pătrund ordonat, parcă ar sta la rând, ca mașinile care intră într-un tunel. Înghesuiala e mare! Furnicile care ies nu prea au loc și se urcă în spinarea celor care intră, dar se descurcă. Își găsesc imediat calea și merg ca niște roboți programați spre cuibul lor. Nu cred că vreuna dintre ele s-ar abate vreodată de la drumul prestabilit. Ele nu știu să dezerteze, își fac datoria până la capăt. Și asta, doar ca să se perpetueze și să nu le dispară neamul care locuiește în mușuroiul de lângă copac. Își iubesc regina, un monstru uriaș, care pe la un capăt se îndoapă cu mâncarea adusă de ele, iar pe la celălalt capăt face milioane de ouă. Este fascinant cum Natura a creat asemenea colectivități perfecte, care ne dau clasă în ceea ce privește organizarea socială și, mai ales, în privința corectitudinii și devotamentului.
EUGENIA NIȚU – Călărași
Romanian