Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MONICA ANGHEL: „Din fericire, fericire, fericire, eu nu a trebuit să fac niciodată lucruri care nu mi-au plăcut”

„Doisprezece colegi s-au îmbolnăvit de Covid”

Mândră în ie românească

– Dragă Monica Anghel, cine îți duce dorul te poate vedea per­ma­nent la emisiunea „Te cunosc de undeva!”, de la An­tena 1. Mare noroc să te afli printre par­ticipanți! Ești o bucurie, atât muzical, cât și ca actriță cu un excelent simţ al umorului. Când ți-am solicitat interviul, m-ai rugat să te aştept să ter­mini filmările… Este atât de solici­tantă emi­siu­nea?

– Da, chiar este, pentru că munca noastră, pe post de concurenţi, e foarte complexă: cântece, core­grafii, actorie, dar şi multă voie bună, trebuie să recunosc. Eu am mai participat la această emisiune, mereu a fost muncă în toată regula, mult de învăţat, timp petrecut la machiaj, doar că de data aceasta a apărut ceva în plus, extrem de ne­plăcut: pandemia. Doisprezece colegi s-au îmbol­năvit de Covid, au fost spitalizaţi, iar pe doi dintre ei virusul i-a pus la grea încercare, Marcel Pavel şi Adriana Trandafir au trecut prin clipe cumplite. Vorbeam cu Marcel pe videochat de două ori pe zi, și era mereu cu masca de oxigen, doctori îm­bră­caţi ca pe Marte se agitau pe lângă el, imagini care mă vor urmări toată viaţa. Dar cel mai mult a stat în spital Adriana: şase săptămâni! Aşadar, după două ediţii filmate în vară, totul s-a oprit timp de două luni. Am fost foarte speriaţi cu toţii. Până la îmbolnăvirea lor mai degrabă făceam haz de necaz de pandemie, aceeaşi greşeală pe care o fac mulţi oameni: dacă nu ţi se întâmplă ţie sau unui apropiat, nu e ade­vă­rat. Ba este! Este foarte adevărat şi e cumplit! Da, m-am temut şi eu, nu am dormit, am tremu­rat, dar destul de repede am realizat că frica nu face altceva decât să slăbească sistemul imunitar. Am reuşit să mă liniştesc, am continuat să fiu ex­trem de atentă, iar în momentul când s-au reluat filmările, ne-a revenit tuturor şi pofta de dis­tracţie. La fiecare intrare pe platou eram testaţi, iar asta ne-a adus multă siguranţă, iar siguranţa înseamnă şi relaxare. Spun asta, pentru că noi, artiştii, ca să putem bucura pe alţii, trebuie în pri­mul rând să ne bucurăm pe noi înşine. Iar bucuria nu poate fi falsă. Nu ştiu, poate că unii oameni o pot mima, eu nu. Dacă nu mă simt bine pe scenă, în studioul de televiziune, la evenimente, atunci tot publicul va simţi asta, iar el chiar nu poate fi minţit. Am mai spus-o şi o repet: muzica este pentru mine în primul rând viaţă, plăcere, pa­siune şi abia apoi meserie. Ce mai, s-a terminat totul cu bine, am plâns la final şi sunt extrem de fericită că am reuşit să ducem la bun sfârşit emisiunea!

– Mai ales că este o emisiune cu mesaj pozitiv, de care oamenii au atâta nevoie!

– Aşa este, cred că e o gură de oxigen pentru telespectatori, dar îţi spun, cu toată sin­ceritatea, că şi pentru noi. Ne distrăm din plin la filmări, râdem, cântăm, ne place foarte mult, iar asta se simte şi dincolo de ecran. Niciunul dintre noi nu mai are concerte, spectacole, încât emisiunile pe care reuşim să le filmăm sunt o binecuvântare pentru noi şi sper că la fel simt şi cei care ne privesc. Am filmat deja emi­siunea de Revelion de la Antena 1, şi-ţi spun, a fost un hai de nedescris. Până şi în pauze cântam şi dansam, chicoteam ca nişte copii proaspăt lăsaţi la joacă. Au ajuns să ne certe producătorii, tot ca pe nişte copii, şi să ne spună să fim cuminţi. Dar noi l-am considerat şi Revelionul nostru, aşa că l-am tratat ca atare: cu veselie, cu cântec, cu şotii şi dans. Anul acesta nu numai că nu vom avea concerte de Sărbători, dar nici nu ne vom putea întâlni între prieteni în număr mare. Aşa că putem bifa că am avut propria petrecere de Revelion în avans.

„Eu mi-am făcut deja stocul de cătină. Congelatorul e plin”

– Totuși, când ieși de la fil­mări, dai nas în nas cu realitatea. Acum pan­demia este mai vi­rulentă ca în primăvară, nu te mai urmă­resc fri­cile?

– Cred că dacă încetăm să ne te­mem, vom înceta şi să ne păzim, ceea ce nu ar fi bi­ne deloc. Frica îţi ţine garda sus, te face vigilent. Dar este o dife­renţă între frică şi panică. Panica poate întuneca min­­tea, nu e bună deloc. Trebuie să rămânem lucizi, să ne informăm, să ne menţinem o stare psihică cât de bună. Să previi este mereu mai bine decât să tratezi. Cum? Cred că ar trebui să dăm mai multă importanţă naturii. Mai toate leacu­rile pămân­tului sunt la îndemâna noastră. Celor care nu cred în puterea plantelor le aduc aminte că majoritatea medicamentelor au la bază ierburi cu puteri vindecătoare. N-am nimic împotriva medicamentelor alopate, dar înainte să ajungem la ele, natura este cea care ne dă sănă­tate. Pentru perioada asta, eu mi-am făcut deja stocul de cătină, de exemplu. Congelatorul e plin. Primul lucru în fiecare dimineaţă, pentru toată familia: cătină cu miere. Lui Aviv, băiatul meu, nu-i place, aşa că i-o servesc într-un pă­hă­ruţ de ţuică, ca să-l dea repede peste cap. Ha! Ha! Ştie că-i face bine şi, cu strâmbăturile de rigoare, acceptă până la urmă. Poate că sunt eu de­păşită, poate că epoca aceasta tehnologizată nu m-a prins în mrejele ei, dar dacă ar vrea cine­va să-mi asculte părerea, i-aş spune aşa: nu vom avea nicio şansă de supravieţuire, dacă nu ne întoarcem la natură. Eu aşa simt.

„Doamne, ce viață bună e la munte!”

– O confirmare a ceea ce spui este faptul că împreună cu fa­milia ta ați deschis o pensiune într-un loc superb, la Berevoeşti, în zona de dealuri a Argeşului.

Cu Marcel Pavel, la ediția 2020 a emisiunii ”Te cunosc de undeva”

– Când am hotărât să investim în această afacere de familie, nu ne imaginam că vor veni astfel de vremuri. Cine s-ar fi gândit?! Acum, da, ne felicităm că am luat decizia de a construi conacul „Sfânta Elena”. Am apucat să avem turişti înainte, dar şi după ce a început pandemia, evident, respectând toate măsurile de siguranţă. La Berevoeşti nu au fost restricţii mai severe decât cele stabilite prin starea de alertă de peste tot. Tata este permanent acolo, se ocupă de toată administraţia, dar avem şi angajaţi. Eu şi fratele meu, Alexandru, facem echipă bună şi la munca fizică, nu doar în mu­zică. Îl ador, pur şi simplu, e atât de talentat: pic­tor de succes, voce cât încape, compozitor bun şi rafinat, găteşte excelent, ce mai, jos pălăria în faţa lui! Am investit mult, ne-am ajutat şi de fon­duri europene. Tot ce am câştigat eu am investit acolo şi nu-mi pare rău. Când merg la conac și privesc în jur, mă felicit că nu am dat banii pe haine care se demodează imediat sau mai ştiu eu ce luxuri… În plus, chiar dacă nu ne-am gândit niciodată că pensiunea va deveni un loc de izolare în faţa unei pandemii, iată că la asta s-a ajuns şi ne considerăm binecuvântaţi că putem petrece în natură acest an neaşteptat de urât. De pe 15 martie până pe 15 mai, acolo am stat non­stop. Pentru mine a fost perfect. Când m-am în­tors în Capitală, mi-a luat trei săptămâni să mă obiş­nuiesc cât de cât cu oraşul. „Ce caut eu în Bucu­reşti?”, plângeam şi mă întrebam în­con­tinuu, deşi sunt bucureşteancă get-beget. Doaaam­ne, ce viaţă bună e la munte! Toate dealurile și pădurile din jur au fost bătute la pas. Trezirea dis de dimineaţă, ceva organizare a casei, lecţiile lui Aviv, şi… afară, la muncă. Luam roaba, o rangă mare, şi… ture la râu, să scot piatră de pus pe alei şi în jurul pomilor. Am transformat în suporturi pentru flori paleţii de la materialele de construcţii. Eu i-am şlefuit, eu i-am tăiat cu ferăstrăul electric, eu i-am vopsit. Apoi au apărut plantele, altă treabă, să le îngrijeşti, să le uzi… Cum să te plictiseşti? Chiar în primăvară, am avut şansa să prindem două ninsori zdravene acolo, în condiţiile în care în Bucureşti nu nin­sese deloc toată iarna. Un frig ce era cu viscol, cu fulgi din aceia mărunţi, care au căzut neîncetat trei zile şi trei nopţi. Nimeni din familie nu a vrut să iasă cu mine la plimbare. Refuz pe linie. Aşa că am plecat singură. Bogdana, eu nu ştiu de când nu mai fusesem atât de fericită ca atunci! Mă lovea zăpada aceea pe obraji, mă biciuia de-a dreptul, mi-a plăcut la nebunie. O stare de pace, de puritate, de comuniune cu natura, cum nu mai simţisem din copilărie. Da, asta este, viscolul acela tăios mi-a trimis mintea şi inima direct în copilărie, timpul cel mai fericit din univers.

– Deși se vorbește mult despre viața la țară, și mulți orășeni visează să se mute la sat, cei care nu au făcut niciodată treburi gospodăreşti romanţează această alegere. Viaţa la ţară nu este chiar pentru toată lumea…

Conacul Sf. Elena din Berevoiești

– Mie îmi place de mor, dar ai dreptate, nu e pentru toată lumea. De exemplu, nu e pentru soţul meu. Ha! Ha! El e un citadin sută la sută, un om al telefoanelor şi al confortului. E drept că a şi trebuit să lucreze toată perioada de izolare, dar ne-a vizitat la conac cât de des a putut. Mi-a zis clar că nu înţelege cum pot sta atât de mult izolată de oraş, dar îmi vedea fericirea şi atunci era fericit şi el pentru mine. Nimeni nu spune că doi soţi trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă în toate cele. Până la urmă, contrastele se atrag.

„M-aș muta într-un brad de Crăciun”

– Se simte că eşti într-un punct bun al vieţii tale. Lași impresia că întinereşti…

Monica și fratele ei, Alexandru – talent la dublu

– „Viaţa este despre altceva!”, mi-a zis o prietenă foarte bună, într-o zi care nu era prea bună… Mi-a plăcut la nebunie vorba asta simplă. Viaţa este despre altceva decât aparenţa, e despre ceea ce simţi, despre aspiraţii, despre iubire. Pe mine Dumnezeu mă iubeşte. Spun asta pentru că, din fericire, fericire, fericire, niciodată nu a trebuit să fac lucruri care nu mi-au plăcut. Nu am realizat niciodată nimic cu scopul de a fi apreciată de alţii, ci doar ceea ce am crezut eu că e bine pentru mi­ne, pentru fericirea mea. Da­că aceste lucruri au ajuns să fie și pe placul oamenilor, mă bucur o dată în plus. Singura persoană pentru care îmi doresc să fiu un model este copilul meu. Vor­beam zilele trecute cu mama, filosofam şi noi la o cană de ceai, şi-i spuneam că dacă mi-ar pica acum în poală milioane şi milioane de lei, eu nu cred că m-aş schimba în vreun fel. Am viaţa pe care o am pe puterile mele, prin munca mea. Pentru fiecare leu câştigat, am muncit foarte mult şi am credinţa că aşa este sănătos să trăieşti… Cât despre tinereţe, îţi mulţumesc pentru compliment, dar să ştii că nu fac nimic deosebit. Folosesc o cremă românească cu lăptişor de matcă, care costă 10 lei. Ha! Ha! Vă spun, doamnelor, nu e nevoie să cheltuiţi sume exor­bitante ca să arătaţi şi să vă simţiţi bine. Eu, una, nu irosesc niciodată bani pe astfel de lucruri, zi de zi prefer simplitatea şi ceva strălucire pe sce­nă. Eeei, îmi mai fac şi eu câte un moft. De exem­plu, îmi cumpăr din timp în timp un par­fum foarte scump, am unul pre­ferat, pe care-l ador. Dar ştii cum procedez, mai ales când sunt în­tr-o stare proastă, în seri mai serbede, aşa? Fac o baie fier­binte, las duşul clocotit să-mi şi­roiască pe creştetul capului şi parcă simt cum spală toa­te gândurile rele. După baia asta lun­gă şi fierbinte, mă dau cu cremă pe faţă, dar nu şi pe corp. Îmi place să scârţâie pielea pe mine. Ha, ha! Apoi: două pufuri din acest parfum colo­sal. Ce stare de bi­ne îmi creează, in­credibil! Acesta es­te ritualul meu pen­tru reinstalarea fericirii, şi să ştii că tocmai ţi-am spus unul dintre marile mele secrete.

– Te mai provoc la o destăinuire, Monica. Se apropie sărbătorile iernii. Îl aştepţi pe Moş Crăciun?

– Eu? Eu aştept tot: şi pe Moş Nicolae, şi pe Moş Crăciun, şi Revelionul, şi Boboteaza, Paş­tele, tot. Aştept totul cu speranţă şi cu sufletul des­chis. Pe Moş Crăciun mă bazez fără frică, el vine oricum, pentru că Moşul nu înseamnă cadouri. El e bucurie pură. Bucuria că suntem sănătoşi, că suntem împreună. Şi, da, recunosc, pentru mine mai înseamnă ceva: luminiţe, becu­leţe, ornamente mii. Să zică lumea ce-o zice, eu sunt înnebunită după ele. Dac-aş putea sta cu bradul ornat tot anul, ar fi minunat. M-aş muta în el, să fie acolo casa mea.

„Nu poți zâmbi pe sub mască? Fă cu ochiul!”

– De unde atâta energie şi bucurie, Monica? Mă molipsești și pe mine…

Dor de marile scene

– E foarte simplu, Bogdana. Totul este să te trezești dimi­nea­ța, cu adevărat. Te-ai trezit! Te în­tinzi, inspiri puter­nic, îţi începi ziua. Respiri, vezi, auzi. Avem noi dreptul să ne plângem? Eu nu cred. Viaţa, oa­meni buni, este despre via­ţă! Să o preţuim tot tim­pul. Dacă tu te bucuri de viaţă, bucu­rie vei răs­pândi şi în jurul tău. Ce te costă un zâmbet? Nu se vede de sub mas­că? Atunci fă cu ochiul. Arată-i cum­va celui de lângă tine că totul e bi­ne, că-l vezi, că-l apre­ciezi. Ce te costă să-i dai speranţă unui om, să fii amabil? Lucruri atât de simple, pre­cum ţinutul uşii când iese cineva din ma­gazin, pot schimba întreaga stare psi­hi­că, atât a ta, cât şi a celui ajutat. Atât e de simplu!

– E loc şi de planuri în viaţa ta? Te întreb la final…

– Da, eu îmi fac planuri. Oamenii spun că ele sunt o iluzie anul acesta, dar eu refuz să mă complac în starea asta de nesiguranţă, în care eşti ca o frunză în voia sorţii. Îmi fac planuri, da! Nu-mi ies de fiecare dată, dar mă gândesc că aş vrea să fac cutare activitate, că mi-ar plăcea un anume lucru. Gândesc. Să stau cu mâinile în sân şi să aştept…. Ce să aştept? Nu e bine. Eu nu cred că Dumnezeu vrea de la noi să stăm, de zici că suntem cu toţii într-o stare permanentă de derivă, agăţaţi în frici şi incertitudini. Eu simt că El vrea ca noi să gândim, să facem proiecţii de viitor şi, foarte important, să muncim cu braţele şi minţile noastre. Nu ruginiţi, oameni dragi, în pandemia asta, că-i faceţi virusului pe plac. Munciţi şi aveţi aspiraţii, pentru că după furtună, seninul este absolut superb!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian