Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Marele „ACASĂ” al țării

Ne scriu cititorii…

– Când vine iarna și se apropie sărbătorile, românilor li se face dor de obârșie. Unde poate fi mai frumos Crăciunul, decât acasă? Un vis care i-a „mânat” și pe cititorii revistei noastre, să-și aștearnă nostalgiile în scrisori –

Fetița cu picioarele goale

Foto: Shutterstock – 2

Stau la fereastra timpului, cocoţată pe spinarea celor 50 de ani împliniți de curând și privesc, pe ecra­nul memoriei, drumul parcurs. Imaginile se de­rulează cu viteza aducerilor aminte, până… acolo. E un sat aruncat într-o holdă, la marginea Podișului Transilvaniei, între dealuri râpoase. Patru văi for­mează așezarea. Alungați de colectivizare, cei în putere au plecat la oraș, lăsând pe ici, pe colo câte un bătrân singur, așa încât satul a îmbătrânit și el.

Acolo, într-o casă de țărani români, Dumnezeu a hotărât să îmbrace cu haina unui trup un suflet de fetiță. Până la granița unde memoria reține date precise, mă văd o ființă pirpirie, cu picioarele goale înfundate în glod, cu o pălărie mare, de pai, pe cap, cu haina tatei pe umeri, atârnată de lanțul vacii pe care o purtam la păscut. Degetele îmi erau mereu zdrelite din cauza buru­ie­nilor adunate ca s-o satur mai repede, să fur și eu câteva clipe de joacă. Prieteni de năz­drăvănii eram cu toți copiii de pe vale, dar mai ales cu cei din vecini, din casa cărora eram mereu dată afară, când tămbălăul atingea culmea. Cu ei eram și regina gheții din stufărișul de lângă Izvorul Pârâului, și zâna iernii din pădurea îngropată în liniște și omăt.

Acolo am crescut cu grija și dragostea pentru animale și natură. Mă așezam peste puii de curcă, să nu mi-i fure uliul, îi tratam pe cei bolnavi și flămânzi într-o căciulă a tatei, eram doica purceilor la supt, pentru cei care altfel nu aveau nicio șansă să apuce o țâță în fața „vlăjganilor”. Acolo, mâțele care se înmulțeau peste măsură erau ori duse cu sacul la moara de peste trei sate, ori mureau de bătrânețe, și erau îngropate și jelite, după tipicul creștinesc, de toți copiii.

Dar o întâmplare neașteptată mi-a schimbat destinul și m-a alungat departe de satul meu: într-o duminică nefastă, a început și acolo distrugerea ță­ranului român. Pe șanțul ce înconjura ograda șco­lii, unde hora sărbătorilor aduna tot satul, îmi amin­tesc cum femeile îmbrăcate în negru jeleau pă­mântul, cu lacrimile șiroind pe obraz, iar bărbații își înecau tăcuți amarul într-un pahar de țuică de prune. Întovărășirile agricole, ce au precedat co­lec­tivizarea, mie nu-mi spuneau mare lucru, dar în anii ce au urmat, ograda noastră mare, de te dureau picioarele să o străbați, s-a restrâns, grămezile de cucuruz depănușate în clacă în nopțile cu lună au dis­părut, ca și sacii veșnic plini cu surplusul grâ­u­lui din hambare. Din pâlcul nostru de pruni bistri­țeni, rămas „dincolo”, se înfruptau de acuma trac­toriștii CAP-ului, iar noi furam câteva de pof­tă, așa cum furam și struguri din propria noas­tră vie. Întrebările mi-au rămas în spatele la­cri­milor, pentru a nu le spori părinților mei dez­nădejdea. Copilăria a dispărut însă atunci când au arat mormântul bunicului, așezat lân­gă păduricea de salcâmi, de la capătul locului nostru. Nici spinii de pe răzorul vecinilor, care se împodobeau cu chiciură la venirea iernii, doar pentru mine, n-au scăpat. Celelalte rele și grele nu le-am simțit, pentru că între ele și mine s-au așezat părinții.

Din tot ce-a fost, acolo n-a mai rămas decât o tufă de bujori, care înflorește în fiecare an, străduindu-se să păstreze amintirea. Dar, pentru mine, oriunde m-au așezat vremurile, gândul cel bun și-a tras puterea de acolo.

LAURA PUI – Bistrița

Casa din inimă

Foto: Dreamstime

Există un loc în care eu pot să adun oamenii de pe întreg pă­mân­tul. Un loc în care ploile sunt spul­be­rate de soare și lacrimile se trans­formă în țăndări de zâm­bet. Un loc din care iradiază căl­dura și din care țâșnește flacăra vie a vieții: inima mea.

Pentru mine, acasă este o ini­mă. Toţi suntem oameni, trăim între oameni și avem nevoie de oameni. Mai devreme sau mai târziu, fieca­re dintre noi va căuta un loc în inima altui om; fiecare din noi își va deschide inima pentru a o trans­forma într-o casă.

Chiar și copilăria mi-am în­chis-o în inimă. Acolo e bine ferită și este vie. Nici vremurile, nici timpul n-au putere asupra ei. De câte ori mi-e dor de trecut, ini­ma îmi scoate amintirile la lu­mi­nă. Vibrează îm­­­pre­ună cu ele.

Primul sărut și prima iubire le-am închis tot în casa din ini­mă. Ele fac parte din viața mea, așa cum și eu fac parte din casa unei inimi care m-a găzduit. Un­de ești mai acasă decât într-o iubire îm­păr­tășită, în bucuria și în iradierea ei?

Atunci când norocul îmi scoate în cale o inimă la fel ca a mea, eu mă simt totdeauna acasă. Tră­iesc un sentiment benefic, de comu­niu­ne și armonie, în cele mai mici întâmplări ale vieții. Ini­ma noastră comună, la care participam fiecare cu sen­si­bi­litate și sentimente, cu dis­ponibi­litate și generozitate pen­tru a în­ţelege și ajuta, este tot un acasă. Marele acasă al țării. Casa celor ale căror inimi bat în același fel.

Poate că rândurile mele nu sunt cea mai frumoasă poveste a unui loc botezat cu numele de aca­să, dar voi fi fericită dacă alte inimi m-au ascultat și m-au în­țeles. Casa noas­tră comună e sufletul. Acolo nu există singu­rătate. Mii de fire ne leagă pe unii de alții ne dau încre­de­re și speranță că împre­ună vom iz­bândi. Casa noas­tră, ini­ma noas­­tră. Singurul loc în care pu­tem să fim fe­riciți.

CLEMENTINA NEGRU – Bacău

Clinchet de clopoțel

În fiecare vară, copil fiind, îmi pe­treceam vacanța la bu­nici, într-un sat din Mehedinți, pierdut între văi și dealuri, cu case mici și sărăcăcioase. Bo­gă­ția nu se revărsase peste oa­menii de-acolo, însă bunătatea lor, fru­mu­sețea locurilor și săl­băticia peisajului ne umpleau sufletele de bucurie.

Mi-aduc aminte de casa bătrâ­neas­că cu două odăi, cu prispa în­gus­tă pe care, seara, bu­nica așeza masa rotundă, în­conjurată de scăunele din lemn făcute de bunicul. Simt în nări izul laptelui din strachina de lut și al colacilor aburinzi. Aud clipocitul apei din postava de lemn în care ne bălă­ceam, și mi-e nespus de dor de mirosul reginei-nopții din fața prispei și de lutul frământat de picioarele goale.

Dar toate trec. Au trecut și bunicul, și bunica în lumea umbrelor și a li­niș­tii. Bu­nica s-a stins într-un august, do­mol. Bu­nicul a mai rămas, să ude re­gina-nopții.

Tainica mea legătură cu acel loc s-a fă­cut în prima iarnă a studenției mele. Ni­cio­dată nu fusesem iarna la țară: to­tul părea de basm. Casele mici, scu­fun­date în ză­pa­dă, pădurea împodobită regește, abur sub­țire către cer se-nălța ușor. Totul ­– stră­lu­cire și ne­mișcare. Parcă viața e prinsă în­tr-un clin­chet de clopoțel pe creanga de brad nins. Să fie vis? Mă apropii de poarta veche de lemn, pe care e pus steagul de do­liu, pentru bunica. Pe pris­pă, bunicul – alb ca zăpada ce-l în­conjoară – mă pri­veș­te cu ochii al­baș­tri, înlăcrimați. În su­fle­tul meu începe să ardă zăpada. Simt tot albul care mă doa­re. Și simt pentru prima dată un gol imens… Bunica nu mai este. Privesc mi­nu­nea din jurul meu. În sclipirea iernii, un­de­va, poate este și bunica. Au trecut apoi peste mine alte ierni. Iar­na din rochia de mireasă, cu fulgi de pe­tale. A urmat apoi iarna care avea să-mi aducă cea mai mare bucurie: nașterea primei mele fetițe. Primii fulgi ne-au însoțit la ieșirea din ma­ter­ni­tate. Era primul cadou pe care îl primeam. Fulgi mari și pufoși: în păr, pe față. Iar în brațe – un bulgăre de lumină, care avea să ne pă­răsească după doar o jumătate de an. Atunci am înțeles că sunt legată pentru totdeauna de casa în iarnă a bunicilor mei.

Viața trece. Sufletul omului găsește me­reu primăvară, dar pentru mine, iarna a ră­mas ca o pecete. Când pică primii fulgi, ce­va în mine se rupe. Văd casa mică, bă­trâ­neas­că, cu căciulița de zăpadă. Văd pă­du­rea îmbrăcată în haina albă. Simt par­fum de colaci calzi și aud plânset de co­lindă. În­chid apoi ochii și mă visez pe pris­pa în­gustă, cu fetița mea în brațe și cu zâm­betul bunicilor lângă mine. Și este alb și multă zapadă.

MIRELA SZEKELY – Hunedoara

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian