Ciubărul cu liniște

• La Întregalde, în căutarea Crăciunului •

Liniștea poate fi un milion de lucruri. Lu­cruri mici: o cană de lapte cald ținută între palme, o pătură care să-ți acopere tălpile, torsul unei pisici, respirația omului pe care îl iubești, foșnetul paginilor din revista preferată. Nu am căderea să vorbesc despre lucrurile mari. Dar știu că din lucrurile astea mărunte ne hrănim pe dinăuntru. Iar liniștea aici se găsește mereu: înăun­tru. Ne hrănim pe dină­untru cu un mi­lion de lucruri mici, iar asta ne poartă mai departe, ceva mai încrezători. Și mai știu că în vremurile acestea de ne­liniște cum­plită pe care le trăim, acum, chiar înainte de Cră­ciun, avem nevoie, mai mult decât oricând, să ne hrănim cu liniște. Măr­turisesc acum, în fața unei pagini încă albe, încă ne­scri­se: rostul nostru de reporteri ai revistei Formula As este de a încerca, măcar pe sfert cât poate o pisică, să aducem un pic de li­niște în ini­ma dumneavoastră. Mărtu­risesc încă o dată: niciodată în drumu­rile mele de reporter n-a fost mai greu, mai complicat ca acum. Dar am plecat până sus, de­parte, în inima Munților Trascău, în sate uitate, vecine cu cerul, cu credința că acolo vom găsi ceea ce căutăm.

Întregalde, la răscruce de ape

Comuna Întregalde, județul Alba, Munții Tras­cău: 500 de suflete, 11 sate, peste 82 de kilometri pătrați întindere de pământ. Pământul de aici: văi înguste, stânci și grohotișuri, ape repezi, râpe, pă­duri, pășuni și culmi nesfârșite. Din drumul național care leagă Alba Iulia de Teiuș am făcut stânga, spre Galda de Jos. Așa începe orice aventură: cu Dum­nezeu înainte, pe drumuri neștiute, tot mai departe de zgomot, de furie, de frică. De la Galda de Jos spre Poiana Galdei, satele sunt întinse, cuminți, nor­male. Ești încă prea aproape de drumurile știute, ca locurile să se schimbe cu adevărat. De aici, însă, valea se îngustează și șerpuiește de-a lungul râului Galda. Lumina devine tot mai puțină, copacii des­frunziți se umplu de ceață. Șoseaua e pustie. Ai intrat între munți, iar stâncile lor coboară până la tine, îți străjuiesc intrarea spre un alt tărâm. De o parte curge Galda, de cealaltă, Găldița. Între apele acestea, oamenii au îmblânzit pământul și l-au făcut acasă, din cele mai vechi timpuri. Am ajuns între munți și între ape: Întregalde. În centrul comunei există câteva clădiri care imită normalitatea lumii pe care am lăsat-o în urmă. Un dispensar, un sediu al poliției, o școală, o primărie. Construcții din be­ton aflate în mijlocul unui alte realități. Pentru că aici, la răscruce de ape, pădurile se prăvălesc deasu­pra văii, iar stâncile uriașe ale Trascăului opresc soarele să se arate. Te afli în inima sălbatică a mun­ților. Ici-colo, se ivesc cușmele străvechi ale caselor acoperite cu paie, dovada vie că, până nu de mult, oamenii de aici știau să devină una cu locul, una cu sufletul lui. Între timp, valea a început să se umple de mici cabane: lumea nouă s-a stre­curat pe locul celei vechi, fără să-i mai înțeleagă rostul. Au plecat băști­nașii, au venit orășenii. Se schimbă o lume. Încet.

Femeia care mă întâmpină în pri­mărie mă privește speriată. Își pune repede masca: „Doamna primar e ple­cată la Alba Iulia. O urcat un cetă­țean pe un coclaur, să prindă ceva semnal la telefon; o zâs că e în drum spre casă.” Apoi femeia tace, mă as­cultă de sub mască, în timp ce îi spun pentru ce am venit. „Până nu vine dânsa să-și dea acordul, nu am ce să vă spun.” Zâmbesc. Nu caut altceva decât liniștea. Am ieșit în curtea acestor clă­diri de beton, pri­vesc lumea de sub mască, ascult vu­ietul apelor. În­chid ochii pentru o clipă. Liniștea n-a plecat ni­căieri, e înăuntru.

Cu masca pe față, păstrând distanța

„Vă ascult”, spune Victoria Moga, pri­ma­rul comunei În­tre­galde. Îi spun care e rostul nostru, al re­por­terilor revistei Formula AS. Să căutăm oaza aceea de normalitate, în mijlocul frământărilor care au cuprins lumea. Stropul acela de bucurie, adevă­rul oamenilor de aici, oamenii de pe culmi, cei care trăiesc la doar o palmă distanță de cer. Îmi spune că e total contraindicat ca un străin ca mine, venit toc­mai de la București, să circule pe raza comunei în această perioadă. „Oamenii de aici sunt, de felul lor, re­trași, nu sunt implicați în ne­bunia asta și tocmai de asta îmi doresc, ca primar, să evit contactul cu persoane venite din afară”. Îi spun că nu are de ce să se tea­mă: sunt sănă­tos, voi purta mas­că, voi păs­tra distanța. Îmi spu­ne că nu mă cunoaște, că nu are încre­dere să mă îndrume spre niciun bătrân din localitate. Îi spun încă o dată că trebuie să luptăm lucid împotriva fricii, să ne hrănim de undeva cu spe­ranță, că am venit să caut Cră­ciunul în poveștile oame­ni­lor, să duc liniștea de aici mai de­parte. „Care Cră­ciun?!”, îmi spune. „În biserică vor avea voie doar soțul meu, preotul, cantorul și clopotarul. Oamenii vor sta în curți, n-o să colinde nimeni!” Victoria Moga închide ușa în urma ei. Mă aflu pe holul primăriei Întregalde. Mă simt un străin în pro­pria mea țară, pentru prima oară în viața mea de reporter.

Văduvele și povestea Crăciunului

Ieșim de pe asfalt, intrăm pe un drum de pământ și piatră. Drumul e unul singur: de la pământ la cer, sau, dacă e să te încrezi în numele de pe hartă, din Întregalde spre Dealul Geoagiului, trecând prin Mo­dolești. Știi ce lași în urmă: frica aceea care s-a cui­bărit pe vale, întocmai ca ceața. Știi spre ce te în­drepți: spre cerul senin, vindecător, de pe culmi. Pe căușul văii, pământul e puțin, pietros, cu pante abrupte. Nestin­gherite, urcă spre vârful muntelui Vic­toria și Sa­bina. 74 de ani are Victoria, 68, Sabina. Vă­duve amândouă. Vecine. „Acuși ajun­gem!” Acuși e un drum de o oră și jumă­tate, din centrul comunei până acasă. „Nu ni-i grău, de ce să ne fie, păcatele noas­tre! Asta ni-i viața: muntele! Nu l-am schimbat pe altceva, tot cu el am trăit. Dacă nu-l știm noi, cin’ să-l mai știe?!”, spune Victoria. „Cin’ să-l mai știe?”, re­petă și Sabina și aprobă ușor din cap. „Se miră lumea de sângurătatea noas­tră. Da’ nu-i sân­gurătate ce avem noi. Îi altceva, îi liniș­te! Ne avem unul pe altul, așa, cinci căși cu fumuri câte mai îs în Modolești… Și avem gospodăria noastră, și animălu­țele noastre, și mun­tele nostru… Nu ni-i trăbă altceva. Ni-i bine așa cum sun­tem”, spune Sabina. „Ni-i bine așa cum sun­tem!”, repetă și Victoria și mișcă încet din cap. „Apăi, ce ne trebe nouă de jos? Un pic de za­har, un ulei, o pun­gă de orez. Pita o facem în casă, la va­tră. Putem mul­țumi la Dumnezeu Sfân­tul, când pu­nem capul pe perină, că o fost bun cu noi! Ia, numa’ un pic de zăpăduță să fie de Crăciun, să ne vie copiii și nepoții sănă­toși acasă și gata-i bucuria! Împodobim brăduții: pe ăl din casă cu beteală și globuri, pe ăl de afară, ăla viu, numa’ cu mere și vată. Ș-apăi se bucură și Dum­nezeu dră­gu­țu’!”, zice Victoria, „Se bu­cură și Dum­ne­zeu dră­guțu’!”, repetă Sabina. Victoria și Sabina știu foarte bine că dincolo de munții lor se află o vale a plânge­rii. „Am trecut prin războaie și foamete și boli, și tot s-o colindat în satele noas­tre. An de an de an! Apăi, numa’ când vezi flăcăii noștri chiuind în por­tul bătrânesc, cu panglica din lemn de salcie pusă la cușma cea neagră, și odată simți că joci și tu cu ei, oricât ai fi de bătrână! Colinda ne leagă pe toți, om cu om, cu bucurie! Așa ceva nu poate fi luat, îi ca și cum îl jupoi pe om de suflet! Ce, am ajuns să ne ferim om de om din cauza la o boleșniță?! Doam­ne, apără!”, zice moale Vic­toria, „Doamne, apă­ră!”, stri­gă cu putere Sabina. Văduvele mă binecu­vân­tează. Rămân pe loc, doar ca să le văd cum urcă, de parcă ar pluti, panta uriașă din drumul lor spre casă. Suntem la mijloc între pământ și cer, la mijloc între frică și bucurie. Ceața începe să se risipească.

Liniștea de sub cerul albastru

Dacă ai urcat până în Dealul Geoagiului, opreș­te-te. Mai sus de atât nu mai poți ajunge. Cine a spus că Everest este acoperișul lumii nu a văzut cum arată lumea Apusenilor. Sub acoperișul albas­tru al cerului s-au cuibărit aburi de ceață, stânci uriașe, păduri nesfârșite, pășuni îmblânzite de soare și cușmele acestea ciudate, duhurile străvechi ale pământului, casele cu paie ale oamenilor de aici. Albastru pentru cer, alb pentru ceață, galben pentru mesteceni, verde pentru pășuni. Oprește-te ca să înțelegi că, oriunde ai privi, e liniște până departe. Oprește-te ca să respiri toate astea și să te umpli pe dinăuntru. Oprește-te ca să te uiți la oamenii ăștia cum se strigă unul pe altul și apoi se îmbrățișează: Viorel, Ioan, Iosif. Trage-te deoparte și ia aminte la bucuria lor. Umple-te cu ea, pentru că bucuria e pe cât de simplă, pe atât de rară în zilele pe care le trăim. Înțelege că toate satele astea de pe culmi – Dealul Geoagiului, Marinești, Popești, Ili­eș­ti, Tecșești – sunt, de fapt, o singură, ne­dez­lipită familie. În atâta întindere de pă­mânt și cer, bate o sin­gură ini­mă, inima oa­me­nilor care au rămas să aibă în grijă liniștea asta de care avem atâta nevoie. Ei, fără s-o știe poate, sunt ultimii păs­trători ai liniștii de pe pământ. Și, da, un păs­trător al liniștii nu este neapărat un arhanghel pictat pe vitralii. Poate fi exact omul ăsta din fața mea, Viorel Marian, cu mâinile lui asprite de mun­că, în care ține bucuros berea pe care tocmai i-am dăruit-o, cu zâmbetul larg al omului care vede oa­meni. „Asta-i bucurie mare, să vezi om la noi, aici în cer! Și asta-i bucurie mică”, și-mi arată berea, „că și pe asta, tot rar se întâmplă s-o ai. Dar la ce, păcatele mele, să cobor eu la oraș, în vale, când am tot ce-mi trebuie aici, sus?” Iar mâna lui Viorel cuprinde cu un gest larg toată liniștea lumii, de jur împrejur. În liniștea asta, pe două dealuri, pasc numai vacile lui. „De altceva nici nu-i nevoie. Știu a trăi aici, ăsta mi-i sufletul, n-am trebuință de altceva! Uite-mi veci­nii”, și îmi arată mici puncte de lemn, în toată zarea de albastru: case. „Acolo-i unu’, acolo încă unu’, mai aici e altu, dincolo îi unu’, și cam ăștia suntem tot satul.” Îmi arată bise­rica: o mogâldeață de lemn, aflată la o distanță uria­șă, tocmai pe un alt munte. Biserică veche, monu­ment istoric, ctitorită la 1742. „Numa’ o oră de mers de aici. Pe jos, cum altfel? Apăi și pe cal, dacă vrei, dar de ce să iei calul, dacă e așa de aproape?” O cheamă și pe soție, pe Valeria, îmi spune că și cei trei copii vor veni seara acasă, chiar dacă lucrează tocmai în Alba Iulia. „Am zis să le iau o țâr’ de pământ, jos, la țară, să fie mai aproape de oraș. Nici n-or vrut să audă. Fie drumu’ cât de greu, că oți văzut că nu-i simplu să ajungi la noi, sus, ei tot aici vor să trăiască. Mno, apăi că unii or vedea doar că-i greu la noi, dar noi și copiii noștri vedem numa’ cât amar de liniște avem!”

Secretul Valeriei

„Vreți un pic de liniște?”, intră în vorbă și Valeria. „Avem să dăm la o țară întreagă!” Îi spun că e­xact pentru asta am venit. „Stați numa’ o clipă”, spune, își suflecă mânecile, ridică găleata pentru lap­te și o rotește de jur-împrejurul ei. „Vă ajunge ciu­bărul ăsta?”, mă întreabă. „Vă mai dau, dacă vreți! Așa liniște ca la noi nu mai găsiți în altă parte! Luați-o pe toată, că într-o clipă noi o avem la loc!” Îi întreb pe Viorel și Valeria care-i secretul, cum se face să crești și să păstrezi atâta liniște. „Apăi, că o asculți, să intre-n tine”, spun ei. „Ia, ce se aude acum? Ăla-i porcu’ nostru, alea-s ta­lăngile de la văcuțe, mno, un pic de șuier de vânt, ăla-i țipătu’ de șorliță, gaia mare de tot vine la găini, i-auzi neche­zatu’ de cal al lui Avram, câinele mare al lui Petric… Mno, vedeți, numa’ liniște să aude! Da’ tră să știi să o și în­țe­legi!” Îi întreb ce fac ei cu atâta liniște. „Hăăăi”, zic a­mân­doi într-un glas. „Îi bună tare când te rogi la Dumne­zeu. Fără li­niș­te nu te poți ruga cum tră­bă!”, zice fe­meia. „Îi bună și că o iei cu tine la drum”, zice băr­batul. „Dacă n-aș avea liniște-n mine, aș mai co­borî eu Mo­canu la vale, la doi treizeci în noapte, cu lupii chiuind pe culme, ca să ajung la asfalt, la auto­buz?! Că ce să faci, de nevoie mai trebuie să te duci și în lumea aia de vale… Tare urât mai e acolo, Doam­ne iar­tă-mă! Apăi, ne-oți vedea pe noi mai sânguri pe aici, da’ să n-aveți grija noastră! Noi știm a ne bucura! Uite, numa’ că vine Cră­ciunul acum, să te ții!” Îi întreb dacă nu se tem de restricții. „Restricții?! În pustiul nostru?! Cin’ să ne vadă pe noi chiuind colinda pe dealuri?! Că nici de vorbit nu mai poți, la cât se cântă colinda la noi! Da, bucurie o să fie, trei zile o să ție, ca-n fiecare an! Nu ne facem noi griji de restricții. Noi avem preotul nostru, în Tecșești, tot aici după dealuri, lângă Piatra Cetii, acolo. N-o veni până la noi, că-i și el bătrân deja, da’ ne-om duce noi la el, că bise­rica-i deschisă. Cin’ să ne țină nouă biserica închisă, când om străin de loc n-am mai văzut la noi din vară?!” Valeria și Viorel o iau înainte, să-mi arate drumul spre Tecșești. În urma lor se țin doi câini, trei pisici și un cal. E liniște până departe, e liniște până în inima lumii, e liniște cât pentru o via­ță. Mergem mai de­parte, intrăm iarăși în fuioarele de ceață, pe pajiști fermecate, stăpâ­nite de duhurile caselor cu paie. Un pic de asfalt pe culme, apoi iară pământ și piatră, până de­parte, lângă Piatra Cetii din Tec­șești, a­co­lo unde locuiește preotul Mihai Tecșa.

Preotul lupilor

Mă întâmpină câinii și o fe­me­ie zâmbind. „Aici e casa preo­­tu­lui?”, întreb. „Aici”, îmi răspun­de. Mi se pare că o știu de undeva pe bătrâna asta. Îmi dau seama de unde. Din basme! E Sfânta Vineri de la răscruce. „Hai­dați în curte, ce stați așa cumpănit?” „Păstrez distanța”, spun, „sunt vremurile astea pă­cătoase”. „Ăăi”, zice fe­meia. „Apăi că prea multă frică nu-i nici aia bună. Noi n-avem frică, că suntem în li­niște. Și pe afară, și pe dinăuntru. Ia numa’ ruga­ți-vă cu inima la Dumne­zeu Sfântul, și numa’ ce o să vedeți cum vine liniș­tea! Și nici păcătosul ăla de televizor să nu-l des­chi­deți. Că de acolo numai frică vine, bate-o-ar Domnu’ s-o bată de frică! Apăi, că noi deschidem fereastra, nu televizorul, și tot cerul ne intră-n casă. Și ne plânge lumea că ne-o fi greu. Ce știe lumea ce-i greu? Haidați odată, că nici nu știți ce bucurie ne faceți, că vedem om în sat la noi!” Apare și preo­tul Mihai Tecșa. La 76 de ani, e un bărbat încă în putere, cu o pivire dârză, potrivită întocmai cu pălă­ria de mocan de pe creștetul capu­lui. „Îs om al locu­lui. Nu-i stâncă să n-o fi urcat copil, cu caprele, nu-i izvor din care să nu fi băut. Aș vrea să vi le arăt pe toate, da’ s-o pus iară ceața peste noi. Cum are Mureșul izvor în munte, așa și ceața pornește de aici. Numa’ s-o vezi cum pleacă odată, din seninul cel mai senin, și într-o clipă o ascuns omul din fața ta!” Îl întreb de Crăciun pe Mihai Tecșa. Îmi spune că va sluji în biserică, orice urgie va veni pe pământ. „Or fost războaie și pri­goană mare și nu s-o pome­nit să se închidă Bise­rica. De undeva, trebuie să ne tragem seva! Fără sevă, ne uscăm, intrăm în bătaia vântului, și praful se alege de noi!” Îmi povestește de prima slujbă pe care a ținut-o de Crăciun, acum 46 de ani. „Erau nămeți mari, zăpadă adevărată, n-o mai dovedeai cu calul. Am slujit în bisericuța noastră din Tecșești, da’ musai era să ajung și-n Dea­lul Geoagiului, și-n Popești, că tot eu eram preot și acolo. Nu puteam să-i las pe oameni fără bu­curie. Că noi tot o familie suntem toate satele istea de pe munți! Apăi, că până-n Popești faci 4 ore pe cal, vara. Da’ ia gân­diți-vă prin nămeți, cu pasu’, cu poteca ascunsă în zăpadă, cât amar de timp se face! Nu mi-o păsat. Eram eu și cantorul. Noi sânguri și lupii primprejur și o roată de lună cât cașu’, de făcea neaua să fie tot albastră. Să te ții! L-am pus pe cantor să cânte lângă mine și slujba am ținut-o prin zăpadă, la lună și la lupi! Aia ne-o dat putere să ajungem! Când am răzbit în Popești, era miez de noapte și taaată bise­rica plină ochi! Am mai slujit o dată și la oameni, că lupii deja știau că se născuse Domnul! Aia-i bucurie pe lume, să știți de la mine! Să lupți cu greul, să ajungi unde vrei și să faci ce trebuie! Așa-i și acum, cu ce ni se întâm­plă. Merem o țâră prin zăpadă, cu lupii pe lângă noi. Da’ să nu ne fie frică. Cântă-ți bucuria, și Dom­nul nu te lasă din palme! Îți trimite lumină să răz­bești prin greu!”

Îl ascult pe părinte și aud din ceață, dintr-o lume nevăzută, un nechezat de cal, un țipăt de căprioară, vocile unor oameni, lătrat de câini, păsări. Mihai Tecșa zâmbeș­te: „Aici, unde-i Piatra Ceții, suntem la hotar. Din­co­lo de pârâu, de dungă, începe raiul. Noi doar stăm aici și-l păzim, să nu se strice. Dumnezeu ne păzește, noi îi păzim liniștea.” Soția preotului, Cor­nelia, femeia asta bună pe care o știu din basme, se apropie și ea de mine, zâmbind. Îmi întinde o plasă: „Aveți aici ceva mere din livadă, o cepșoară – două, o bucățică de brânză. M-ați întrebat care mi-i bucu­ria, vă spun: asta mi-i! Să dăruiesc ceva, oricât de mic, oricărui om care trece pe la noi! Cră­ciun feri­cit să aveți, Dum­nezeu să vă aibe în pază!” Îmi iau rămas bun, cu ochii în lacrimi, de la oamenii ăștia și mun­ții lor. Am luat cu mine, acasă, un ciu­băr de liniște și o plasă cu mere. E tot ce aveam nevoie, acum, îna­inte de Crăciun.