ION LONGIN POPESCU (redactor la „Formula AS): „O căutare neîncetată – asta mi-au fost munca și viața”

„Am făcut jurnalism din suflet”

– Longin, înainte de toate, îți aduc o laudă pro­fesională: ai 30 de ani de presă la revista Formula AS și încă vreo 20 în presa de dinainte de 1989. Ce rețetă miraculoasă te motivează și te ajută să nu obosești?

– Când eram pionier cu cravată roșie, în clasa a V-a, am trimis la o emisiune de radio pentru copii, „Tot înainte!”, o scurtă relatare din tabăra de elevi Păușa-Călimănești. Am primit un premiu numit hazos – „Cei mai lungi pantaloni scurți”. Pio­nierele se distrau, și am fost pus să spun poezii și să cânt un cântec de petrecere. Cum nu știam un astfel de cântec, am crezut că râd de mine și, ca răs­puns, am cântat… Tabla înmulțirii, așa cum o în­vățasem la școala primară, de la unchiul Mitu (învă­țătorul, frate cu bunicul meu). Atunci a fost momentul când s-a trezit în mine ambiția să mai scriu pentru radio sau la ziare. Apoi am ajuns la Facultatea de Litere și am descoperit revista literară „Lucea­fărul”, unde lucra Sânziana Pop. Cu spriji­nul ei plin de entuziasm, am publicat reportaje foar­te apreciate și am obținut chiar premiul revistei. De atunci, nu m-am mai oprit niciodată din scris, mai ales că am avut norocul să am aceeași „șefă” și la „Formula AS”. Cum să obosesc? O jumătate de secol de jur­nalistică, în două sisteme politice, co­mu­nism și democrație, este o flacără de furnal care nu se stin­ge nicio clipă, ca să nu se răcească șarja. Asta a fost munca mea: o șarjă. Cum să obo­sești, frate, când mi-a fost dat să cunosc mii de oameni, de toate vârstele și profesiile, din țară, din Europa, din SUA și Canada? Numai peste Ocean am fost de opt ori și am scris o carte despre românii emigrați în anii 1900. Tot timpul am cău­tat frumusețea ro­mâneas­că și tradițiile, acolo unde nimeni nu le bă­nuia. O căutare ne­încetată – asta mi-au fost munca și viața. Ăsta-i jurnalismul făcut din suflet! Dacă obosești, su­fletul însuși obosește. Și viața ta.

– Problema este că, în ultima vreme, toată lumea se uită pe internet. Ce rost mai are presa în ziua de azi? Să fi ajuns la final viața ziarelor tipărite?

– Poate la noi, unde ultimele trei decenii au stins cultura… lecturii. În Germania, Austria, Anglia sau Polonia, ziarele și revistele continuă să apară în sute de mii de exemplare, chiar dacă și acolo tirajele au scăzut! In­ternetul e rapid, comod, convenabil și aproa­pe gra­tis. Citești știrile pe telefon, în tramvai sau în me­trou, iar acasă, în loc să deschizi ziarul sau revista, cauți seriale și filme de acțiune la tele­vizor. Oare cum face neamțul de mai are chef de citit ? Să fie presa noastră de vină, subcalitatea ei? Totuși, chiar și în România mai găsim, ici-colo, acest nobil gest al pensionarilor de a citi ziarul lân­gă o cană de ceai sau cafea, aproape singurii care au cu­noscut civi­lizația cititului pe hârtie. Poate se va în­toarce obi­ceiul, poate nu. Sloganul ONG-ist „vrem o țară ca afară” ar trebui să cuprindă nu doar dez­voltarea econo­mică și urbană, ci să facă trimite­re și la renaș­terea lecturii pe foaia de ziar. „For­­mula AS”, sla­vă Domnului, își păs­­trează „armia” de cititori.

– În multe din textele publicate la noi în revistă evoci cu multă tandrețe anii copilăriei tale. Lon­gine, ești mândru că ești gorjean? Ce ai moș­tenit „bun”, din locul naș­terii, în firea ta?

– Da, sunt mândru că sunt gorjean. Nu pot uita că Gorjul și întreaga Ol­tenie s-au aflat sub depli­na stăpânire romană în urmă cu aproape două mii de ani. De aceea, noi, gor­jenii, suntem mândri, dar nu mai mult decât arde­lenii sau maramureșenii. Iu­besc satele, casele tradi­ționale, costumele cu „râuri” negre, aduse din zona Sibiului, folclorul ciobănesc, cântecele vechi ale Mariei Tănase și ale Mariei Lătărețu, po­veș­tile cu zâne din apro­pierea Novaciului, lespe­zile dacice din muntele Parâng, râurile Galbenu, din Baia de Fier, și Pârâul Viu, din Polovragi. Și câte altele! Cred că am păstrat din ființa Gorjului since­ritatea, îndemânarea de a povesti și umorul. Și iubi­rea de țară, patriotismul, chiar dacă azi e un termen depășit.

„Sunt în plină singurătate. Şi în fața vieții, și în mijlocul pandemiei”

– Cum ai trecut singur prin pandemie? Nu mai ai soție, iar copiii tăi au profesii de top: Alexandru face afaceri în București, Teodora lucrează ca ana­listă IT în Franța. Cum ai trecut prin singurătate?

– Nu am trecut. Sunt încă în plină singurătate, și în fața vieții, și în mijlocul pandemiei. Singura speranță este că azi, 19 ianuarie, mi-am făcut vacci­nul americano-german anti-covid: „Comir­naty Pfizer-BioNTech”! Nu erau locuri în București, așa că băiatul meu, Alexandru, a căutat pe internet și a gă­sit locuri libere în comuna Hotarele, lângă Giur­giu, unde ne-a dus, pe mine și pe Gheorghe și Leanța Tă­taru, unchiul și mătușa lui. Acolo am găsit un centru medical modern, ca în re­portajele occidentale, unde m-a impresionat persona­lul, parcă abia coborât din avionul de Munchen. Iar tânărul asistent Ionuț mi-a făcut cea mai ușoară in­jecție din viață. Când întâl­nești astfel de oa­meni, par­că suporți mai bine singu­ră­tatea.

– De ce ți-e dor din anii care au trecut?

– De deplasările în țară și în Europa, împre­ună cu Sânziana Pop și cu mulți alți colegi din redacție. De casele răspândite pe coli­nele Apuse­nilor. De familia mea de altădată, când dra­ga mea soție, Tinca, avea grijă de casă, de copii și de cei doi căței, Honey și Maxi. Ca să mă duc și mai departe în copilărie, îmi e dor de nopțile în care noi, copiii, cu tăticul Lon­gică și vecinul Spi­rache, porneam pe Gilort cu feleștioace înmuiate în motorină, să prindem cu furculița peștii ador­miți în răgălii.

– Anul 2021 începe cu așteptări. Cum arată speranțele tale?

– Sper că vom scăpa cu toții de pandemie. Sper ca rudele apropiate să mă poată vizita în­dată după vaccinare. Și mă rog să-mi apară volu­mul „Muntele Verdele”.

Fotografii de Emanuel Tânjală