ANCHETĂ „FORMULA AS”: Despre pemi, cu câțiva oameni din Semenic

Iconia Bircea, 62 de ani; satul Poiana

„Mai venea câte un nemțon pe la noi. Înalți și roșii la față”

(Îmi spune că numele ăsta vechi pe care îl poar­tă, Iconia, și ochii ei albaștri, senini precum un cer de vară, sunt moștenire de la stră­­bunica. Merge spre saiva­nul de oi, înarmată cu o um­brelă – „părăzolu’ is­ta”).

„I-am prins, ăăi, pe nem­țoni! Numa’ ce-i vedeai cum coborau cu coșile (că­ruțele) lor la vale. Că joia era piață la noi în sat, în Poiana, și veneau și ei cu broz­be și cartofi să le schimbe pe porumb. Nu era cu bani pe atunci, ce bani să fie?! Numa’ așa, om cu om, pe înțelegere, că și taica urca în Lindenfeld cu benzină pentru generatorul lor, să aibă și ei, săracii, lumină prin căși. Și-or pus generator dintr-ăsta prin anii 60, să aibe o țâr’ de curent, ia, acolo, două ore dimineața, două ore seara, că numa’ cu lumânări și lampă cu petrol ți-o fi greu pe lume! Oameni buni, drepți! Apăi, că și frumoși! Înalți, sănătoși, roșii la față! Și puternici tare! Numa’ odată îi vedeai că scot lopata și sapă cărăruie prin zăpadă, atunci, în miez de noapte, când veneau acas’ de la lucru, de prin fabrici! Noo, așa ceva mai rar! Și tot târșau pe deal cu pașii spre casă, tot în sus, tot în sus, de nimic nu le era frică! Ne-om înțeles bine cu ei! Apăi, că așa mai venea câte un nemțon și pe la noi, pe la rugă, mai urcau păcurari d-ai noștri și la Chirvaițu’ lor. Da’ să șciți că nu s-a pomenit ca vreun nemțon să ieie vreo româncă, sau vreo nemțoană vreun ro­mân. Nu s-or amestecat, poate și d-asta s-o dus sa­tul lor. Dumnezeu șcie… Și vă mai spun șeva: așa de dor mi-i de satul lor! Aaaai! Raiul pe pământ era acolo vara! Cât făceai cu ochii roată, numa’ și nu­ma’ livezi! Se plecau pomii la pământ de greutatea fruccielor! Iar brazii, aaai! Ți-era frică să te uiți în sus, ce înaltă era pădurea! Acu’, de cum se face vreme bună, urcă oile noastre acolo. Mănâncă li­vezile la’ nemțoi! Ți se strânge inima, da’ ai ce-i face?!”.

Ion Nela, 54 de ani, pădurar; satul Poiana

„Mai întâi rugăciunea, dup-aia cântecul! Aia le era viața!”

(Se miră că am ajuns în Lindenfeld, fără o pe­reche de cizme. Se uită cu neîncredere la bocancii mei, apoi îmi arată mașina lui de pădure. Nici cu ea nu e sigur că aș fi putut ajunge.)

„Să vă spun ceva: nu e an de la Dumnezeu să nu mă văd cu prietenii mei, pemi! Ori că vin ei la mine, în Poiana, ori că mă duc eu la ei, în Germania, cumva tot facem să ne întâlnim! Păi, eu am copilărit în Lindenfeld! Străbu­ni­cul meu avea prima casă, cum intrai în sat! Se grijea de caii lor, îi ajuta la coasă, ca frații se înțelegeau! El o fost primul român din Lindenfeld! Cât era el la treabă, eu stăteam în grija unei pemoaice oarbe, Magda! Ce prăjituri făcea femeia aia, aai, Doamne! Mi-o fost ca o bunică! Și vă dați seama câte prietenii am legat! Era plin de viață satul ăsta acum 40 de ani! Era mult de muncă, dar și multă bucurie! Biserica era aici, peste drum era birtul! Mai întâi rugăciunea, dup-aia cân­te­cul! Aia le era viața! Și între ele: munca! Muuultă muncă! Primele lecții de cum să mă port pe lume de la ei le-am primit. Lu­cruri simple, dar fără de care nu poți trăi: să nu minți și să nu furi! Și mai aveau ceva oamenii ăștia: o corectitudine d-astea nemțească. Dacă vedeau că oile poienarilor trec hotarul la ei, spuneau „halt, nu e bine”. Dar o spuneau fără vrajbă, nu puteai să te superi pe ce era corect și adevărat. Că de asta crucea lor se află și acum la hotar și păcurarii noștri or pus o alta, nouă. Hotarul rămâne! Dacă au luat și ei ceva de la noi? Sigur că au luat, că doar am fost în Germania și am văzut. Neamțu’-neamț e mult mai rece ca pemul. Pemii or luat ceva din bucuria noastră de viață. Eu cred că și de asta se întorc în vizită, an de an. Le e dor de bucuria de aici!”.

Barbara Richer, 69 de ani; satul Gărâna

„Io-s nemțoaică din România, din Semenic!”

(Femeia asta plesnește de vitalitate și zâmbet. N-ai vrea să o superi, dar, după toa­te câte îți po­vestește, ai vrea s-o inviți la dans.)

„De ce m-am întors? Hai­deți să vă spun ceva: noi aici, în România, am fost obișnuiți ca atunci când vezi un om în sat, să-l saluți, să-l întrebi ce mai face, el să-ți spună, să te întrebe și pe tine, tu să-i răs­punzi, și tot așa; ați înțeles ce vreau să spun… M-am obișnuit cu asta: că oamenii când se văd, își vorbesc. Dar în Germania nu-i așa. Vezi omul, îi zici „Grüß Gott”, îți răspunde și el la fel. Până aici, totul în regulă. Dar când îl întrebi ce mai face, omul ăla îți întoarce spatele și-și vede de drum. Eeh, până m-am obișnuit eu că așa fac ei acolo, eram tare supărată! Cum îi vedeam că pleacă, că nu mai stau de vorbă cu mine, le strigam tare, pe românește: „Să mă țuci în fund!”. D-asta am plecat, dacă înțelegeți ce vreau să vă spun. Eu îs altfel, mai vioaie, mai vorbăreață, mai vie ca po­sacii ăia! Păi, la mine, când e de muncă, e muncă! Că se holbau nemții la mine când cărăm bolovani și betoane pentru drum! Munca a trei bărbați fă­ceam eu în Germania! Că eu nu pot să fac pauză pâ­nă nu se gată munca, cum fac ei. „Cum se poate așa ceva, Vavi?”, mă întrebau. „Cum de ai puterea asta?”. Și le spuneam că eu nu-s nemțoaică ca ei, io-s nemțoaică din România, din Semenic! Eu așa știu de mică: când e muncă e muncă, când e de joc, e joc. Și acum, la 70 de ani, dacă e Kirchweih până dimineață, eu acolo sunt! Nu ratez niciun dans!”

Theresia Weinfurter, 70 de ani; satul Gărâna

„Ce m-a chemat înapoi? Inima! Aici mi-i casa”

(Are doi câini batrâni și un motan, o icoană cu Pă­rintele Arsenie Boca, un zâmbet cald și ac­cen­tul acela inconfundabil german. Mă poftește înă­untru, îmi spune că ușa ei e tot timpul deschisă.)

„Treizeci de ani am locuit în Germania. Aproape jumătate din viață. Dar mi-a ajuns. M-am întors acasă, aici, la Gărâna. Și știți care a fost primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns? Am alergat într-un suflet pe deal să văd dacă pomul sădit de mine, când eram fetiță, e tot acolo! E acolo! Asta înseamnă să fii acasă! Să recunoști tot, să fii una cu lucrurile pe care le știi! Deși Gărâna se tot schim­bă de o vreme încoace, de când se țin aici con­certe de muzică și milionarii din Timișoara cum­pără case în sat și vin în weekend cu elicop­terul. Păi, de ce mai vii în Gărâna, dacă faci atâta zgo­mot? În Gărâna vii pentru liniște! Auzi la ei: elicopter… Ce m-a chemat aici, înapoi? Inima mea m-a chemat! De plecat, am plecat eu, dar inima mi-a rămas aici, acasă. Îmi trăiam viața, mă adap­tam oriunde, eram împăcată cu re­alitatea pe care o trăiam, dar, noap­tea, când puneam capul pe per­nă ca să adorm, mă vedeam nu­mai și numai la Gărâna. Și mă ve­deam copilă, și pe mama, cum îmi spunea dimineața: „Tezi, iar au fost lupii în sat!”. Și parcă mă au­zeam și pe mine cum îi spuneam: „Mami, să mă trezești și pe mine când mai vin, că tare vreau să-i văd!”. Erau la lupi pe aici, ohooo! Nu degeaba noi, pemii, numim satul ăsta Wolfsberg! Tata, fie iertat!, pleca la lucru noaptea spre Văliug și lupii se țineau după el cum se țin câinii după oi! Am încercat să le povestesc nemților din Germania copilăria mea de aici. Cum căram apa de la fântână, cum ne luminam casa cu opaițul, cum bunica pleca cu smântâna în spate tocmai până-n Reșița și înapoi, cum mama săpa brazdele, iar tata tăia pădure să facă drum, dar nemții n-au înțeles nimic. Așa că m-am dat bătută, nu le-am mai povestit nimic. Când crești în vârf de munte și singura realitate e munca, nu te mai temi de orice prostie, cum o fac ei, acolo, în Germania. Noi, pemii, am avut un loc pe pământ, aproape de cer, pe care l-am construit din nimic, de la zero! Când te tragi din niște oameni care au ridicat lumea, n-ai cum să nu fii puternic! Ce e Gărâna pentru mine?! Marea iubire din tinerețe pe care o visezi mereu! Toți pemii plecați simt asta, doar că puțini mai au curajul să recunoască!”.

Günther Richer, 46 de ani; satul Gărâna

„Doar aici, la Gărâna, sunt eu, Günther, pem din România!

(„So lebten wir früher, so leben wir heute/ Așa am trăit înainte, așa trăim și acum”, este motto-ul pen­siu­nii Rază de soare din Gă­râ­na, pe care Günther o con­duce împreună cu soția sa, La­ura. Odată ce vezi prive­liștea de pe fereastră, înțelegi de ce lucrurile nu se vor schim­ba niciodată.)

„Haideți să vă spun ceva: doar aici este acasă! Când am plecat la Reșița, la liceu, colegii mei strigau la mine că-s țăran de la munte, că-s prietenul lui Hitler, nu­mai prostii. Când am ajuns în Germania, ca elec­tri­cian, mai rău eram privit: un „ausländer” din Ro­mânia, un străin cu accent ciudat și vocabular în­vechit. Eram doar o altă mână de lucru și atât. În­țe­legeți? Doar aici, la Gărâna, sunt eu, Günther, un pem din România! Băiatul ăla care în Săptămâna Pa­timilor dinaintea Paştelui, în Joia Verde (Grün­donnerstag, cum îi zicem noi), alerga cu râșnița lui de lemn pe uliță, ca să trezească tot satul! Și tot satul mă iubea! Iarna, până să vină Kriskindel, Co­pilul Sfânt, să ne aducă daruri, ne agățam cu toții sania de furca vreunui car ca să urcăm dealurile înzăpezite. Era de ajuns să proptim un brad pe râu, și gata și piscina! Înțelegeți?! Sigur că mai sunt doar nouă căși cu pemi în Gărâna, dar măcar știu că aici, acasă, băiețelul meu, Leon, va avea o co­pilărie de basm!