Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Chiar dacă lecțiile de școală nu ne învață mai nimic despre el, Anton Pann a lăsat urme adânci în cultura română. Autor al muzicii imnului nostru național, îi datorăm și celebrele versuri din „Steaua sus răsare”, cântecul cel mai îndrăgit al Crăciunului. Tot el a lăsat tomuri de snoave pline de haz, pe care Alecsandri, Eminescu și Caragiale le-au sorbit cu nesaț. Ne-a mai lăsat și parfumul cu miresme balcanice al lumii maha­lalelor vesele, turnat în cântece de inimă albastră, șoptite la o carafă cu vin. Dar mai presus de toate ne-a lăsat o biografie de roman polițist, marcată de o poveste de dragoste cum nu mai e alta în literatura ro­mână: povestea de amor dintre un tânăr dascăl de muzichie bisericeas­că și o măicuță de mânăstire. O poveste pasională, plină de tremur și farmec, pe care ne-a plăcut să o investigăm –

Pentru lumea ortodoxă a Brașovului de în­ceput de secol XIX, venirea în oraș a psal­tului Anton Pann nu putea trece neob­ser­vată. La 32 de ani, el are reputația unuia dintre cei mai buni târnositori de carte bisericească și e recu­noscut ca un cântăreț de strană fără pereche. Pa­rohii bisericii Sf. Nicolae din Șchei îl așteaptă cu bucurie, mai ales că este însoțit și de-un tânăr uce­nic cântăreț. Credincioșii din Șche­iul Brașovu­lui sunt dornici de pricesne înăl­ță­toare și de cu­vânt de învățătură pe limba lor. Și unde mai pui că fratele Anton mai aduce cu sine și-un ucenic, care să-l ajute la cele bise­ricești…

Și așteptările se împlinesc. În numai câteva luni, Anton Pann devine un perso­naj cunoscut de toată lumea Brașovului, căci „hangul” lui se aude nu doar sus, în Șcheii cei românești, ci și prin piața din jurul bi­sericii săsești din centrul orașului. Dar nu doar „hangul” lui Anton Pann ui­mește Bra­șovul, ci și vocea nemaiauzit de duioasă a tânărului său învățăcel, un ficior firav și chi­lug, „îmbrăcat în anteriu și scur­teică vâ­nătă”. Dar nu trece mult, și gura slobodă a lu­mii pornește să cârcotească: jupân Pann și „copchilul” ce-l însoțea la tot pasul încep să bată la ochi. Ba, unii dintre „observatori” văd că ucenicul se făcea nevăzut înainte de termi­na­rea slujbei, în vreme ce psaltul se făcea că nu în­țe­lege când era iscodit despre cine e băiatul cu glas de înger, atât de cunoscător în rânduielile biseri­cești.

Potera călugărească

Maica Platonida de la Mânăstirea Dintr-un Lemn

Dar, în vreme ce la Brașov bănuielile abia încep să încolțească, dincolo de Carpați, la Râmnicu Vâlcea, scandalul e în toi: copilul cu glas duios care-l însoțește pe Pann în cetatea de la poalele Tâmpei nu e „ficior”, ci o fetișcană în toată legea, ba și mai rău, o maică de mânăstire, fugită în lume, alături de bărbatul inimii ei. Avea doar 16 primăveri, o chema Anica și era ne­poa­ta neprihănitei Maici Platonida, stareța Mânăstirii Dintr-un Lemn. Când a realizat ce se petrecuse, era deja prea târziu. Anica fugise în lume cu profesorul Pann, care le învăța pe călugărițe cântece îngerești…

A alergat maica Platonida într-un suflet la Schitul Surpatele, aflat în apropiere, dar sora sa, Elisaveta, sta­reța de acolo, nu avea nicio știre des­pre nepoata lor. Le-a pus pe maici să o caute prin păduri, a bătut ea însăși satele de pe drumul spre Râmnic, a trimis vorbă prin toată episcopia, dar Anica, ne­poata pe care o crescuse la mânăstire, după moartea părinților ei, parcă intrase în pământ. Abia peste vreo săptămână, când a băgat de seamă că distinsul profesor de muzichie nu mai venea nici el la bise­rică, ba dispăruse cu totul din Râmnicu Vâlcea, întregul complot a ieșit la iveală. Jupân Anton îi sucise mințile fragedei Anicuța și fugise cu ea! Încredințate că au dreptate, mătușile starețe Plato­nida și Elisaveta îi dau în consemn pe fugari, în toată Țara Românească. Sunt fe­mei dârze, puter­nice, au relații sus-puse în biserică și așteaptă ca jupân Pann să se arate pe undeva…

Detectiv benevol

Și iată-mă la Râmnicu Vâlcea, detectiv pe ur­mele unei povești de amor. Sunt în fața căsuței cu pridvor în care a locuit Anton Pann, hotărât să o iau, precum strareța Platonida, pe urmele incre­dibilei povești de iubire dintre maica Anica și d-l profesor de muzică. Un expert al problemei, doam­na Daniela Șerbănescu, ghidul casei memoriale „Anton Pann”, mă așteaptă în prid­vorul plin de mușcate, pregătită să-mi răspundă la întrebări. Din­tr-un tablou uriaș aflat pe peretele unei odăi, jupân Pann mă întâmpină cu zâmbet complice, semn că sunt pe drumul cel bun…

Anton Pann s-a mutat prima oară la Râmnicu Vâlcea în 1826. După o copilărie grea, înnegurată de moartea tatălui și a fraților mai mari, mama Tomaida l-a crescut cum a putut, mai mult prin pribegie. Ajuns la București, tânărul și-a făcut însă repede un nume, prin traducerea în română a ve­chilor cântări psaltice. Se remarcă, între timp, și ca psalt, impresionând clerul și credincioșii în mai multe biserici cunos­cute din țară, de la Chișinău până la Bra­șov, dar mai cu seamă în București.

Postul de profesor de muzichie, pe care-l primește din partea Episcopiei Râm­­­nicului, pare să fie exact ce-i trebuie ca să se căpătuiască, la 30 și-un pic de ani. Câștigă binișor, are casa asta fru­moasă, în stil țărănesc, cu pridvor. Dar când vine la Vâl­cea, Pann nu mai e de multă vreme „ficior”. La București, el lasă în urmă un divorț dureros, cu greu obținut, după infi­nite drumuri în Dealul Mitropoliei. „Căci cu întâia nevastă/ Șapte ani trăind cu foc/ N-am putut în lumea astă/ Să leg două la un loc”, face haz de necaz Anton Pann, într-una dintre poeziile scrise în vremea aceea. Aerul Râm­nicului îi priește. Are, în sfârșit, liniștea să se aș­tearnă serios la muncă: câteva din cărțile scrise atunci (formează azi o mică bibliotecă în casa me­morială) stau dovadă trudei sale din odăița cea strâmtă, ce dă cu ferestrele către ulița trans­formată astăzi în bulevard.

„La locul faptei”

Brașovul de secol XIX

Dau un tur casei memoriale, apoi mă întorc la portretul din „su­frageria de artist” a lui Anton Pann, cu suporturi de carte și cu instru­mente muzicale. Zâmbetul șăgalnic al bărbatului din tablou umple ca­mera. Om chipeș, cu sprâncene pu­ternice și mustață „pe oală”, cu privire hipnotizantă și pătimașă, Anton Pann făcea impresie oriunde apărea. Se impune numaidecât la Râmnicu Vâlcea și își face relații, mai ales în lumea mânăstirilor și a bisericilor din zonă. Așa ajunge să o cunoască și pe apriga stareță Pla­tonida, care e vrăjită de vocea și de talentul mu­zical al lui Pann. Bună cu­nos­cătoare, apreciază știința psal­tului și găsește c-ar fi un prilej plă­cut Dom­nului, să profite de harnicul profesor pentru a le învăța cânturile cele mai alese pe măicuțele aflate sub ascultarea sa. Cum stareța Platonida nu și-ar fi lăsat nici în ruptul capului monahiile să bată drumul Râmni­cului în calea atâtor și atâtor ispite, profesorul Anton Pann se învoiește să vină el la Mânăstirea Dintr-un Lemn, ca să le învețe mu­zi­chie pe maici…

Mă pornesc și eu, într-o frumoasă dimineață de primăvară, lăsând în urmă mirosul florilor de pe veranda casei din Vâlcea, pe drumul spre Mânăs­tirea Dintr-un Lemn. Un drum de 26 de kilometri, care se bătea odinioară pe jos, peste dealuri, poteci ce duc mai întâi la Mânăstirea Govora, de-acolo spre schitul de la Surpatele și, coborând pe vale, până la Mânăstirea Dintr-un Lemn. Sub cerul lim­pede de sfârșit de aprilie, ctitoria de pe valea pârâu­lui Otăsău pare un colț de paradis. Măicuțele sunt prinse cu roboteala de dinainte de Paște, gătesc curtea mânăstirii cu flori, care de care mai colorate. Mai târziu, pe-nserat, glasul lor celebrează vecer­nia, ce mie îmi amintește de povestea de dragos­te pe urmele căreia m-am pornit. Idila a început chiar aici, în acest paradis de glasuri și flori, unde inima neprihănitei măicuțe Anica a fost săgetată de privi­rea scormonitoare a noului profesor de mu­zică.

„Nu voi da în veac uitării…”

Casa cu pridvor a lui Anton Pann, din Râmnicul Vâlcea

Întreb o măicuță dacă s-ar găsi cineva să-mi povestească despre trecerea scriitorului Anton Pann prin mânăstire. După o scurtă așteptare, mi se trans­mite doar atât: că manuscrisele lui, aflate în cus­todia mânăstirii, nu pot fi văzute. Niciun alt detaliu, nicio altă vorbă, nimic. E lim­pede că la două sute de ani petrecuți de la săvâr­șirea „evenimentelor”, Anton Pann este „persona non grata”, la Dintr-un Lemn.

În lipsa documentelor, nu-mi rămâne decât să mă umplu cu puterea locului, pe care o simți de cum treci pragul mânăstirii. Mă așez, la umbră, pe niște trepte de marmură și răsfoiesc niște cărți vechi, lua­te cu mine de-acasă, în căutarea unor deta­lii care să surprindă fiorul iubirii de acum 200 de ani. O lu­mină de aur învelește locul și florile din grădină prind să miroasă și mai intens. „Primăvara cum s-arată/ Împodobită-nflorată/ Multe inimiori ră­nește/ Și spre amor le pornește/ Cu dor mare le cu­prinde/ Și cu foc greu le aprinde”, scrie Anton Pann în poezia „La Râmnic”. Poetul mărturisește, mai apoi, legătura tainică ce se leagă între el și ne­poata cea frumoasă a stareței Platonida, căreia îi strecoară, printre filele cărților de rugăciuni, poezii ticluite în lungile nopți de dor, petrecute pe veranda casei din Râmnic. „Nu voi da în veac uitării/ Nici îmi vor ieși din gând/ Câte-n minutul plecării/ Mi le ziceai lăcrimând”, „stihuiește” Anton Pann „jur­nalul” marii sale iubiri. Versurile sunt tot mai ten­sionate, pe măsură ce legătura e mai pasională. Plecările profesorului de muzichie la treburile sale din Râmnic sunt tot mai greu suportate de tânăra măicuță.

Fuga

Casa cu pridvor, astăzi casă memorială

Biografii lui Anton Pann s-au străduit în zadar să lă­mu­rească contexul exact al fugii celor doi amorezi la Bra­­șov. Prima variantă e că stare­ța Pla­tonida a refuzat cererea în căsătorie a psaltu­lui de 32 de ani, pentru ne­poa­ta sa de nu­mai 16 ani, Anica. Alții spun că Anton Pann n-a mai aștep­tat să se lovească de re­fu­zul stareței și a pregătit în mare secret fuga fetei din mâ­năs­tire. Do­vada că iubirea nu-i lua­se cu totul mințile e că n-a fugit cu Ani­ca la Bucu­rești, un­de starețele mânăs­tirilor „Din­tr-un Lemn” și „Surpa­tele” aveau relații mari, ci a ales Brașovul, unde fugarii erau mai greu de aflat și unde Pann avea prieteni de încredere în bisericile din Șchei.

„Că pe ceea ce doream acuma cu mine o am”

Mânăstirea Dintr-un Lemn, pe vremea lui Anton Pann

„La Brașov, Anton Pann, care agonisise ceva bani la Râmnic, va fi căutat o lo­cuință dosnică, ferită de pri­virile iscoditoare ale oame­nilor. Plimbările pe Tâmpa sau la Poiană, hoinăreala pe străzile înguste, pavate cu piatră și mirosind a vâsc, printre case cu o arhitectură atât de ciudată pentru cei doi îndrăgostiți, contactul cu o lume vorbind o limbă ne­înțeleasă, ținuta de oraș occidental a Kronstadt-ului trebuie să fi constituit prilej de vii discuții în casa tinerei perechi”, își imaginează „eva­­darea” de la Brașov unul dintre biografii lui An­ton Pann. Sigur este că, pen­tru fugarii din Râmnic, peri­oada petrecută la Brașov e cea mai frumoasă din viața lor. „Azi râz, vorbesc și glu­mesc/ Cu ceea ce o iubesc/ Ș-amândoi ne mângâiem/ Foc și dor nu mai avem./ Azi soarele-a luminat/ mai fru­mos, mai seninat/ că pe ceea ce doream/ Acuma cu mine o am”, scrie poetul muzichist. Nu e clar, în schimb, de ce au plecat cei doi din Ardeal, după doar opt luni. Bârfa ora­­șului se potolise între timp. Să fi fost cetatea să­seas­că prea sobră și rece pen­tru înflăcăratul mun­tean? Mai mult ca sigur că boemului artist i-au lip­sit, la Brașov, coloratele ma­halale bucureștene, în care găsea lesne bucuria vieții simple și de unde-și hrănea creația muzicală și literară. Cert este că în primăvara lui 1829, Anton și Anica se reîntorc în Țara Românească. Nu la casa cu pridvor de la Râm­nicu Vâlcea (din motive lesne de înțeles), ci în Bu­cureștiul forfotitor și pestriț, într-un colț de mahala înverzită, unde sperau să nu le aibă nimeni grija…

Final cu ochii în lacrimi

Tinca Radovici, fiica lui Anton Pann din relația cu Anica

La București, relația dintre Anica și Anton se degradează rapid. Mătușile starețe le dau de urmă fu­garilor și își pun în cap să îi despartă cu orice preț. Urmează un lung șir de șicane, unele adminis­trative, pe linie episcopală, altele sentimentale, că­rora Anton Pann, care trăgea oricum din greu să pună ceva pe masă familiei, le face față tot mai greu. În același timp, se afundă tot mai mult în mun­­că, debutează în literatură cu „Versuri musi­cești” și își începe cu osârdie munca de editor de carte, răspândind slova românească prin lumea oa­menilor simpli, negustori, târgoveți, meșteșugari și țărani, care începuseră să prindă carte. Noul statut nu îi simplifică viața cu Anica. Într-un sfârșit, stare­țele își răpesc înapoi nepoata, dimpreună cu copila abia născută din dragostea celor doi. Zdruncinat sufletește de plecarea Anicăi și, în același an, de moartea mamei sale dragi, cântărețul își îneacă tot mai des amarul în dulceața unor petreceri de mahala… După o vreme, se reîntoarce la Râmnic, covârșit de dorul fetei și al nevestei, într-o ultimă încercare de a le lua acasă, în Bu­curești. De data asta, după 10 ani, scrie versuri amare: „Ar fi fost cu mult mai bine/ De nu te mai întâl­neam/ Că acest dor pentru tine/ În inimă nu-l aveam./ Că eu umblu după tine/ Și-ți arăt că te iubesc,/ Iar tu te ferești de mine/ Să nu te mai întâlnesc”. În sufrageria cu tablou din casa memorială, ochii lui jupân Pann îmi par acum, la capătul zilei și al poveștii sale de dragoste, scăldați în melancolie grea. Îmi iau rămas bun și trec pra­gul casei. Simt o greutate în pași, ca și cum aș avea în spate – nu ruc­sacul de teren, ci sacul plin de boar­fe și împovărat de tristețe cu care artistul a părăsit Vâlcea ca să se întoarcă la București. Din iubi­rea lui cu Anica a mai rămas doar un tom de poeme, scrise într-un pridvor.

ANTON PANN, așa cum nu îl învățăm la școală

Suferințele unui om vesel

Marele foc din București, de la 1847, care i-a distrus toate cărțile lui Anton Pann

Dar după copilăria grea, nici maturitatea nu i-a fost lipsită de drame, mai cu seamă sentimentale. A fost, mai întâi, divorțul de pri­ma soție, Zamfira, apoi, povestea de dragoste cu Anica, fata de 16 ani cu care, deși nu s-a căsătorit, a avut doi copii, pe Gheorghiță și pe Tinca. Gheor­ghiță a murit de mic, un episod care i-a frânt ini­ma cântărețului bise­ricesc. A urmat plecarea Anicăi la mătușile ei, starețe la mânăstirile vâl­cene „Dintr-un Lemn” și „Surpatele”. În 1840, Pann se căsătorește cu Ecaterina, o fată orfa­nă de 18 ani, cu care are o căs­nicie bună. În 1847, la marele in­cen­diu care a cuprins Ca­­pitala, autorul își ve­de prefăcute în scrum toa­te cărțile aflate în vân­zare prin București. O lovitură grea pentru un scri­itor care de-abia se ajungea cu banii.

Odraslă de cuțovlah

Orașul Sliven

Anton Pann s-a născut în localitatea Sliven (azi în Bulgaria), un târg de la poalele Munților Bal­cani. Tatăl său se numea Pantelimon Petrov. Se pre­supune că tatăl ar fi fost aromân de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (vlah curat ori cuțovlah)”, crede George Călinescu. Petrov a devenit în româ­nește Petroveanu, iar fiul își păstrează numele de Antonie Pantoleon Petroveanu, cu care își sem­nează manuscrisele până prin 1837. Potrivit unor surse, mama sa, Tomaida, era de etnie greacă sau macedoneană.

„Craiul” cântecelor de mahala

Casa din București în care a locuit Anton Pann, în ultimii ani ai vieții

Numit de unii contemporani drept „crai al mahalalelor, unde se robea unor urgii bahice”, Anton Pann e apărat de biografii săi, care spun că „pentru dânsul petrecerile erau o necesitate, căci atunci găsea momente de inspirație”. Pa­sionat colecționar de muzică românească, Pann a transcris cu acribie creațiile muzicale de la finele epocii fanariote. A tipărit, apoi, unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cele mai cunoscute cântece de lume. Pann a fost și un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară și pianoforte. Printre culegerile și creațiile sale muzicale se numără: „Bordeiaș, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de os­te­nit”, „Leliță Săftiță”, „Și noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”, melodii cântate până astăzi de lăutari.

Un testament ignorat

Biserica Lucaci, locul în care iși doarme somnul de veci Anton Pann

Anton Pann moare în 1854, după ce se îmbolnăvește de tifos, în timpul unei călătorii de vânzare a cărților sale, tocmai prin Vâl­cea și pe la mânăstirile din împrejurimi. Se prăpădește după o scur­tă suferință, timp în care lasă un ultim testament, deși trăgea nă­dejde să scape de boală. Soția Ecaterina nu îi respectă rugămințile testamentare: nici nu-l îngroapă unde își dorea el, la Schitul Roșioa­ra, nici nu se călugărește, ci se mărită cu un ucenic de-al răposa­tu­lui. Anton Pann e îngropat la Biserica Lucaci, în strana căreia obiș­nuia să cânte. Ecaterina Pann a dăruit bisericii casele în care a locuit soțul ei și vasta curte în care se afla tipografia acestuia, din strada Taurului, acum strada Anton Pann, din București.

În bejenie

Chișinăul, pe vremea bejaniei lui Anton Pann

Anton are parte de o copilărie plină de evenimente dramatice. Tatăl său moare devreme, lăsând în urmă o văduvă și trei copii. Împinsă de iminența războiului ruso-turc, văduva Tomaida, împreună cu băieții, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău. La numai 10 ani, Anton intră în corul Bisericii mari din Chișinău, unde apare sub numele de Antonie Pantelimonovici Pe­trov și unde își găsește vocația de psalt. Înrolați în armata rusă, cei doi frați mor în 1809, la asaltul Brăilei împo­triva turcilor. Rămas singur, cu mama sa, se mută la Bucu­rești. Sărac și fără re­lații, e salvat de vocea lui puternică și frumoasă, care îi permite să intre pa­ra­clisier la Biserica Olari și cântăreț la Biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.

Povestea imnului de la Zăvoi

Evenimentul care l-a făcut celebru pe Anton Pann e ace­la că linia melodică a imnului „Deșteaptă-te, române!”, pe versurile lui Andrei Mureșan, poartă semnătura sa. Povestea imnului îl leagă de Râmnicu Vâlcea, unde se afla în 1848, după ce părăsise Bucureștii, din pricina holerei. La Râmnic, „Pann lucra pentru realizarea ideilor naționale și cânta triumful revoluțiunii printr-un imn”. „Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câțiva cântăreți, au alcătuit o mu­sică vocală cu nișce versuri prea frumoase, puse pe un ton na­ţional plin de armonie și triumfal, cu care a ajuns entu­siasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”, scriu ziarele timpului. Evenimentul se pe­trecea „într-o câmpie înconjurată cu arbori”, actualul Parc Zăvoi, prilej cu care s-au sfințit steagurile revoluției și s-a cântat, pentru prima dată într-un cadru oficial, viitorul imn al Ro­mâniei.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian