VÂNTURELUL

Război într-un brad

În brazii care străjuiesc intrarea în curtea casei își au cuibul multe neamuri de pă­sări. Din când în când, ca o flacără roșie, trece pe-acolo și o veveriță îmbătrânită în rele, mare hoțo­ma­nă, amatoare de nuci, semințe și alune. Cele mai pașnice dintre viețuitoarele de-acolo erau până de curând două turturele, „turtucă, turtu­ruțe”, cum le striga baba Lina, care are casa peste drum. Turtucăle se drăgă­leau toată ziua, ba la umbra crengilor, ba în plină lumină, pe țiglele roșcate, care acopereau gardul de că­rămizi. Gunguritul lor adu­cea în­totdeauna pa­ce și tih­nă în curtea mea.

Într-o dimineață din primăvara aceasta s-a iscat însă mare tulbu­rare în cetina întune­cată a brazilor. Zarva păsăretului era pe mai multe voci, care mai de care mai disperate și ascuțite. Oricât m-am străduit, n-am putut ve­dea ce se întâmplă între crengi, și nici n-am avut ce să fac, când după o lungă cio­ro­vă­ială, turturicile au fost alungate de două păsări mai mari, gălbui-maronii, care s-au ins­talat, fără rușine, în cuibul lor. Cu strigăte as­cuțite, și-au anunțat apoi victoria, ținând la dis­tanță perechea de turturele spe­riate. Norocul aces­tora a fost că puii le erau mărișori și zburau deja, așa că au putut pleca îm­preună în exil, până în capătul celălalt al grădinii, unde s-au stabilit între crengile unui tei. Din vreme în vreme, când una, când alta, mai treceau, totuși, prin vecinătatea fostului cuib, ca să vadă ce se mai întâmplă. Nici chip, însă, de-a se apropia. Țipete ascuțite, stridente, le întâmpinau și le țineau la dis­tanță. De multe ori le-am surprins pe felinarul din marginea străzii, așteptând răbdă­toare parcă să se întâmple ceva, ca să-și poată relua viața de di­nainte. Dar n-a fost să fie! Cei doi venetici își apărau casa ca pe-o cetate nouă, plecând cu rândul, din ea, dar niciodată amândoi. La capătul a două, trei săptămâni am aflat, de la un domn care își face plimbarea zilnică pe strada noastră, și care se pricepe bine la păsări, că în bradul de la poartă tocmai s-a stabilit familia unui șoim vân­turel.

Paznicul viselor

Într-o zi, unul din noii locatari ai cui­bu­lui turturelelor s-a așezat pe o creangă mai joasă a bradului și așa am putut să văd cum arată: cioc arcuit, gât semeț, gheare înco­vo­iate, pene nisipii, stropite cu auriu. Era ceva maiestuos în ținuta lui, o eleganță care im­punea. Stătea nemișcat ca un sfinx și doar din când în când își rotea într-o parte și alta capul. Privindu-l, mi-am amintit o întâmplare de la care au trecut aproape treizeci de ani. Eram în vacanță la mare, cu toată fa­mi­lia. Trecuseră câ­teva săptămâni, de când îl în­soțisem pe tatăl meu, pe ultimul lui drum în lu­mea aceasta, până în cimitirul de pe deal. Eram tristă, descum­pă­nită și amărâtă, revoltată de faptul că știința medicală fusese atât de săracă, încât nu l-a putut salva. Mi-l amintesc cu câtă răbdare aștepta ca albinele pe care le îngrijea să se ridice în zbor de pe mâinile, fața și capul lui. Nu purta nicio­dată masca aceea, cu pălărie și voaletă, cu care albi­narii intră în stu­pină, dar cu toate acestea, albi­ne­le nu-l înțepau. Poate că îi simțeau bună­tatea. Tata era un om tăcut, liniștit și îm­păcat cu toate ale lumii în ca­re tră­ia.

Nu-mi tihnea va­can­­ța aceea în care ple­ca­sem mai mult de dra­gul copiilor. În pri­mele zile, am ieșit din ca­me­ră doar di­mi­­nea­ța, foar­te devre­me, când plaja era încă pustie, și seara, după apusul soa­relui, ca să-i însoțesc la plim­ba­rea de pe fale­ză.

Într-o dimineață, eram singură în cameră, când pe pervazul balconului s-a așezat o pasăre cu ciocul curbat. Semăna cu un uliu, dar era mai mare și nu era cenușie, ci gălbuie, cu pete ma­ro­nii. Am bănuit că e un șoim. L-am ademenit cu un rest de mâncare rămas de la micul dejun, pe care l-a devorat. A mai stat o vreme pe bal­con, apoi a plecat. A venit și a doua zi, și a treia zi, devenind din ce în ce mai încrezător. Intra și în cameră și se așeza pe lampa de noapte de lângă pat. De-acolo îmi urmărea toate mișcările, cu mare atenție. Pentru că ușa balconului era me­reu deschisă, venea și pleca de câte ori dorea. După câteva zile, nu mai pleca seara de pe lam­pă. Dormea acolo, ca un fel de paznic al viselor mele. Mă și închipuiam domniță înmănușată, pornită cu șoimul, pe cal, prin ierburile înalte ale câm­piei… Într-o zi, am lipsit mai mult din ca­meră, și când m-am întors, era deja acolo și m-a întâmpinat cu strigăte ascuțite. Nu știu dacă de bucurie, că mă vedea, sau de reproș, că lipsisem. Atunci mi s-a așezat pe cap. N-am îndrăznit să mă mișc prea mult, îi simțeam prin păr ghearele ascuțite. Din ziua aceea, se așeza fie pe capul meu, fie pe-un umăr, unde stătea nemișcat.

Mai aveam câteva zile până la sfârșitul va­canței și ne întrebam ce-ar trebui să facem cu șoi­mul, pentru că se împrietenise între timp cu întreaga familie, își petrecea cu noi tot mai mul­te ceasuri din zi și dormea pe lampă, noapte de noapte. Să-l luăm cu noi? Ce-am fi făcut cu el, în apartamentul nostru bucureștean? Nu eram ho­tărâți, deși ne dădeam seama că cea mai în­țe­leaptă atitudine era să-l lăsăm acolo unde tră­ise până la venirea noastră. Dar cu două zile înainte de plecarea acasă, șoimul a dispărut. N-a mai apărut niciodată, ca și cum n-ar fi fost. La în­toarcerea din vacanță, i-am povestit întâmpla­rea bunicii, mama tatălui meu, îndoliată greu de pierderea primului ei fecior. A făcut un semn cu mâna prin aer și-a spus: „N-a fost șoim, a fost tată-tău, care a venit să te mai vegheze. Poate atâ­ta i-a fost înlesnit, după ce a plecat de pe lu­mea asta. Că tare mult a țânut la tine!”

Puii

Acum câteva zile, am găsit sub bradul din curte, coji de ouă, semn că puii șoimilor au ieșit. Părinții au devenit mult mai activi, când unul, când altul, pleacă după hrană și le aud întoar­cerea, anunțată prin stri­gă­te ascuțite. Când stau în cuib, ală­turi de pui, vocea lor seamănă cu un freamăt, pare gri­julie, liniș­ti­toare. Sunt mari po­vestași, și ni­ciodată nu-și lasă odras­lele singure. Unul dintre pă­rinți rămâne în cuib cu ei. De câ­teva zile, au început și lecțiile de zbor. Sunt doi șoimuci gălbiori ce­nușii, care strigă cu voci subțirele când au nevoie de ajutor. Cresc sub ochii mei, ca Făt-Frumos din po­veste, spre fericirea părin­ți­lor. Uneori, când zboară toți, îm­pre­ună, închipuie atâta armonie și bucurie sub cerul verii, încât simți că fe­ri­cirea vine spre tine, fără s-o chemi. Trebuie doar să deschizi fe­reastra.