Idilă cu turturele

Acum câțiva ani, am adus din dru­mul spre mare un buchet de flori nemu­ri­toa­re, pe care le-am așezat într-o vază sus­pen­dată în balcon. Au o frumusețe delicată și îm­bie­toare. Forma lor deosebită, petalele lor rozalii au atras atenția unor turturele care ne vizitau balconul pentru a ciuguli firimi­turile puse special pen­tru ele, pe balustradă. Toată iarna le-am avut in­vitate la cantina pă­sărelelor, dar mai ales o tur­tu­rică și un turturel foarte în­drăgostiți n-au lipsit nicio zi: soseau îm­pre­ună, se ospătau împreună, zburau în copacii din jur și apoi concertau, spre delectarea noas­tră.

Un cunoscător în ale păsărilor ne-a spus că tur­tu­reii nu „divorțează” niciodată, ba mai mult, ră­­mân îndrăgostiți toată viața… Într-o zi, turtu­rica s-a așezat în vaza cu imortele și a început să îm­pletească cu migală printre flori câteva crenguțe aduse de turturel. El le aducea în cioc, le punea pe pervazul ferestrei să se usuce și apoi i le dădea ei. Când ea era prea ocupată cu îm­pletitul, el îi aducea mâncare și i-o lăsa chiar în cioc, apoi zbura în apro­piere și-i cânta serenade. Se mai întâmpla ca, atunci când coborau amân­doi la masă, el să o cicălească, dar ea suporta, poate se simțea vinovată cu ceva! Ime­diat se împăcau, zburau în dudul din fața blo­cului și-și reluau concertul: guguștiuc! guguștiuc!

Când cuibul a avut probe de rezistență și con­fort, turturica a făcut în el un ou și, foarte fidelă pre­o­cupărilor de mamă, stătea ore întregi să-l în­căl­zească. Nimic n-o tenta, nici semin­țele, nici firi­miturile, nici farfurioara cu apă. Turturelul grijuliu se zburlea la fiecare păsărică care se apropia de firimituri, le culegea el cât putea de repede și i le ducea ei în cioc. Când se plictisea de cărat mâncare și crenguțe, se așeza lângă ea în cuib, apoi o elibera pentru câteva ore de grijile de mamă, pe care le prelua el. Nu avea atâta răbdare ca ea. Se plictisea repede și dorea să fie înlocuit, chemând-o cu voce rugă­toare: guguștiuc! guguștiuc!

Au trecut câteva săptămâni și familia turtu­re­­lelor a crescut. Un puișor drăgălaș împo­do­beș­te mar­ginile cuibului din vază: o „floare” prin­tre flori, cu părinți fericiți. Un cioculeț de pui flămând, me­reu deschis, așteaptă dovezi de dragoste părin­tească. Săptămâna aceasta a ajuns la exercițiile de zbor, pen­tru care face antre­na­mente zilnice: zboruri ro­tate, zboruri repetate, mii de zboruri mici, pre­lun­gite treptat. Câtă trudă, pentru a ajunge la un zbor înalt! Acum i-au crescut „aripi mari” și ajunge la înăl­țimea antenelor de pe bloc. După prima în­cer­care de dimineață, toată familia face un popas pe ba­lustrada balconului și se întrec în cântece. E așa fru­mos când turturelele își cântă mulțumirea și îm­pli­nirea! Ne bucurăm că le-am fost de folos ca să-și afle un rost. Avem lângă noi atâtea modele de gin­gășie, tandrețe, devotament și fidelitate. Mereu ne spunem că n-ar trebui să existe „cuib fără păsări, stup fără albine, casă fără copii”.

ELENA – Iași