Un sat pentru eternitate – ȘANȚ

„FORMULA AS” ÎN ȚARA NĂSĂUDULUI

Urc pe Someș în sus, dinspre Năsăud către satul Șanț, ascuns pe sub pădurile Rod­nei, spre muntele cu nume atât de ciudat – Suhard. Ce-o fi căutat aici, în urmă cu aproape 100 de ani, marele nostru sociolog Dimitrie Gusti? Ce l-a convins să facă în Șanț, satul ascuns la capă­tul văii, unul dintre cele mai mari studii sociolo­gice? A stat aici aproape un an de zile, împreună cu studenții săi, în 1933. Au înregistrat audio și video tradi­țiile țăranilor, le-au studiat traiul, de la obi­ceiuri până la sănătate și muncă, ba chiar i-au măsurat și fizic pe oameni – fețele, mâini­le, umerii… Și ce l-a convins oare pe marele învățat ca, odată termi­nată cercetarea socio­logică, să nu plece, ci să mai rămână o vreme, și împreună cu echipa sa de studenți să se apuce să îmbunătă­țească viața șănțenilor? Un film mut, alb-negru, reali­zat în acele zile, arată cum membrii echipei lui Gusti îi ajută concret pe săteni: sapă drenaje pentru apă, ridică diguri, le vaccinează anima­lele, le împart ziarul „Albina” și le explică cât de impor­tant este să citești. Mare a fost atașa­men­tul și admirația pentru satul Șanț, dacă Dimi­trie Gusti a luat chiar și o casă din sat și a dus-o în „Muzeul satului” din București. Ba și cu oameni cu tot!, cu o familie din sat, care urma să locu­iască în ea, la muzeu, timp de un an, ca să vadă și domnii din București traiul ar­haic și oamenii muntelui, în­deaproape.

Mă apropii de satul Șanț și, uitându-mă împrejur, mă gândesc că poate peisajele uimitoare ale zonei l-au convins pe genia­lul sociolog să facă toate acele lucruri. Culmile, nici prea domoale, nici prea abrup­te, nici sălbăticite, dar nici priete­noase, presărate pe alocuri cu pâlcuri de mesteceni și brazi, iar sus, aco­perite de păduri și pășuni, peste care curg și astăzi turme albe de oi. Stau un timp nemișcat în fața aces­tor priveliști copleșitoare prin frumusețea lor și mă simt cuprins de o dulce visare, învăluit de bucuria genuină a facerii lumii. Sau poate să-l fi convins pe Gusti mai degrabă țăranii din Șanț, îmbrăcați în costume țesute, albe, cu fe­mei­le înveș­mân­tate ca niște regine, chiar și când mergeau în câmp, la seceriș? În filmul documentar păstrat în arhive este filma­tă o nuntă, cu toate obiceiurile ei, de la îmbrăcatul miresei și până la mersul cu spatele al flăcăilor, către casa nașilor. Când țăranii ies din biserica satului, par toți niște sfinți. Mireasa pare o regină împodobită, înconju­rată de cavaleri și de druște-prințese, coborâte de undeva, din povești. O nuntă simplă, celebrată ca o încununare regală. Un ritual țără­nesc, dar elaborat, la care participa în­treg satul, astfel ca mirii cei tineri să simtă im­portanța momentului, universul familiei pe care o întemeiau. Sau poate a fost convins marele Gusti de veselia și spon­ta­neitatea oamenilor din Șanț, care își fă­cuseră pro­priul teatru, unul cum nu s-a mai văzut vreodată: teatru nescris, jucat pe scenă, cu întâmplări din viața lor?

Am intrat în Șanț cu ini­ma strânsă: oare ce a mai ră­mas din toată frumusețea și simplitatea de altă­dată, după aproape o sută de ani, după atâtea viituri necruțătoare ale istoriei?

Moșu Alex

Imediat ce am intrat în Șanț, am înțeles că nu mai este deloc „sătucul” lui Dimitrie Gusti, cu ulițe pră­fuite și câteva case adunate în jurul bisericii. As­faltul care m-a adus până aici continuă și pe co­line, în sus, până la ultimele case. Pe strada princi­pală sunt multe magazine cu marfă ca la oraș, aproape în fața fiecărei porți este parcată câte o mașină nouă, iar de sus, de pe dealuri, vezi lunca Someșului scli­pind de acoperișurile noilor case, înălțate în vechile grădini. În timp ce multe sate din România se de­populează, Șanțul pare că se dezvoltă și se extinde. Ca să aflu mai multe, cineva m-a îndrumat către „Moșu Alex, care știe cam tot ce mișcă în Șanț”. L-am găsit în pridvorul casei, pe un scăunel. Părea că dormitează, cu clopul tras peste ochi. Nici vorbă! E felul lui de a monitoriza discret cine trece, unde, ce se întâmplă, ce se aude. M-a invitat bucuros în tin­dă, „la un cafei”, asortat cu multe glume și cu po­vești.

– Dacă domnul Di­mitrie Gusti s-ar întoarce acum în Șanț, ce i-ați spune că s-a întâmplat, de când n-a mai fost pe aici?, l-am întrebat pe bă­trân. Mi-a răspuns șugu­băț:

– Domnu’ Gusti… v-or făcut ăștia cămin cultu­ral, cu numele dumneavoastră! Ha, ha! Apoi i-aș zice așa. Că am scăpat de colectivizare, că oamenii s-au opus și comuniștii nicicum nu or putut să le ia vitele și pământurile. Că s-a făcut mină, că de-aco­lo am și eu pensie, dar minele s-au închis, după ce-or picat comuniștii. Așa că oamenii trăiesc tot din vite și din pădure, ca pe vremuri. Numa că unii merg la muncă, și la nemți, și la franțuji, și cu banii de acolo s-a mărit satul, că puțini or vrut să rămâ­nă de tăt prin străinătăți, tot acasă trag. Că ciobă­nie se mai face, da nu ca pe timpuri, când eu me­ream de copil să fiu strungaș, adică să am grijă de mioarele bolnave și să îi ajut pe păcurari să bage oile la strun­gă. Acu, tăt îi modernizat pe muntele Suhard, ciobanii nu mai au strungași, au câte un cățel mic și negru, de-l fluieră o dată, „Pfui! Bobby, adă oile!”. Și câinele cela singur, țup-țup-țup, le aduce. La săr­bători și în zile mari, da și aproape duminică de duminică, noi tăt în straie țărănești ne îmbrăcăm, după cum ne-a filmat domnu’ Gusti, atunci, în 33. Da în rest, lumea se îmbracă dom­nește, și puțini sunt care mai poartă opinci, poate vreun bătrân, pe deal. Nu se mai face șezătoare, da de horit, horim. Din două mori, a rămas doar una, lumea încă mai mere să spele la vâltoare, da spală haine domnoase, că nime nu mai toarce și nu mai țese, și nici cânepă nu se mai face, că acu zice că-i drog. De furat se fură mai rău ca înainte, și de la pădure, și de la primărie. Da măcar e bine că teatrul nescris a rămas și ne mai spunem și noi oful acolo, pe scenă. Cam astea-s pe la noi, domnu’ Gusti…”.

Moșu Alex este chiar și acum, la mai bine de 80 de ani, actor în teatrul satului. Dar despre acest fenomen, unic în țară și în lume, al teatrului ne­scris, mă duce să aflu de la conducătoarea trupei, cea care l-a cunoscut în tinerețe pe inițiatorul tea­trului țără­nesc, Constantin Iugan, cel ce apare și în vechiul do­cumentar al lui Dimitrie Gusti. Co­bor împre­ună cu Moș Alexan­dru la strada princi­pală și intrăm într-o cârciumioară, de fapt, o cameră din casa Cristinei Iugan, ac­triță și coordona­toare a „Teatrului nescris din munți”.

Un teatru unic în lume

„Îi zice teatru nescris, pentru că noi nu învățăm un text, nu avem piesă scrisă niciun­de. Știm povestea în linii mari și replicile le spunem pe scenă după cum ne vin în minte atunci, pe loc. Și nu jucăm decât întâmplări de aici, din satul nostru, îmbrăcați numai în straie țărănești, de-ale noastre”. Cristina Iugan e și ea cam de aceeași seamă cu Moș Alex. A intrat în trupa lui Constantin Iugan la 21 de ani, încurajată de sora ei. I-a plăcut și a tot jucat, deși soțul ei s-a opus încă de la înce­put: „El ar fi vrut să fiu tăt la greblă și la câmp, dară. Zicea că ce e aia să merem așe, ca cu ursu? Dară mie tare mi-a plăcut să joc actriță! Și tăt ce știu, de la bătrînul Iugan am învățat. Tata și cu Iugan or fost cuscri ceva. Era simplu și comic. Sara, nu era lumină în comună, și se strângeau feciorașii cu ar­mata făcută să poves­tească. Aci, în capu uliței. Și mergeam și noi, copiii, mai pe după garduri, să as­cul­tăm ce zic. Cu opinci erau încălțați și aveau căputu, adică sumanu, cu bo­lovan pus în buzunar, și dacă era scan­dal, își dădeau căputu jos și așe să bă­teau. Și povesteau între ei pe unde or făcut armata și ce or văzut și cum erau locurile și oamenii pe acolo. Și Iugan zicea că el a făcut armata la marină și cositorea vaporu pe sub apă. Și ăștia ascultau cu gura căs­cată… «Și aveam un cucăr, zicea Iugan (adică bino­clu sau ochean), care se făcea lung. Cu ace­la ve­deam de pe catarg până acasă, pe măgură, unde Viorica, nevastă-mea, grebla fânu de sub tufe, fără șorț dina­poi, numa dinainte. Iară vaca ședea legată sub un salcâm și limba la clopo­țel uite așa îi um­bla»… Era glumeț tare Iugan!”.

În aproape 200 de orașe și sate au dus pe scenă poveștile din satul lor cei șapte actori ai teatrului nescris. Deasu­pra fotoliului pe care stă Cristina Iugan, este un raft întreg cu premii și medalii de excelență pentru ceea ce știu ei să joace. De altfel, cârciuma a deschis-o spe­cial ca să audă poveștile și întâmplările oame­nilor, ca apoi să le pună în scenă: „Piese de teatru luate din cârciumă, exact cum a făcut la București ăla cu mustață și ochelari, cum îl chema? Așa, Caragiale!”.

Din Șanț, țăranii actori au fost chemați la Bucu­rești, la Facultatea de Teatru, și au fost puși să joace fără cortină, doar ca să vadă cum fac, dacă au sufleur și cum își pregătesc singuri decorurile de casă țărănească. Ani de zile au ju­cat cu succes „Bătrâna își îm­par­te averea”, povestea unei bă­trâne, care după ce le dă tot ce are copiilor și nurorilor, este go­nită afară din casă și lăsată pe dru­muri. „După piesa asta, veneau la noi oameni cu lacrimi în ochi și ziceau că exact așa a fost și în viața lor, și ne feli­citau”.

La următoarea sărbătoare câm­penească din Șanț, „Teatrul nescris” va urca din nou pe scena satului. Vor juca din nou întâm­plări și personaje din viața lor. Alături de Moș Alex și Cristina Iugan, va fi sora mai mare a acesteia, Reghina. Și pe ea am vizitat-o în Șanț, dar nu pentru teatru, ci pentru că este una dintre ultimele femei ce mai știu să facă pieptare și cămăși țărănești.

Reghina

În fereastră, la lumina amiezii, Reghina măsoară țantele, desenează, apoi împunge cu acul, punct lângă punct. 86 de ani. Încă mai vede. Încă mai poate lucra. E liniște. Camera e ordonată, fiecare lucru la locul său. Pare că nimic nu s-a mișcat aici de-o viață, doar Reghina a încărunțit și s-a mai aplecat un pic asupra pânzei prin care își trece acul de aproape o sută de ani. Fără să lase lucrul din mână, își amintește: „Mama nu m-o lăsat la școală și o fo aici o femeie și eu am mărs la ea și am stat doi ani. Munceam la ea în curte, orice avea nevoie, numai ca să fur meseria de a face straie populare. Avea boi, vacă, și trebuia să o ajut ca să stau la ea. Și unde mă mâna ea, mer­geam. Ea croia și desena – că trebuie desenate la linear, să faci struțurile și să fie cum într-o parte, la fel și dincolo, și tăt pe țante lucrezi și faci pe­nele ăste. După doi ani, am prins meșteșugul și mi-am vă­zut de altele. Da eram bucu­roasă că îmi puteam face eu singură cămeșile, după cum îmi plăcea. Când eram tâ­nără eram ca o zână, nu că mă fălesc. Îmi puneam o că­meșă împănată, me­ream la râu în zori, înainte de a ieși soarele, mă spălam cu apă rece pe față și zâ­ceam: «Apăi, mândră măzărea, fă-mă mândră, fru­mușea, ca spicuțul grâu­lui, ca fața păunului, ca sfântu soare când răsare, ca vâzdoaga când înfloare, ca vara câmpu cu flori, busu­ioc mirositor, să fiu dragă la ficiori, sâmbătă și-n sărbători! Să fiu dragă cui mă vede, ca struțu de pană ver­de!». Și-amu, dacă îmi pun o cămeșă de-a me și ies pe drum, tăt mai întoar­ce câte un om capu după mine. Că na, căme­șile le-am cipăltuit, le-am ordonat și așa le-am ți­nut”. Reghina se ridică din fereastră și merge la dulap. Începe să scoată ve­chile ei cămăși, să le întin­dă pe pat, pe scaune, pe masă, pe jos. Îmi pare că pe măsură ce mi le arată – pe cele cu măr­gele, pe cele cu aur, pe cele înflorate – tot mai sprintenă e. Da­că ar mai fi avut să îmi arate, s-ar fi trans­format înapoi, în fetișcana ce des­cân­ta la râu. Stăm și ne uităm la hai­nele minunate, ce acope­ră acum camera. Și parcă nici ei nu îi vine să creadă că nu întinerește din nou, cu toată această veche frumusețe magi­că împrejur.

„Și mama me o fo frumoasă în tine­reața ei. Regele Mihai venea aici la vână­toare și mult a îndrăgit-o pe mama me. Ea a purtat un inel cu chipul lui, da’ nu știu dacă era de la el sau nu. Apoi, când s-a luat cu tata, o fată din sat, îndrăgostită de el, atâta de rău i-o părut, că i-a făcut des­cân­tece, și noroc că nu a lovit-o pe ea. Că avea moa­ră, și descântecul s-a dus în piatra morii: țăn­dări s-o făcut piatra de jos, așa tare o fo ce întorsese fata ceia. Da asta numa pentru că mama era cea mai frumoa­să din sat. Frumoasă ca ea mai fusese Anița. Dar Anița s-a luat cu un flăcău bogat tare, pentru avere. S-a dus flăcăul acela la Rege și l-a întrebat dacă îl lasă să-i podească Aniței ca­mera cu bani. Și Re­gele i-o spus că pe o parte a banului e ca­pul lui, pe cealaltă Co­roana, și nu se poate să calce nime cu piciorul pe ele. Dacă are destui bani, să podească cu banii puși pe dungă. Și așa i-a podit Aniței camera, cu bani unu lângă altu, puși în dungă. Da a pierdut tătă averea și Anița o murit, până la urmă, săracă. Noi pe avere n-am pus preț. Că bunicu a găsit pe cele dealuri de la Cârlibaba un ban de argint. Merea la târg, cumpăra ce avea nevoie și plătea cu el, da până aca­să, iară găsea banul în chimir, nu se lăsa de el deloc banul acela. La început o fo bucuros bu­nicu, da’ numa ce s-a apropiat odată de calu popii, și era să-l omoare, așa a sărit cu co­pitele în sus și neche­za. Nici nu prea mai dormea noap­tea și nici mân­carea nu-i mai pchica bine. Cineva i-a zis atunci că de la bănuțul de argint i se trage, să mear­­gă și să îl pună unde l-a găsit, că e cu blestem de la zâne. Așa a făcut și s-a liniștit, iară nouă ne-a zis că banul, dacă nu-i bine­cuvântat cu muncă, nu te agiută”.

Am lăsat-o pe Reghina în camera luminată de albul cămășilor. Le așeza gulerele și încrețiturile mâ­necilor, de parcă erau niște fetișcane aievea, ce urmau să plece la horă, în sat.

Viitorul

La plecarea din Șanț, m-am oprit, după cum m-au sfătuit câțiva bătrâni, și la ultima casă pe stânga: la „doamna învățătoare Horga”. Oamenii o respectă nu doar pentru că de aproape 40 de ani le-a educat generații de copii, dar și pentru că a fost cea mai aprigă apărătoare a bisericii din sat, acea biserică somptuoasă ce apare în filmul documentar al lui Di­mitrie Gusti. Inițial, aparținând greco-catolicilor, ea a fost pre­luată de Biserica Ortodoxă. Un adevărat monument arhitectonic, ridicată în doar trei ani, din efortul șănțenilor, între 1903 și 1906, biserica își da­to­rea­ză frumusețea vizionarului și înțeleptului preot Pamfiliu Grapini. El a adus un arhitect priceput și tot el a strâns bani de la țărani să plătească cel mai vestit pictor al timpului – Octavian Smi­ghelschi –, cel care a pictat și Cate­drala Mitro­politană din Sibiu. Smighelschi a pictat la bise­rica din Șanț iconostasul, patru mari tablouri cu apostoli și Pantocratorul. Biserica Ortodoxă a decis să șteargă toată această pictură a cele­brului zugrav și să o acopere cu o pictură bizan­tină. Doamna învățătoare Horga este însă absol­ventă de Belle-Arte. A înțeles ce catastrofă ur­ma. Le-a explicat oamenilor din sat și au semnat o petiție prin care cereau să fie lăsată pictura veche a bisericii. Toți oamenii din sat au sem­nat. Toți! Cu toate acestea, singura concesie pe care au obținut-o a fost să fie lăsată pictura veche, însă restul să fie pictat în stil ortodox-bizantin. Nici Ministerul Culturii, nici Patrimo­niul, nici măcar amintirea lui Dimitrie Gusti nu au putut împiedica mutilarea monumentului. Însă eu m-am oprit la doamna Horga pentru altceva. Am vrut să o întreb despre cum vede viitorul satului Șanț. A văzut crescând generații de copii și părinți. Oare ce va urma?

Doamna învățătoare m-a primit într-o casă su­perbă, aranjată cu mult bun-gust, decorată cu tablouri și tapiserii, cu o sufragerie pe a cărei masă lungă stătea aristocratic un sfeșnic de argint. „S-au mai păs­trat prin lăzile de zestre pieptare și cămăși vechi. Suntem câțiva profesori care am păstrat și îmbrăcat costumele populare și am văzut că și tinerii au înce­put să se îmbrace. Mai sunt și femei care lucrează, care fac cu materialele de acum aceeași cromatică și modele ca înainte. De sărbă­torile mari, toată lu­mea se îmbracă tradițional. Nu cred că tradițiile vor dispărea aici. Marea șansă a fost lipsa colectivizării și asta i-a făcut pe oameni să aibă o legătură mai strânsă cu pământul. De-asta nici nu au plecat așa mulți din sat la muncă în străinătate, sau cine a ple­cat a lucrat doar sezonier. Oamenii merg la muncă, apoi se întorc cu banii aici. Avem aproximativ 500 de copii la școală și sunt 7 grădinițe în sat. Deci, e bine, asta înseamnă că oa­menilor le este bine aici, chiar dacă nu sunt toate perfecte. Satul se dezvoltă, și turismul poate să fie o șansă aici, la poalele Rodnei”.

Acum, doamna Horga se gândește la vechea casă parohială a satului – casă-monument, care a fost restaurată și acum stă închisă, degradându-se încet și sigur. Un muzeu al satului ar fi numai bun acolo. Bun pentru turiștii care ajung aici și bun pentru cei care vor să înțeleagă mai bine ce l-a făcut pe Di­mitrie Gusti să aleagă satul Șanț de pe Someș pentru studiul său. Un sat care îți garantează și astăzi identi­tatea, pierdută ușor, în alte părți ale lumii, pentru doar câte­va mărgele colorate date la schimb.