Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ELISABETA LIPĂ (Președinta Federației Române de Canotaj): „Dacă gândul tău e să fii campion, nimic nu ți se pare greu”

– Fostă mare campioană a României la canotaj, Elisabeta Lipă este omul din spa­tele succeselor românești de la Tokyo. Cu un aur și două me­dalii de argint, canotajul a salvat sportul românesc de la o rușine istorică, în con­dițiile în care țara noastră a mai obținut un singur podium olimpic, prin Ana Maria Po­pescu, la spadă. Am vorbit cu Elisabeta Lipă despre miracolul canotajului ro­mâ­nesc, singurul nostru sport rămas în elita europeană, după ce, pe rând, handbalul, gimnastica, atletismul sau fotbalul au decăzut dramatic după Revoluție –

„Am pornit de la zero”

– Doamnă Elisabeta Lipă, felicitări pentru succesele de la Tokyo! Conduceți Federația de Ca­no­taj din 2009 și știu că drumul până la per­formanțele de vara aceasta nu a fost deloc ușor…

Foto: Agerpres

– Am preluat Ferderația Română de Canotaj în martie, 2009. Tocmai începuse un nou ciclu olim­pic, iar în pregătire noi nu aveam decât o singură sportivă rămasă în activitate, iar lotul de băieți era inexistent, fusese desființat din lipsă de rezultate. Asta am preluat eu în 2009! Am pornit de la zero, literalmente! Practic, în acel mo­ment, n-am avut de ales. Trebuia să fac ceva, ori să stau și să ascult du­pă unul și după altul, oameni care spuneau că tre­buie să accept, că nu mai putem fi unde am fost când­va și că asta e situația, să mișc lucrurile din loc. Decizia mea a fost acțiunea. Am făcut sport 20 și ceva de ani, am participat la șase ediții ale Jocurilor, am fost campioană și medaliată de atâtea ori: sportul a dezvoltat în mine acest spirit de luptător, și atunci am zis că trebuie să fac ceva. Când iei niște măsuri dure, imediat se supără lumea. Dar mi-am asumat acest lucru și am adus la lotul de băieți un antrenor italian, pe Antonio Cola­mo­nici. Nu era antrenor de campioni olimpici, nu era un nu­me sonor în canotajul mon­dial, dar era un an­trenor foarte bun de ju­niori, un an­tre­nor care se preta stilului nostru românesc și, mai ales, un tip ambițios. Por­neam cu el de la ze­ro, mai rău oricum nu se putea. L-am adus în 2017, imediat după Jocu­rile de la Rio de Ja­neiro. Ce m-a deter­mi­nat să fac lucrul ăsta a fost că noi, în primul și în primul rând, aveam nevoie să schimbăm mentalitatea sportivilor. Aveam rezultate la ju­niori, aveam campioni mondiali, vice­cam­pioni, aveam pepinieră, după care, nemaiavând mo­dele spre care să tindă, ne­maiavând nicio moti­va­ție, renunțau, iar pier­derile erau imense pen­tru noi. Așa am început să clădim, ușor-ușor, cu Antonio. Să nu vă gândiți că sportivii l-au acceptat din prima! Era străin în peisaj! Dar jos pălăria pentru el, a știut să le câștige încrederea, iar acum, dacă Antonio le spune că trebuie să meargă toți, de la primul la ultimul, pe jos, de la București la Sna­gov, pe jos se duc toți! Este incredibil cum a reușit să construiască această încredere între el și această generație de sportivi. În 2019, am vorbit cu Antonio dacă se simte în stare să preia și echipa fetelor. Mi-a zis că merge cu mine până în pânzele albe. Așa am reușit, împreună, să construim această poveste fru­moasă. Ținta este performanța sportivilor, dar roim toți în jurul lor, ca albinele în stup, pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie, să aibă toate condițiile de re­fa­cere, de antrenament. Iar echipa asta nu e deloc mare. În federație suntem, efectiv, 11 oameni care lucrează pentru aceste rezultate. Vă dați seama câtă documentație se adună, nu poți să cumperi un pix fără să faci patru-cinci hârtii! E de ținut le­gătura cu Comitetul Olimpic, apar probleme pe care trebuie să le rezolvi ieri, dacă s-au întâmplat azi…

„Totul începe de la descoperirea talentelor”

– Pe ce se bazează acest sistem de la canotaj, care, vedem noi, funcționează, spre deosebire de alte sporturi?

Elisabeta Lipă și lotul de canotaj

– Noi avem un circuit bine articulat, în care fie­care își știe rolul. Antrenorii noștri știu foarte bine că selecția se face la început de an, la sfârșit de an, și tot timpul anului! Totul începe de la descoperirea talentelor. Se duc prin școli, se duc prin comune, vorbesc cu di­rectorii de școli, vorbesc cu preoții, cu toată lu­mea care poate să dea indicii unde am putea găsi copii care să răspundă cerințelor sportului de înaltă performanță. Din acel mo­ment, îi luăm pe copii din școa­la lor, îi adu­cem în cen­trele noastre, unde federația finanțează masa, casa, îl ajută pe fiecare copil, în funcție de nevoile sale. As­ta, în mod nor­mal, ar trebui să o facă cluburile sportive, dar la noi, cluburile sunt moar­te – la toa­te sporturile, nu doar la ca­notaj. Cluburile au ajuns să nu aibă bani să îi tri­mită pe co­pii la un cam­pionat națio­nal! E greu, din ce în ce mai greu, de la an la an mai greu! După juniorat, ti­nerii intră în centrele olim­pice, care sunt finanțate de Comi­tetul Olim­pic și Sportiv Ro­mân. Cei mai buni dintre ei își câștigă lo­cul în lotul olim­pic și re­prezintă Ro­mâ­nia la cel mai înalt nivel, așa cum au făcut-o sportivii noș­tri, la Olim­piada de la Tokyo.

– Poate fi modelul dvs., cu rezultatele lui de mare nivel, copiat la alte sporturi?

– Dați-mi voie să nu vă răspund la în­tre­barea asta. Chiar nu vreau să recomand modelul meu ca cel mai bun exemplu pentru alte federații. Fie­care fe­derație are problemele ei, fiecare își cu­noaște sportivii, fiecare face cum crede de cuviință. Dacă cineva vrea să întrebe ceva, răspund cu toată dra­gostea, dar recomandări nu pot să fac.

„Viața în cantonament nu e o nenorocire!”

– Mulți sportivi s-au plâns la olimpiada aceas­ta de presiunea psihică. Sportivii dvs. stau luni în­tregi în cantonament. Cât de greu e să îi mo­tivați, să îi țineți acolo pentru performanță?

– Normal că este greu, că și eu am stat ceva prin cantonamente. Dar dacă îți faci viața frumoasă în cantonament, cu oameni care știu să se simtă bine, nu simți greutatea. Să știți că viața în cantonament nu e o nenorocire! Eu, dacă aș mai avea o vârstă pen­tru marea performanță, mâine m-aș prezenta în can­tonament! Cantonamentul nu omoară pe ni­meni, să știți! Când eram eu în cantonament, era așa: la antrenamente nu ne cunoșteam, dar după ce ie­șeam de pe apă, eram toate fetele surori. Asta a făcut ca echipa noastră să treacă prima linia de so­sire de trei ori, la jocurile olimpice. La ultimele două ediții, eram mamă, și totuși m-am dus în cantonament. Și nu m-am dus din obligație, m-am dus de plăcere. Dacă gândul tău e să fii campion, ni­mic nu ți se pare greu. Întrebați-i pe acești copii de acum care sunt medaliați: își mai aduc aminte că au stat în cantonament atâtea luni de zile și că le-a fost greu, că au avut momente când nu au mai pu­tut? Vă spun eu: o să zică că au uitat. Așa se întâmplă. Când câștigi, uiți tot ce a fost greu și vezi doar partea frumoasă. Când pierzi, te doare, îți aduci aminte de toate. Dar numai din greșeli înveți.

„Noua generație are o educație foarte frumoasă, e hotărâtă, dispusă la sacrificii”

– Doamnă Lipă, cum sunt copiii de azi, ge­ne­rația aceasta de campioni de la Tokyo?

Băieții din barca de 4 rame

– Mie mi-au trecut prin mână multe generații. Dar generația asta parcă vine din altă parte, parcă nu face parte din peisajul autohton. E o generație cu o educație foarte frumoasă, o generație hotărâtă, o generație dispusă la sacrificiu pentru a câștiga medalii. Față de alte dăți, când eram firavi numeric, acum suntem o echipă mare, o echipă frumoasă. Vă dau un exemplu: din cauza taifunului, două zile nu s-a ținut concursul la Tokyo. Apoi, într-o singură zi, au intrat în competiție toate cele nouă echipaje. Vă dați seama cum trebuia totul pus la punct ca să nu apară sincope în susținerea sportivilor noștri?

– Generația aceasta frumoasă de care ne vor­biți a dat și două campioane olimpice la Tokyo. Spuneți-ne două vorbe despre Simona și Ancuța, fetele de la dublu vâsle.

– Sunt foarte tinere, dar sunt foarte mature. Foar­­te mature! Eu le văd tot timpul, le știu de la al­te competiții, așa că nu m-au surprins la Tokyo. Au un caracter foarte puternic, sunt două fete hotărâte, știu foarte bine ce vor, nu lucrează cu jumătăți de mă­sură. Au plecat la toate starturile cu gândul să fie cele mai bune. „Cele mai bune stau pe cele mai bune locuri, doamnă!”, așa mi-au zis. „Bravo, fe­telor!”. Le iubesc din tot sufletul. Și nu doar pe ele, și pe ceilalți sportivi care au urcat pe podium, dar și pe cei care nu au urcat pe podium. Nu le poți avea pe toate dintr-odată. Noi, din nimic, avem nouă echipaje, 36 de sportivi, nu pot lua chiar toți me­dalii. Dar „Paris 2024” se anunță foarte frumos. Acum sunt foarte tineri, peste trei ani vor fi cu toții niște sportivi maturi. Fiul meu face 24 de ani în noiembrie, așa că, vă dați seama, sunt ca o mamă pentru toți cei din lot!

Foto: AGERPRES (1), CRISTIAN NISTOR (1)

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian