
Marius Petrescu, redactor „Formula AS”
Biserica verde

Din modestul și deloc originalul meu punct de vedere, oricine poate „fugi de-acasă”, atât la propriu, cât și la figurat. Este adevărat că în al doilea caz, îți trebuie suficientă imaginație și un dram de melancolie, indiferent dacă fugi de gânduri negre sau doar de caniculă. Eu, de pildă, dacă vreau să uit de toate relele lumii, ascult muzică clasică, ori fug de acasă și mă refugiez într-o bisericuță maramureșeană din cartierul meu bucureștean, Balta Albă. Locașul are o turlă zveltă, ca o îngereasă, și e construit din lemn de paltin, ceea ce îl face răcoros vara și călduros iarna. Când biserica e pustie de credincioși, te cuprinde o pace infinită, care îți îngăduie să stai de vorbă cu Dumnezeu. Dar efectul e același! Indiferent dacă aduc biserica acasă, ascultând Bach ori muzică bizantină, sau mă duc eu în lăcașul de cult, răul lumii se estompează, deși nu dispare de tot. Ca să scap, fug de el într-un parc din apropiere. În mijlocul lui se află un lac. Mă întind pe iarbă, sub o salcie pletoasă, și privesc cu încântare puii de broască țestoasă, rațele sălbatice sau lebedele care și-au făcut cuib pe mal. Uneori, mai apare și câte un pescăruș rătăcit, în căutare de o viață mai bună. Nu se aude nicio sirenă de salvare sau mașină de poliție. Nu se simte deloc arșița verii. E liniște, la fel ca în biserică, dar o biserică verde, o biserică de iarbă și de copaci, o biserică a naturii, vegheată și ea de Dumnezeu. Există însă și situații în care o lene neputincioasă, un soi de lingoare mă ține închis în casă, între patru pereți. Îmi umplu un pahar cu vin rece și mă las copleșit de melancolie. Fără întârziere, caruselul amintirilor mă ia pe sus. Nu mai există lumea și relele ei! Rămân eu singur, cu timpul pe care îl dau înapoi, lăsându-l să se oprească unde vrea, în trecut. Iar el mă poartă invariabil în anii copilăriei, în sufrageria răcoroasă a casei din București în care m-am născut. Și acolo mă simțeam ca în biserică, o biserică de umbră și de răcoare… După-amiezele erau lungi și monotone, și, ca să înving plictiseala, îmi puneam la patefonul străbunicii Ana, romanțe vechi. Sau mă revăd în Vrancea, în curtea bunicilor mei, tolănit într-un leagăn de lemn, visând la borcanele cu dulceață vârâte în sobe, ca să stea la răcoare. Melancolia se dădea și ea cu mine în leagăn. Eram trist și însingurat. Bunicul și tata (exploatatori ai poporului) fuseseră arestați, mama muncea pentru o pâine neagră și-amară, mă simțeam singur și neocrotit. Cred că prima dorință de evadare s-a produs chiar atunci. Locuri de fugă, în care să pot să mă ascund. Le mai caut și astăzi, chiar dacă în viața mea sunt și multe împliniri. De melancolie nu te poți vindeca niciodată. Și nici nu trebuie! E cel mai bun tovarăș, când vrei să fugi de acasă. Cea mai simplă alunecare în vis.
Valentin Iacob, poet
Casa albă, din iarba cu flori

Un mal verde și-un râu curgând hotărât la vale. Lângă mal, pe islaz, stau de pază arinii. Puțin mai sus, dai de o livadă de meri, înconjurată de o mare de iarbă. Gâze și flori răsar din ea, în constelații de mii de culori. În mijlocul livezii, stă o casă. Albă, cu o fântână veche alături și un fânar uriaș. Acolo, în locul acela mă refugiez când vipia se înstăpânește cu îndârjire peste oraș, în Argeș, la Bădiceni, satul străvechi și frumos de pe Valea Vâlsanului. Acolo, în livada nesfârșită de meri, cu marea ei uriașă de iarbă, mă duc să urzesc vise neîntrerupte, ca un fuior.
Livada asta, scăldată în liniște și în lumină, e așa de mare, încât sălbăticiunile pădurii trag aici fără teamă. E un adevărat ritual. Mai întâi vin căprioarele, după ce se adapă în Vâlsan, nu departe de puntea care duce în curtea mea. Într-o dimineață, le-am văzut când aburul răsăritului încă plutea peste luncă. Stăteau nemișcate și mă priveau. Erau o pereche, un căprior și o căprioară. Ea – delicată și fragilă ca un arcuș, el, puternic și înalt cât un roib. Sunt atrase de iarba verde și proaspătă sau de lucerna apetisantă de lângă fânar. Dar mai ales merele văratice le ademeneau, cum tocmai dăduseră-n pârg.
După căprioare, intră mistreții în scenă. Toată vara, sătenii fac pe islazul Vâlsanului focuri mari de bușteni. O parte sunt pentru dansuri în noapte. Altele, ca să țină mistreții departe de lanurile de porumb. Focul buștenilor, arzând cu scântei în noaptea de vară, are o magie vrăjitorească. De pe deal, casa albă strălucește printre aburii râului. Și prin dansul flăcărilor, poveștile refugiului meu răcoros de vară continuă.

Nu doar sălbăticiunile pădurii, ci și râul mă cheamă la întâlnirea cu el. Îmi place la nebunie să mă scald în Vâlsan, să îi găsesc ochiurile adânci. Rostogol, câinele meu ciobănesc, mă însoțește mereu și înoată și el, nu departe de mine. Uneori, în mod aproape inexplicabil, prinde câte un clean care se arcuiește imprudent prin aer, spre soare. Îl prinde și îl așază lângă hainele mele, pe mal. Ofrandă numai de el știută. Uneori, în zilele foarte calde, mă scald și noaptea în râu. Stelele ard pe cer și luminează ca ziua, iar apa râului, prietenoasă și caldă, strălucește și ea, ca un cristal. Atunci, scăldatul meu se mută în Carul Mare. Într-un târziu, lumina focurilor de bușteni de pe mal se stinge. Farmecul locului rămâne însă neatins. Parcă aș trăi o poveste. Un Înger luminos coboară mereu peste zilele și nopțile mele, înlocuind răul lumii cu bucurii.
George Arun, jurnalist
Ispășirea copilăriei

Străjuit de două cruci mari, din piatră, cu o inscripție ștearsă de timp, satul Ciocanu din comuna Dâmbovicioara stă așezat la o altitudine de 1223 de metri. Acolo e locul nașterii și al copilăriei mele și tot acolo îmi vor împietri ultimele cuvinte.
Toată viața adultului, pe care acesta o trăiește de la o zi la alta tot mai fără de răgaz, este o ispășire a copilăriei, un recurs la anii aceia în care tot ce e supus vederii este neasemuit de înalt: iarba, brazii care ating cerul, casele, grajdurile de vite, clăile de fân, căpițele, potecile printre frasini și aluni, fie că urcă sau coboară, zăpada neatinsă de urmă de om, în lumina cu cearcăne verzui a dimineților geroase. Toate sunt înalte. Universul copilului își desfășoară nesfârșirea pe verticală, pe când oamenii mari văd lumea pe orizontală, purtând cu ei zgura adunată de-a lungul anilor. Ofranda adusă inocenței se petrece târziu, la bătrânețe, când omul e așezat în tăcerea înțelepciunii. De aceea, modelul copilului nu este tatăl, ci bunicul.
Cu bunicul Pătru pășteam, încă de pe la șase ani, vacile, toamna. Pe ale noastre și pe-ale lui, cu totul, șapte. Murgana (mama o botezase așa) era cea mai bună de lapte, dar și cea mai zbanghie. Odată și-a făcut nălucă, pentru că o pișcaseră tare muștele și, din Poiana Stânii, unde le pășteam, am alergat după ea, până în vârful Pietrei Galbene. Am adus-o înapoi tot într-o goană, ca să mă răzbun, după ce am rupt câteva bețe pe spinarea ei. Taica Pătru s-a uitat întâi să vadă cum e Murgana – îi curgeau balele de atâta alergătură – apoi s-a uitat și la mine, m-a chemat la el, s-a ridicat de pe buturuga pe care stătea, și-a lăsat palma pe creștetul meu și atâta mi-a zis, cu o blândețe ancestrală: „Măi, taică, ce-ai avut tu cu vaca, tu te pui la mintea ei? Să n-o mai gonești așa, măi taică, poate să ologească sau să piardă vițălu’ dân ea”. Apoi s-a așezat la loc pe buturugă, și-a aprins o țigară Mărășești și și-a văzut de treaba lui. Meșterea cu brișca un fluier din paltin, pentru mine.

Când a murit taica Pătru, s-a rupt ceva în sufletul meu încă fără prihană. Eram în clasa a șaptea, la școala din Dâmbovicioara, îl aveam profesor de limba română pe unchiu Silvică, băiatul cel mai mic al lui taica Pătru și al maicii Floarea. Și s-a mai rupt o dată, după ce taica a fost jelit și îngropat. Era o zi frumoasă, mesele pentru pomană fuseseră întinse afară, în curte, venise lume multă, pentru că taica Pătru era respectat în sat, eu nu l-am auzit vreodată să se fi certat cu cineva, să fi înjurat sau batjocorit.
Stăteam și eu la masă, cu ai mei, nu mi-era foame, pentru că eram tare amărât. Așa, cam după vreo jumătate de oră și după mai multe păhărele cu țuică de Boteni, au început să se dezlege limbile. Sigur că oamenii povestesc de una, de alta și la pomană, ca și la nuntă sau la botez, sunt și ei bucuroși că se văd unii cu alții, că s-a adunat tot satul. Durerea și amarul sunt una, iar bucuria că se vede om cu om e alta. Nu există ori/ori, într-o ordine implacabilă, ci întotdeauna și/și. Așa e omenește, atât am fost lăsați să putem pe lumea asta. Doar Iisus a fost fără greșeală și fără păcat. Dar până și El a avut o clipă în care s-a îndoit: „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”) (Matei, 27;46)
Revin la copilul Gogu al lui Niță al lui Pătru (așa mi se spunea în sat, așa îmi spun și acum cei mai tineri, ceilalți, bătrânii, care nu au plecat încă acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, îmi spun tot „dom’ profesor”, deși sunt jurnalist de treizeci de ani). Cum spuneam, stăteam la pomana lui taica Pătru, lângă ai mei, și eram tare necăjit. Sticlele cu țuică de Boteni se tot goleau, iar oamenii începuseră să vorbească mai tare. Apoi am auzit o glumă spusă de cineva de la capul mesei. Oamenii se simțeau bine. Râdeau. Era adunat tot satul la un loc, în curtea lui taica Pătru. Oamenii plâng împreună, dar se și bucură, că sunt om cu om, că sunt om lângă om. Dar eu eram doar copil, aveam paisprezece ani, și vedeam doar înaltul, atât al vieții, cât și al morții. Nu mi-a curs o lacrimă. M-am ridicat de la masă, am încălecat băncuța cu spătar pe care ședeam, am sărit și am început să fug orbește înspre pădurea din spatele casei lui taica Pătru. Nu m-am oprit până ce n-am ajuns în vârful dealului, în țancul unor stânci, într-o scorbură de piatră înconjurată de câțiva jnepeni de fag. Au venit două surori mai mari după mine, m-au strigat, m-au chemat să ies din ascunzătoare. Le-am strigat, de fapt, era un țipăt stins, cuminte, să mă lase în pace. Și m-au lăsat. Am ieșit din pădure când s-a lăsat întunericul, am intrat în casă pe ușa din spate, dinspre Piatra Craiului, pe unde se vede Carul Mare, și mi-am pus de mâncare pe măsuța rotundă din bucătărie. Mămăligă rece, pe care am tăiat-o cu ața de papiotă, îndoită-n șase, și brânză în coajă de brad. „Ce faci, mă, Gogule, ai venit și tu acasă?”, m-a întrebat tata cu voce domoală, ca a lui taica Pătru. „Am venit și io, tată, am venit acasă”, i-am răspuns, cu o voce domoală, ca a lui.
Christian Paraschiv, pictor
Fluturi încălziți de soare

Locul meu unde fug de acasă este acolo unde se află șevaletul! Este, de fapt, o retragere spre sine și cu sine. În fața șevaletului se află locul meu cu putere, locul unde mă așez de ani de zile. Pandemia Coronavirus ne-a închis în case. Nu am mai părăsit locuința și curtea închisă din Paris de aproape un an. Soția mea a ieșit pentru cele necesare traiului, eu m-am împăcat cu statul într-un loc delimitat, având alături șevaletul. În mijlocul curții noastre tronează un arbore dătător de Nèfle (moșmoane)! Mai în spate, spre dreapta, un trandafir alb, iar doi metri mai încolo, șarpele unei vițe-de-vie, un pic obosită de timp! În stânga, niște rostopască și câțiva iriși, iar nu de puțin timp, niște cale, florile mele preferate, bineînțeles, totul înconjurat de un gazon foarte verde, ce trebuie tuns o dată la două săptămâni. Dimineața, un cor de păsărele trezește vigilența pisicii noastre! Până acum câtva timp, era cu noi și șoricarul Minimoi, care ne-a însoțit multă vreme, dar care într-o seară, din cauza vârstei, ne-a spus la revedere în felul lui, punându-și capul cu delicatețe pe mâna soției! La Paris, pentru mine, afară s-a redus la acest spațiu la care puteam să ajung sau să îl privesc de pe o mică terasă, stând la masa la care îmi beau de obicei cafeaua. Din când în când, câțiva melci se mai încumeteau și ajungeau până la mine. Nu mă simt pedepsit aici! Ba din contră, mă adun liniștit, și după oarecare timp, disciplina lucrului mă apropie de șevalet. De unde sunt așezat, zăresc cu coada ochiului curtea… La șevalet urmez același ritual: îmi fac cruce și îmi iau paleta, culorile, și decid gama pe care o utilizez, în funcție de subiectul tratat! Cu cuțitul de paletă fac câteva amestecuri, care îmi permit să obțin nuanțe curate. Pictura are nevoie, ca și muzica, de tonuri, de sunete curate, pentru a-și găsi armoniile, în bucuria auzului și a văzului. De când a început pandemia, una din temele recurente pe care le tratez este a Gurguilor și Himerelor de piatră de pe catedralele gotice, create la vremea respectivă pentru a proteja biserica și credincioșii de Rău. Ba, unele aveau și rolul unui burlan de drenaj, pentru îndepărtarea apei de ploaie de fundațiile clădirii. Ele au apărut în Evul Mediu cam în aceeași perioadă cu pandemiile de ciumă neagră ce au devastat Europa. Am ales această cale pentru a arăta că nimic nu este nou pentru noi, oamenii. Măsuri de a opri circulația sau de închidere a populației în case pentru a asigura stoparea ciumei au fost luate și de statul Venețian.

Am pictat cam 50 de pânze mari, de 1 x 1 metru, cu aceste subiecte. Lucrul la șevalet îmi dă deschiderea, bucuria, lumina, plenitudinea faptului împlinit. Locul din fața șevaletului este și un loc de meditație. Gândurile aleargă în jurul meu ca niște fluturi încălziți de soare și încerc să ordonez ceea ce simt, ceea ce văd sau ceea ce gândesc. În paralel, televizorul merge, debitând știrile aproape în surdină, obișnuință luată în comunism, prin anii ‘80, când așteptam cu toții să se întâmple ceva și nu se întâmpla niciodată nimic! Apoi, uitându-mă la picioarele mele înghesuite lângă șevalet, descopăr felurite tuburi de culoare, găleți cu pigmenți sau amestecuri, borcănașe cu pensule ce așteaptă utilizarea, iarăși culori, cărbuni, creioane, totul este o bucurie pentru cel inițiat. Mă simt bine în lumea asta a culorilor fără de sfârșit! Bucuria și o destindere aproape organică pun stăpânire pe tot! Nu pot avea un loc de apărare mai bun pentru o așa-zisă retragere spre mine însumi, ceea ce coincide oarecum cu întoarcerea fiului risipitor. Rembrandt e cu noi!
Reproduceri după picturi de RADU DĂRÂNGĂ și ANA-RUXANDRA ILFOVEANU