Anchetă ”Formula AS”: Unde să fugim de-acasă?

Marius Petrescu, redactor „Formula AS”

Biserica verde

Din modestul și deloc originalul meu punct de vedere, oricine poate „fugi de-acasă”, atât la propriu, cât și la figurat. Este adevărat că în al doilea caz, îți trebuie sufi­cientă imaginație și un dram de me­lancolie, indiferent dacă fugi de gânduri negre sau doar de ca­niculă. Eu, de pildă, dacă vreau să uit de toate relele lumii, ascult muzică clasică, ori fug de acasă și mă refugiez într-o bisericuță ma­ra­mureșeană din cartierul meu bucureștean, Balta Albă. Locașul are o turlă zvel­tă, ca o îngereasă, și e construit din lemn de paltin, ceea ce îl face răcoros vara și călduros iarna. Când biserica e pustie de credincioși, te cuprinde o pace infinită, care îți îngăduie să stai de vorbă cu Dumnezeu. Dar efectul e același! Indiferent dacă aduc biserica acasă, ascultând Bach ori muzică bizantină, sau mă duc eu în lăca­șul de cult, răul lumii se estompează, deși nu dis­pare de tot. Ca să scap, fug de el în­tr-un parc din apropiere. În mijlocul lui se află un lac. Mă întind pe iarbă, sub o salcie pletoasă, și privesc cu încântare puii de broască țestoasă, rațele sălbatice sau lebedele care și-au făcut cuib pe mal. Uneori, mai apare și câte un pescăruș rătăcit, în căutare de o viață mai bună. Nu se aude nicio sirenă de salvare sau mașină de poliție. Nu se simte deloc arșița verii. E liniște, la fel ca în biserică, dar o biserică verde, o biserică de iarbă și de co­paci, o biserică a na­turii, ve­gheată și ea de Dumnezeu. Există însă și situații în care o lene ne­putincioasă, un soi de lin­goare mă ține închis în ca­să, între patru pereți. Îmi um­plu un pahar cu vin rece și mă las copleșit de melan­colie. Fără întârziere, ca­ru­selul amintirilor mă ia pe sus. Nu mai există lumea și relele ei! Rămân eu singur, cu timpul pe care îl dau îna­poi, lă­sându-l să se oprească unde vrea, în trecut. Iar el mă poartă invariabil în anii co­pilăriei, în sufrageria ră­co­­roasă a casei din Bucu­rești în care m-am născut. Și aco­lo mă sim­țeam ca în bise­rică, o biserică de umbră și de răcoare… După-amiezele erau lungi și mono­tone, și, ca să înving plictiseala, îmi pu­neam la patefonul străbunicii Ana, ro­ma­nțe vechi. Sau mă revăd în Vrancea, în curtea bu­nicilor mei, tolănit într-un leagăn de lemn, visând la borcanele cu dulceață vârâte în sobe, ca să stea la răcoare. Melancolia se dă­dea și ea cu mine în leagăn. Eram trist și în­singurat. Bunicul și tata (exploatatori ai popo­rului) fuseseră arestați, mama muncea pentru o pâine neagră și-amară, mă simțeam singur și neocrotit. Cred că prima dorință de evadare s-a produs chiar atunci. Locuri de fugă, în care să pot să mă ascund. Le mai caut și astăzi, chiar dacă în viața mea sunt și multe împliniri. De melancolie nu te poți vindeca niciodată. Și nici nu trebuie! E cel mai bun tovarăș, când vrei să fugi de acasă. Cea mai simplă alunecare în vis.

Valentin Iacob, poet

Casa albă, din iarba cu flori

Un mal verde și-un râu curgând hotărât la vale. Lângă mal, pe islaz, stau de pază arinii. Puțin mai sus, dai de o livadă de meri, încon­ju­rată de o mare de iarbă. Gâze și flori ră­sar din ea, în constelații de mii de culori. În mijlocul livezii, stă o casă. Albă, cu o fântână veche alături și un fâ­nar uriaș. Acolo, în locul acela mă re­fu­giez când vipia se înstăpânește cu îndâr­jire peste oraș, în Argeș, la Bă­di­ceni, satul stră­vechi și frumos de pe Valea Vâl­sanului. Aco­lo, în livada nesfârșită de meri, cu marea ei uriașă de iarbă, mă duc să urzesc vise neîntrerupte, ca un fuior.

Livada asta, scăldată în liniște și în lumină, e așa de mare, încât sălbăticiunile pădurii trag aici fără teamă. E un adevărat ritual. Mai întâi vin căprioarele, după ce se adapă în Vâlsan, nu de­par­te de puntea care duce în curtea mea. Într-o dimineață, le-am văzut când aburul răsăritului încă plutea peste luncă. Stăteau nemișcate și mă priveau. Erau o pereche, un căprior și o că­prioa­ră. Ea – delicată și fragilă ca un arcuș, el, pu­ternic și înalt cât un roib. Sunt atrase de iarba ver­de și proaspătă sau de lucerna apetisantă de lân­gă fânar. Dar mai ales merele văratice le ade­me­neau, cum tocmai dăduseră-n pârg.

După căprioare, intră mistreții în scenă. Toată vara, sătenii fac pe islazul Vâlsanului focuri mari de bușteni. O parte sunt pentru dansuri în noapte. Altele, ca să țină mistreții departe de lanurile de porumb. Focul buștenilor, arzând cu scân­tei în noaptea de vară, are o magie vrăji­torească. De pe deal, casa albă strălucește printre aburii râ­ului. Și prin dansul flăcărilor, poveștile refu­giu­lui meu răcoros de vară continuă.

Nu doar sălbăticiunile pădurii, ci și râul mă cheamă la întâlnirea cu el. Îmi place la nebunie să mă scald în Vâlsan, să îi găsesc ochiurile adânci. Rostogol, câinele meu ciobănesc, mă în­soțește mereu și înoată și el, nu departe de mine. Uneori, în mod aproape inex­plicabil, prinde câte un clean care se arcuiește imprudent prin aer, spre soare. Îl prinde și îl așază lângă hainele mele, pe mal. Ofrandă numai de el știută. Une­ori, în zilele foarte calde, mă scald și noaptea în râu. Stelele ard pe cer și lu­mi­nează ca ziua, iar apa râului, prie­tenoasă și caldă, strălucește și ea, ca un cristal. Atunci, scăl­datul meu se mută în Carul Mare. Într-un târziu, lumina focurilor de bușteni de pe mal se stinge. Far­mecul locului rămâne însă ne­atins. Parcă aș trăi o poveste. Un Înger lu­minos coboară mereu pes­te zilele și nopțile me­le, în­locuind răul lumii cu bucurii.

George Arun, jurnalist

Ispășirea copilăriei

Străjuit de două cruci mari, din piatră, cu o in­scripție ștear­să de timp, satul Cio­canu din co­muna Dâm­bo­vi­cioa­ra stă așezat la o alti­tu­dine de 1223 de metri. Acolo e locul nașterii și al copilăriei mele și tot acolo îmi vor împietri ulti­mele cu­vinte.

Toată viața adultului, pe care acesta o trăiește de la o zi la alta tot mai fără de ră­gaz, este o ispă­și­re a copi­lăriei, un recurs la anii aceia în care tot ce e supus vederii este neasemuit de înalt: iarba, bra­zii care ating cerul, ca­sele, graj­durile de vite, clăile de fân, căpi­țe­le, potecile printre frasini și aluni, fie că urcă sau coboară, zăpada neatinsă de urmă de om, în lumina cu cearcăne verzui a dimineților geroase. Toate sunt înalte. Universul copilului își desfășoară nesfâr­și­rea pe verticală, pe când oamenii mari văd lu­mea pe ori­zontală, purtând cu ei zgura adunată de-a lungul anilor. Ofranda adusă inocenței se petrece târziu, la bătrânețe, când omul e așezat în tăcerea înțelep­ciunii. De aceea, modelul copilului nu este tatăl, ci bunicul.

Cu bunicul Pătru pășteam, încă de pe la șase ani, vacile, toamna. Pe ale noastre și pe-ale lui, cu totul, șapte. Murgana (mama o botezase așa) era cea mai bună de lapte, dar și cea mai zbanghie. Odată și-a făcut nălucă, pentru că o pișcaseră tare muștele și, din Poiana Stânii, unde le pășteam, am alergat după ea, până în vârful Pietrei Galbene. Am adus-o înapoi tot într-o goană, ca să mă răz­bun, după ce am rupt câteva bețe pe spinarea ei. Taica Pătru s-a uitat întâi să vadă cum e Murgana – îi curgeau balele de atâta alergătură – apoi s-a uitat și la mine, m-a chemat la el, s-a ridicat de pe bu­turuga pe care stătea, și-a lă­sat palma pe creștetul meu și atâ­­ta mi-a zis, cu o blân­dețe an­­cestrală: „Măi, tai­că, ce-ai a­vut tu cu vaca, tu te pui la min­tea ei? Să n-o mai go­nești așa, măi taică, poate să olo­geas­că sau să piardă vițălu’ dân ea”. Apoi s-a așezat la loc pe butu­rugă, și-a aprins o ți­gară Mărășești și și-a văzut de treaba lui. Mește­rea cu brișca un fluier din pal­tin, pentru mine.

Când a murit taica Pătru, s-a rupt ceva în su­fle­tul meu încă fără prihană. Eram în clasa a șap­tea, la școala din Dâmbovicioara, îl aveam pro­fesor de limba română pe unchiu Silvică, băiatul cel mai mic al lui taica Pătru și al maicii Floarea. Și s-a mai rupt o dată, după ce taica a fost jelit și în­­gropat. Era o zi frumoasă, mesele pentru po­mană fuseseră întinse afară, în curte, venise lume multă, pentru că taica Pătru era respectat în sat, eu nu l-am auzit vreodată să se fi certat cu cineva, să fi înjurat sau batjocorit.

Stăteam și eu la masă, cu ai mei, nu mi-era foame, pentru că eram tare amărât. Așa, cam după vreo jumătate de oră și după mai multe păhărele cu țuică de Boteni, au început să se dezlege lim­bile. Sigur că oamenii povestesc de una, de alta și la pomană, ca și la nuntă sau la botez, sunt și ei bucuroși că se văd unii cu alții, că s-a adunat tot sa­tul. Durerea și amarul sunt una, iar bucuria că se vede om cu om e alta. Nu există ori/ori, într-o or­dine implacabilă, ci întotdeauna și/și. Așa e omenește, atât am fost lăsați să putem pe lumea asta. Doar Iisus a fost fără greșeală și fără păcat. Dar până și El a avut o clipă în care s-a îndoit: „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”) (Ma­tei, 27;46)

Revin la copilul Gogu al lui Niță al lui Pătru (așa mi se spunea în sat, așa îmi spun și acum cei mai ti­neri, ceilalți, bătrânii, care nu au plecat încă aco­lo „un­de nu este durere, nici întristare, nici suspin”, îmi spun tot „dom’ pro­fe­sor”, deși sunt jurnalist de trei­zeci de ani). Cum spu­neam, stăteam la po­mana lui taica Pătru, lângă ai mei, și eram tare necăjit. Sticlele cu țuică de Boteni se tot go­leau, iar oamenii în­ce­pu­seră să vorbească mai ta­re. Apoi am auzit o glu­mă spusă de cineva de la ca­pul mesei. Oamenii se simțeau bine. Râdeau. Era adunat tot satul la un loc, în curtea lui taica Pătru. Oamenii plâng împreună, dar se și bucură, că sunt om cu om, că sunt om lân­gă om. Dar eu eram doar copil, a­veam pai­spre­zece ani, și ve­deam doar înaltul, atât al vie­ții, cât și al morții. Nu mi-a curs o la­cri­mă. M-am ridicat de la masă, am încălecat băn­cuța cu spă­tar pe care ședeam, am sărit și am început să fug orbește înspre pădurea din spatele casei lui taica Pătru. Nu m-am oprit pâ­nă ce n-am ajuns în vârful dealului, în țan­cul unor stânci, într-o scor­bură de piatră în­conjurată de câți­­va jnepeni de fag. Au ve­nit două surori mai mari după mine, m-au strigat, m-au che­mat să ies din ascun­ză­toare. Le-am strigat, de fapt, era un ți­păt stins, cuminte, să mă lase în pace. Și m-au lă­sat. Am ieșit din pădure când s-a lăsat în­tunericul, am intrat în casă pe ușa din spate, din­spre Piatra Craiului, pe unde se vede Carul Mare, și mi-am pus de mâncare pe măsuța rotundă din bucătărie. Mă­măligă rece, pe care am tăiat-o cu ața de pa­piotă, îndoită-n șase, și brânză în coajă de brad. „Ce faci, mă, Gogule, ai venit și tu aca­să?”, m-a întrebat tata cu voce domoală, ca a lui taica Pătru. „Am venit și io, tată, am venit aca­să”, i-am răs­puns, cu o voce domoală, ca a lui.

Christian Paraschiv, pictor

Fluturi încălziți de soare

Locul meu unde fug de acasă este acolo unde se află șevaletul! Este, de fapt, o retragere spre sine și cu sine. În fața șevaletului se află locul meu cu putere, locul unde mă așez de ani de zile. Pandemia Coronavirus ne-a închis în case. Nu am mai părăsit locuința și curtea închisă din Paris de aproape un an. Soția mea a ieșit pentru cele nece­sare traiului, eu m-am împăcat cu statul într-un loc delimitat, având alături șeva­letul. În mijlocul curții noastre tronează un arbore dătător de Nèfle (moșmoane)! Mai în spate, spre dreapta, un trandafir alb, iar doi metri mai încolo, șarpele unei vițe-de-vie, un pic obosită de timp! În stânga, niște rostopască și câțiva iriși, iar nu de puțin timp, niște cale, florile mele preferate, bi­ne­înțeles, totul înconjurat de un gazon foarte verde, ce trebuie tuns o dată la două săptămâni. Dimineața, un cor de păsărele trezește vigilența pisicii noastre! Până acum câtva timp, era cu noi și șoricarul Minimoi, care ne-a însoțit multă vreme, dar care într-o seară, din cau­za vârs­tei, ne-a spus la revedere în felul lui, punându-și capul cu delicatețe pe mâna soției! La Paris, pentru mine, afară s-a redus la acest spațiu la care puteam să ajung sau să îl privesc de pe o mică terasă, stând la masa la care îmi beau de obicei cafeaua. Din când în când, câțiva melci se mai încumeteau și ajungeau până la mine. Nu mă simt pedepsit aici! Ba din contră, mă adun liniștit, și după oarecare timp, disciplina lucrului mă apropie de șevalet. De unde sunt așezat, zăresc cu coada ochiului curtea… La șevalet urmez același ritual: îmi fac cruce și îmi iau paleta, culorile, și decid gama pe care o utilizez, în funcție de subiec­tul tratat! Cu cuțitul de paletă fac câteva ames­tecuri, care îmi permit să obțin nuanțe curate. Pictura are nevoie, ca și muzica, de tonuri, de su­nete curate, pentru a-și găsi armoniile, în bucuria auzului și a văzului. De când a început pandemia, una din temele recurente pe care le tratez este a Gurguilor și Himerelor de piatră de pe catedralele gotice, create la vremea respectivă pentru a pro­teja biserica și credincioșii de Rău. Ba, unele aveau și rolul unui burlan de drenaj, pentru în­depăr­tarea apei de ploaie de fundațiile clădirii. Ele au apărut în Evul Mediu cam în aceeași perioadă cu pan­demiile de ciumă neagră ce au de­vastat Europa. Am ales această cale pentru a arăta că nimic nu este nou pentru noi, oamenii. Măsuri de a opri circu­lația sau de închidere a popu­lației în case pentru a asigura sto­parea ciu­mei au fost luate și de sta­tul Vene­țian.

Am pictat cam 50 de pân­ze mari, de 1 x 1 metru, cu aceste su­biecte. Lucrul la șevalet îmi dă des­­chi­derea, bucuria, lumina, pleni­tu­­dinea faptului împlinit. Locul din fa­ța șevale­tului este și un loc de meditație. Gân­durile aleargă în jurul meu ca niște fluturi încălziți de soare și încerc să ordonez ceea ce simt, ceea ce văd sau ceea ce gândesc. În paralel, televizorul merge, de­bitând știrile aproape în sur­di­nă, obișnuință luată în comu­nism, prin anii ‘80, când așteptam cu toții să se întâmple ceva și nu se întâmpla niciodată nimic! Apoi, uitându-mă la picioarele me­le înghesuite lângă șevalet, des­copăr felurite tuburi de cu­loare, găleți cu pigmenți sau ames­tecuri, bor­că­nașe cu pensule ce așteaptă uti­lizarea, iarăși cu­lori, cărbuni, cre­ioane, totul este o bucurie pentru cel inițiat. Mă simt bine în lumea asta a culorilor fără de sfârșit! Bucu­ria și o des­tin­dere aproape or­ganică pun stă­pânire pe tot! Nu pot avea un loc de apărare mai bun pentru o așa-zisă retragere spre mine însumi, ceea ce coin­ci­de oarecum cu întoarcerea fiului risipitor. Rem­brandt e cu noi!

Reproduceri după picturi de RADU DĂRÂNGĂ și ANA-RUXANDRA ILFOVEANU