Lăsați copiii să meargă la școală!

Eduard cel fericit

Televiziunile și presa militează pentru revenirea la așa-zisa educație online. Ba chiar și mulți părinți care cred sincer că așa ar fi mai bine. Eu nu mă număr printre ei. Adevărul meu este altul. Și am ajuns la el după ce am pus în balanță două versiuni ale băiatului meu cel mic, care la începutul verii a împlinit 11 ani.
Prima versiune este cea de dinaintea închiderii școlilor. Rar ați văzut așa un copil exuberant, cum era el pe atunci. Vesel, dar în egală măsură năz­drăvan. Nu-și exprima niciodată emoțiile folosind jumătăți de măsură. Când râdea, se zgâlțâia de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Când plângea, hohotele lui erau sfâșietoare, de ziceai că s-a sfârșit pământul, nu alta. Iar când era supărat, bombănea mai ceva ca Morocănosul din Albă ca Zăpada. Mai presus de orice, era însă prietenos, vesel și in­cre­dibil de sociabil.
Încă de mic, a avut darul de a se împrieteni cu te miri cine. Făcea ce făcea și intra în vorbă nu doar cu co­piii din parc, mai mari, mai mici, nu con­ta, ci și cu mame, bunicuțe sau tătici. În magazine, la fel: una-două, mă trezeam că începe o conver­sație cu vânzătoarea sau cu clienții. Odată ce-a mai crescut, mi-am făcut curaj să-l las singur în parc. O vreme l-am spio­nat, să mă asigur că e totul în regulă. Îl vedeam de fiecare dată în mijlocul unei cete vesele de copii, distrându-se pe cinste. Așa cum numai copiii o pot face. Și așa cum o pot face numai co­piii între ei. Împreună!
Nu m-am gândit atunci la aceste nuanțe. Când trăiești în normalitate, te bucuri pur și simplu de ea, fără să-ți pui prea multe întrebări. De multe ori nici măcar nu-ți dai seama cât ești de binecuvântat. Dar apoi a venit pandemia. Și s-au închis orașele. Și parcu­rile. Și școlile. Și astfel s-a tras storul peste viața copiilor mei.

În Vestul Sălbatic

Eduard a început să învețe online. A fost ca în Vestul Sălbatic. Un haos general. Profesorii erau depășiți de situație, iar elevii încercau să profite la maximum de situație, făcându-și de cap pe calcu­lator, în loc să se concentreze pe învățătură. Cine să-i controleze? Mulți dintre ei se pricep mai bine la tehnologie decât părinții și profesorii lor la un loc. Ca să rezum: mai nimic din ce a învățat în acea perioadă sterilă nu s-a lipit de băiatul meu. Am în­cercat să compensez, plătind să facă meditații în privat cu cineva de la o altă școală, câteva ore pe săptămână, față în față, dar n-am rezolvat nimic.
Dar Eduard nu învățăturii i-a dus dorul, ci tovă­rășiei colegilor. Atmosferei pline de viață de la școală. Să se alerge prin curte cu ceilalți elevi. Nu se mai putea hlizi pe la ore cu prietenii, tri­mi­țându-și bilețele pe sub bancă. Nu mai putea să încerce să deslușească aura de mister ce le-ncon­joară veșnic pe fete. Stătea acasă, sub ochii mei vulturești de părinte exigent, pe cât de cuminte, pe atât de posac. N-a trecut mult, și bă­iatul meu cel vesel a devenit îngândurat, apoi de-a dreptul apatic. Treptat, s-a făcut una cu canapeaua. Sau cu scaunul. Acolo învăța și tot acolo „so­cia­liza”, tri­mițându-le colegilor emoticoane și meme-uri și stickere și, uneori, câte un „Lol”, care ținea, vezi Doamne, locul hohotelor de râs cu care mă obiș­nuise. Încet, dar sigur, s-a sălbăticit pe deplin.

Aniversare eșuată

Expresia „sălbăticit” a folosit-o, de fapt, o prie­tenă, cu care am vorbit pe această temă. Și ea are un băiat, care e doar un pic mai mic decât Eduard. Și a observat la el ace­leași lucruri. Dar cel mai pu­ternic m-a izbit această nouă realitate, sau poa­te mai bine-zis irea­litate, în care a ajuns să trăiască fiul meu, a­tunci când s-au mai tăiat din restricții și i-am putut sărbători ziua de naștere. Fericită că cei mici pot iar să socia­lizeze în voie, am rezervat un cen­tru de joacă din oraș. L-am rugat apoi pe Eduard să facă o listă cu invitați. Închipuiți-vă: a chemat doar patru copii! A spus că nu vrea să vină și fete. Că n-are chef de fițele lor. Iar dintre băieți, n-are chef decât de acei câțiva, mai puțini decât degetele de la o mână. Am tras de el, am insistat, dar degeaba. Mai mult de vreo șase in­vitați tot n-au venit, până la urmă. Dar șo­cul cel mare a fost abia când ceata de copii a ajuns, în sfârșit, să se reunească. După o primă fază de entu­ziasm și de alergat nebunește, copiii n-au mai știut ce să facă. Ca la comandă, și-au luat tele­foanele mobile în mână, lăsându-se absorbiți de ecran. Noi, părinții, am rămas realmente cu gura căscată. Ne aminteam cu toții cum, pe vremea co­pilăriei noastre, nu ne trebuia nimic altceva, decât niște tovarăși de joacă, cu care să in­ventăm zilnic noi aventuri. Nici măcar de jucării nu aveam nevoie. Aveam exer­cițiul permanent al interacțiunii cu aproa­pele nostru, lăsându-ne imagi­nația să zboare spre toate punctele car­di­nale. Petrecerea lui Eduard trebuia să dureze trei ore. Mi s-a părut cam puțin la început, dar apoi am rea­lizat că, în condițiile date, de plic­tiseală absolută, era chiar mai mult decât ar fi fost ne­cesar. Cei mici abia așteptau să ajungă acasă, fiecare la telefonul lui.

Vară, pe o pătrățică de telefon

Apoi a trecut cu chiu, cu vai, și vara. Am vrut să-l duc pe băiat la înot. M-am bucurat. Am făcut toate demersurile necesare. Și au fost multe, din cauză de Covid. S-a dus o singură dată. Apoi n-a mai vrut. S-a așezat pe o bancă, luând în mână ne­norocitul de telefon.
Tot restul verii am tras de el să iasă cu mine în oraș. Să mergem prin parcuri sau pe unde îl mâna inima. Nimic! Nici vorbă să mai audă de alți copii. Eventual, mai făceam câte o lungă plimbare prin cartier, dar atât. Dar asta se întâmpla foarte rar. Nici în grădină nu prea voia să se ducă. L-am în­curajat să-și cheme prietenii în vizită. Nici asta nu l-a entu­zi­asmat. Când mai venea câte unul, ve­deam cum sfârșesc, până la ur­mă, cu ochii în telefon. Nu în ace­lași ecran –, tot ar fi fost bine… Nu. Fiecare în pătrățica lui de realitate virtuală.

Pinocchio a înviat

În fine, a venit 13 septembrie. Și a început, în sfârșit, școala. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum a decurs transformarea băiatului meu. Ajunge să spun atât: s-a pe­tre­cut repede. Ca o floare pleoștită, în­tr-o zi de vară caniculară, care se în­vio­rează dintr-odată când e bine udată, Eduard al meu a revenit brusc la viață. Numai năzbâtii a fă­cut, ca pentru a compensa cumin­țenia de acasă. Dar a înflorit. E ca Pi­nocchio, copilul din lemn care, în sfâr­șit, a fost transformat, așa cum își dorea cu ardoare, într-un băiat adevărat. De o zână binevoitoare, numită școală. În „format fizic”, cum se spune în zilele astea.
Acum, după ce Eduard „a gustat” din nou din plăcerea de a fi copil între copii, după ce, în sfârșit, a revenit la normal, după ce i-au re­apă­rut râsul și pofta de viață, îmi doresc cu tot di­nadinsul ca școala să continue așa. În direct și pe viu. Cu orice preț. La fel cum școala a continuat neabătută și în celelalte țări ale Europei. Cea căreia îi spunem civilizată și către care privim cu atâta jind. Păi tocmai de aceea e civilizată: acolo s-a mers și se merge la școală la foc continuu. Se face educație, orice ar fi.
În încheiere, mai am un singur lucru de spus. Copiii își revin, în general, mai repede decât noi, și după boală, și după alte necazuri. E ca și când ar fi vegheați de un înger special, doar al lor. De-aceea cred că Eduard al meu a trecut, până la urmă, destul de bine peste această experiență deloc plă­cută, chiar dacă va rămâne cu unele tare în urma experienței cu școala online. Dar nu cred că ar mai fi în stare să o repete. Ulciorul nu merge la apă de multe ori. Ceva s-ar frânge iremediabil în el. Iar eu, ca mamă, am datoria să-l protejez. La 11 ani, un copil nu-și poate decide singur viața. Nu poate alege ce vrea. Voi alege eu pentru el. În calitate de mamă, aleg ca băiatul meu să nu redevină o păpușă inertă: Pinocchio. În toți anii rămași ai copilăriei, să fie un băiat adevărat!