Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RAMONA BĂDESCU: „Cincizeci de ani e o vârstă de vis pentru o femeie care și-a găsit fericirea”

„Nici nebunii n-ar trebui izolați. Înnebunesc și mai rău”

– Prima întrebare pe care ți-o pun e legată de sănătate, problema majoră cu care ne con­frun­tăm la nivel mondial: ești bine? Ai scăpat în­trea­gă din pandemie?

– A fost o perioadă foarte di­ficilă și pentru mine! În Italia, pri­ma parte a pan­demiei a fost crun­tă: mulți oameni afectați, multă strictețe… Așa că eu, partenerul meu de viață, Fa­bio, și băiețelul nostru, Ignazio, abia născut pe 17 septembrie 2019, am stat închiși în casă vre­me îndelungată. Venea la noi doar șo­ferul, care ne făcea cumpă­ră­tu­rile și ni le lăsa la ușă, și o doam­nă, o moașă, care m-a aju­tat la în­ceput, în sensul că m-a învățat cum să-i fac baie lui Ig­nazio și o mulțime de alte lucruri ce țin de îngrijirea unui bebeluș. Că ești mamă la 20 de ani sau la 50 de ani, neștiința și temerile sunt ace­leași, când îți vezi pruncul atât de fra­gil, atât de delicat! Doamna a­ceasta venea la noi și era un în­treg ritual doar ca să pătrundă în ca­să: se descălța și-și lăsa hainele de stra­dă la intrare, se spăla foarte bine, iar eu îi dă­deam alte haine, curate, pe care să le poarte cât stătea cu noi, ne puneam măști peste măști… Fă­ceam totul ca să minimalizăm riscul de îmbol­năvire și – mul­țumesc lui Dumnezeu! – am scăpat cu bine. Dar ce frică mi-a fost! În primul rând, pen­tru Ignazio, apoi pentru noi, pentru mine și pentru Fabio, și, în egală măsură, și pentru familia mea din România, pentru fratele meu, pentru părinții mei, care fu­se­seră la mine în sep­tembrie, dar se întorseseră la Cra­iova… Dar tatăl meu n-a scăpat. În urmă cu un an și jumătate, Co­vid-ul mi l-a luat pe tata… Sin­gura mea consolare este că a apucat to­tuși să-și întâlnească nepoțelul, că l-a ținut în bra­țe… Slavă Domnului că mama e teafără, e bi­ne… Anii ăștia au fost crânceni! Pandemia a distrus vieți, a distrus familii, a distrus suflete, oamenii și-au pier­dut lo­cu­rile de muncă, și-au pier­dut si­guranța traiului și siguranța in­terioară, apoi fra­gi­li­tățile psi­ho­logice și emoționale au fost exa­cerbate din cauza izo­lă­rii… Izo­larea e o condamnare la în­fri­co­șare, la suspiciune, chiar și la ură…

– Temerile astea te-au atins și pe tine?

– M-au atins prin copilul meu. Și copiii au fost afectați de izolare și de restul restricțiilor. Ignazio are acum doi ani și patru luni și a crescut până de curând fără compania altor copii, ceea ce nu e sănătos. După părerea mea, izolarea e o con­dam­nare la o moarte psihologică lentă. Nici măcar ne­bu­nii n-ar trebui izolați, că înnebunesc și mai rău! Pe de altă parte, măsurile restrictive au fost de în­țeles, izolarea a sal­vat, cu siguranță, mulți oameni. Cel mai bine însă ar fi fost să nu fi existat de­loc acest război vi­ru­sologic, care, în câteva clipe, a pus la pământ societatea și economia glo­bală. Și cred că această criză economică și socială va mai fi resimțită încă vreo câțiva ani.

„O sole mio” s-a ascuns în nori

– În perioada ei de debut, pandemia a lovit cu mare violență Italia, dar populația a dovedit o disciplină surprinzătoare. Aveam o altă impresie despre italieni – oameni liberi, veseli, petrecă­reți…

La Roma, cu părinții

– În general, poporul italian e disciplinat. Cu un amendament: când e la el acasă. Când sunt în afara Italiei, italienii se dezlănțuie, pe principiul că „nu ne vede nimeni, putem să facem ce vrem”. (râde) Și în pandemie, majoritatea italienilor au înțeles că măsurile care au fost luate au avut ca scop binele întregii societăți, așa că le-au res­pectat. Au stat în case, au purtat măști, mulți s-au vaccinat… Sigur, pe tot globul au existat și multe „bâlbe”, pentru că erau atât de multe necunoscute în privința acestui virus, încât toată lumea – medici, guvernanți – bâjbâia și era inevitabil să nu se facă și pași greșiți. A greși e omenește!

– Și-au regăsit italienii, între timp, stilul lor de viață așa de forfotitor?

– Întrebarea ta mi-a readus în minte două imagini tragice din timpul pandemiei: prima e aceea cu un băiat care cânta la chitară electrică în Piazza Navona, din Roma, absolut pustie! El era singurul suflet din acel spațiu vast, care înainte era ticsit atât cu italieni, cât și cu turiști! Iar a doua este aceea a camioanelor armatei, șiruri întregi, care duceau trupurile morților la incinerare – în­tr-un stat atât de catolic, oamenii nu mai puteau să fie însoțiți pe ultimul drum de familie, de cei care îi iubeau… Aceste două imagini mi s-au părut sfâșietoare și le consider emblematice. Și să ținem cont că și acum, în Italia, ra­ta de infectare e încă mare și multe restricții sunt încă în vigoare. Iar asta îi sperie pe oameni și, pe de altă parte, le întinde nervii la maximum. Pentru că deja nu mai suportă: sunt doi ani de când stau în ten­siu­ne și îndură restricții. Sin­gura mea speranță este că, în timp, cunoscându-se structura acestui virus, el va putea să fie tratat, ca o gripă sezonieră, ca o sim­plă răceală, de care nimeni nu se îngrozește. Așadar, din păcate, din veselia ita­liană proverbială despre care mă întrebi, s-a pierdut mult în acești doi ani. O sole mio este destul de palid azi, e ascuns după nori.

– Ramona, locuiești de foarte mulți ani în Ita­lia, noi am făcut multe interviuri, dar niciodată nu te-am întrebat cum arată casa ta din patria lui O sole mio? Te-ai adaptat ușor?

Enigmatică

– În Italia locuiesc pe una dintre cele șapte coline ale Romei, în partea de nord, într-o zonă re­zidențială foarte frumoasă, cu multă vegetație, pe strada Cortina d’Ampezzo (același nume pe care îl poartă și o celebră stațiune de schi). Casa se află    la înălțime, iar perspectiva nu e obstruc­ționată în niciun fel (clădirile aflate mai jos nu sunt înalte), astfel că în depărtare pot să văd chiar și munții. În acest cartier e foarte liniște, nu auzi decât ciripitul păsărelelor    – în vremea din urmă, am observat cu multă bucurie că în copacii dim­pre­jurul casei mele s-au aciuat și câteva familii de papagali. Vin pe terasa mea și mănâncă fructele din cei doi mandarini chinezești. Din fericire, am o terasă foarte mare, astfel că am putut să mi-o decorez cu multe plante care-mi sunt dragi: pe lângă mandarinii chinezești am mai mulți dafini, doi lămâi, încă două plante ornamentale, al căror nume nu mi-l amintesc acum, și mai am și cinci­sprezece ghivece enorme cu trandafiri albi, care mă răsfață cu florile lor din mai până-n noiembrie. Am reușit să creez acolo o atmosferă încântătoare, plină de pace. Îmi iubesc enorm terasa: e locul unde mă relaxez cel mai bine. Povestea acestei case datează însă din 1992, din perioada în care în­cepusem să cochetez cu actoria. Atunci am primit o invitație de la o producătoare, să discutăm despre un proiect. Doamna respectivă m-a chemat la ea acasă și unde crezi că locuia? Pe strada Cor­tina d’Ampezzo! Căutând adresa, am fost ferme­cată de atmosfera locului, de arhitectură, de li­niștea care domnea acolo… Și țin minte că mi-am spus: „De-ar da Dumnezeu s-ajung și eu cineva și să fiu bogată, c-atunci aici aș vrea să trăiesc!”. Și uite că Dumnezeu și soarta au fost buni cu mine: azi locuiesc exact acolo unde am visat când eram o puștoaică, la început de drum în carieră.

„Am debarcat în Roma pentru o lună și au trecut 32 de ani”

– Cu talentul și frumusețea ta, puteai să faci carieră oriunde. De ce ai ales tocmai Italia? A fost rodul întâmplării sau a fost un vis al tău?

Cu Partenerul ei de viață, Fabio Cali

– A fost mâna destinului! Acum 32 de ani, în 1990, mi s-a oferit un contract prin ARIA (Agen­ția Română de Impresariat Artistic), care de­ma­rase o serie de proiecte, printre care și spec­tacole muzicale, pentru promovarea imaginii României în străinătate. Puteam să aleg unde să merg: în Grecia, Franța, Portugalia etc. Dar eu, fără vreo rațiune sau logică, doar urmându-mi instinctul, am ales Italia. Și uite-așa, pe 20 mar­tie 1990, am debarcat în Roma pentru o lună de zile, iar de atunci au trecut 32 de ani, în care via­ța mea a fost trăită „Jumi-Juma” (cum mi-am și botezat un album mu­zical), între Italia și România. Eu, care până la 21 de ani nu zburasem niciodată cu avionul, ulterior am compensat cu vârf și îndesat: în afară de perioada asta de pan­demie, nu a existat săptămână în ca­re să nu merg cu avionul de 3-4 ori!    Vezi cum se leagă lucrurile? Că atunci când eram mică-mică, visam să mă fac stewardesă, ca să călătoresc prin toată lumea, și uite cum visul mi s-a împlinit, dar prin artă.

– Crezi în destin, în proverbul „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”?

Roma

– Absolut! Altfel cum aș putea să-mi explic reușitele? Sigur, eu am muncit foarte mult, am fost serioasă, mi-am ono­rat cu rigurozitate angajamentele, am avut grijă să învăț permanent (am făcut cursuri de actorie inclusiv în Ame­rica, în Los Angeles, cu fiul celebrului Lee Strasberg), dar strădania mea a fost dublată me­reu și de șansă. Mai ales în lumea artistică, doar talentul nativ și hărnicia nu sunt suficiente. Și mai contează și stilul pe care-l adopți. Există o anec­do­tă celebră cu Sophia Loren: într-o zi, tânăra So­phia (nu diva de mai târziu) stătea la coadă la Ci­ne­citta, în speranța c-avea să prindă un rolișor. Ci­neva a întrebat-o: „Da’ de ce vrei să fii actriță?”. Iar ea a răspuns, în dialect napoletan: „Pentru că mi-e foame”. Ei, mie nu mi-a fost atât de foa­me, încât să lupt cu ferocitate în meseria mea, să urmăresc oportunitățile până-n pânzele albe… Mi-a plăcut competiția, dar n-am știut ce înseamnă invidia și nici n-am fost dispusă să plătesc orice preț ca să obțin un contract, de exemplu. Din cauza asta au fost și lucruri care mi-au scăpat printre degete, de exemplu, un film cu Steven Spielberg, dar nu regret niciuna dintre aceste pierderi: mi-am păstrat sufle­tul curat, nepătat. Că, știi, când calci peste ca­davre, piezi bucăți din suflet.

„Italienilor le plac străinii și, în special, străinele”

– Ramona, crezi că în adaptarea ta în Italia și în succesul pe care l-ai dobândit a jucat vreun rol și faptul că ești olteancă, că ai un caracter „sudist”, dinamic, la fel ca italienii?

Acasă, în Italia, în așteptarea lui Ignazio

– Iar întâmplarea face ca Fabio, partenerul meu, să fie din sudul Italiei, din Sicilia. Așa că fiu-meu e jumi sicilian și juma oltean. (râde) Dar, să știi că dacă i-ai spune unui italian din nord că e „sudist”, te-ar cam lua la goană: chiar și azi, între italienii din nord și cei din sud există tensiuni. Acea subtilă linie de demar­cație, între nord și sud, e în continuare luată în considerare, deși nordul, istoric vorbind, s-a for­mat prin „sudiștii” care au plecat și-au performat la Milano și la Torino. Dar dincolo de nord și de sud, Italia este o țară a oamenilor curioși. Ita­lie­nilor le plac străinii și, în special, străinele, femeile străine. (râde) Pe vremuri, în anii 1960, erau foarte atrași de suedeze, de blonde. Că brunete splendide aveau și ei din belșug: Sophia Loren, Claudia Car­dinale… Cu timpul însă, fiind foarte primitori, au deschis brațele larg către orice tipologie fe­minină. (râde) Așadar, dacă ar fi să identific un element care m-a ajutat să mă integrez, atunci nu aș spune că e vorba de caracterul sudist, ci de ca­rac­terul primitor, cald și familist care caracte­ri­zează poporul italian și mă caracterizează și pe mine, deopotrivă.

– În august 2021, te-ai întors în România datorită unui proiect profesional: serialul „Egregora – Comoara pierdută”, în regia lui Andrei Chiriac. Ce rol interpretezi?

– Cel al principesei italiene Francesca, un rol foarte ofertant. De altfel, întregul serial e foarte ofertant artistic și extrem de ambițios, e un serial despre istoria României de la începuturi, cu o ușoară tușă de SF. Filmările au avut loc în multe locuri splendide din România, inclusiv în Bucegi, la mare înălțime, unde au fost transportați nu mai puțin de 40 de cai și o mulțime de figuranți… E un proiect de anvergură și foarte special, creat și regizat de Andrei Chiriac, un artist fantastic, care a trăit mult în America, dar acum s-a întors acasă (Vezi cum, întotdeauna, firul inimii ne trage înspre casă?!). Abia aștept ca „Egregora” să iasă pe piață, să le arătăm americanilor ce înseamnă să faci un serial adevărat, în locuri ade­vărate, cu oa­meni adevărați, nu generați pe cal­culator! (râde) De asemenea, sunt în discuții pentru un proiect de tele­viziune, o idee a mea, care mizează pe emoție, vrea să atingă sufletele… Vezi, Ines, azi, granițele dintre țări, la nivel artistic, aproape că nu mai există: cea mai im­portantă e valoarea proiectului în sine și talentul. Însă, îți mărturisesc, șe­derea mea în România a mai avut un scop: mi-am dorit enorm ca fiul meu să stea și aici o vreme, să-și tragă seva și din pământul natal al mamei lui. Când s-a pus pro­blema venirii încoace, Fabio mi-a spus: „Da’ eu nu pot să merg cu voi și să stau acolo atât timp, că am de lucru aici”. Și-atunci i-am zis: „Stai liniștit, c-o să venim să te vedem cât mai des, dar vreau ne­a­părat să-l duc pe Ignazio, la lo­cul nașterii mele, să se hrănească cu energia de acolo”. Și exact așa am făcut: în aces­te șase luni, am luat de multe ori avionul și-am mers cu Ignazio la tata, la Fabio, însă mă bucur enorm că fiul meu are posibilitatea, cum spuneam, să-și tra­gă seva și de-aici, din pământul nostru românesc.

– Ce fel de viitor îi prevezi lui Ignazio? Tot unul jumi-juma, împărțit între Italia și Ro­mâ­nia?

Comoara ascunsă

– Ignazio e deja, prin naștere, jumi-juma, așa că eu îmi doresc ca băiatul meu să cunoască în­treaga lume, să se bucure de viață, să fie un om cu suflet curat și responsabil… Ignazio trebuie să crească, în primul rând, cu iubire. Și o are! Nu am cuvinte să spun cât de iubit este! Însă trebuie să fie un copil răsfățat doar cu iubire, nu și cu lux, cu lucruri de marcă sau alte fițe. El tre­buie să crească în si­guranță, cu un con­fort între limitele de­cenței, să primească o educație sănătoasă și să fie bine școlit, dar    trebuie să-și cons­truiască singur viața, fiindcă numai așa o să poată s-o apre­cie­ze. Abia mai târziu, când o să fie format ca om și-o să fie pe picioarele lui, o să-i dăm și noi bani, afa­ceri, proprietăți,    biju­terii, tot ce-am strâns și-am clădit pentru el. Iar Fabio a înțeles și mi-a dat dreptate.

„Viața din România e cu mult mai scumpă decât cea din Italia”

– Ai avea încredere să-l trimiți la o școală din România, să studieze în același sistem de stat în care ai fost și tu educată?

Fericire în doi, Ramona și fiul ei, Ignazio

– E prematur să mă pronunț, dar e clar că, da­torită mobilități ex­traor­dinare din prezent, și ceea ce ține de învățământ se schimbă, ca să aco­mo­de­ze diversele necesități ale oame­ni­lor. Ce e impor­tant, măcar la nivelul Comunității Europene, este ca învă­țământul să fie structurat la fel, pen­tru ca un copil să poată să învețe, fără pro­ble­me, câteva luni în Italia, să spunem, apoi alte câteva luni în Franța sau cine știe unde altun­deva. Bine, măcar la nivelul Co­mu­nității Euro­pe­ne, totul ar trebui să fie uniformizat, de la servicii la prețuri. Ceea ce, în mod evident, nu e cazul, atât timp cât, în ultimele șase luni, de când stau în București, am re­marcat că am cheltuit mult mai mult de­cât cheltuiam în Roma, cu toate ex­tra­­vaganțele pe care mi le ofeream aco­lo. Via­ța de aici, din Româ­nia, e cu mult mai scumpă decât cea din Italia: mâncarea e mult mai scumpă, fac­tu­rile pen­tru utilități sunt cu mult mai mari, hai­­nele sunt mult mai scum­pe… Sin­cer, nu știu cum reușesc ro­mânii să re­ziste! Eu – mulțumesc lui Dum­nezeu! – îmi permit și traiul de aici, prin mun­­ca mea și prin munca lui Fabio, dar îmi dau seama că oa­menii care trăiesc din banii care se câștigă în România o duc foar­te, foarte greu! Ce să mai vorbesc de fa­miliile cu copii! Văd cât de mult costă să crești un copil aici, în condiții de­cente, nu de lux, și mă sperie: costă de două sau chiar de trei ori mai mult decât în Italia! Și vor­besc de un copil de grădiniță – or, să ținem cont, cu cât copilul crește, cu atât cresc și costurile…

– Ramona ești o fe­me­ie frumoasă, dar care niciodată nu și-a as­cuns vârsta. Cum te simți a­cum, la 53 de ani? Ce re­lație ai cu timpul?

– Pe de o parte, nu mă gândesc la vârstă și la tre­cerea timpului ca la ceva de speriat, ci ca la ceva na­tural și inerent. Pe de altă par­te, dincolo de fap­tul că am moștenit de la mama o genă bună, eu sunt dintot­deauna ge­nul de fe­meie care se îngrijește: chiar de cu­rând am fost să-mi fac niște analize și me­dicii mi-au spus că, deși am vârsta fizică de 53 de ani, vârsta mea biolo­gi­că e de doar 37 de ani. Deci e bi­ne! (râde) Apoi, din fericire, azi, da­­torită avan­su­ri­lor în medi­cină, nu te mai pa­nichezi la apariția unui rid: bo­to­xul își face imediat efectul. Eu sunt adepta tra­ta­men­­te­lor naturale (îmi prepar singu­ră măști cu miere, cu bi­car­bonat etc.) și doar de ceva timp am în­ceput să apelez la botox, în­să nu­mai o dată pe an și nu­mai pentru ri­durile de pe frunte, pe care nu vreau să le las să se adâncească. Deci nu exage­rez, ci in­tervin cu măsură. Vreau să-mi păstrez ex­presia feței, să-mi păstrez mobilitatea naturală (o actriță tre­buie să fie expresivă!), iar ridurile pe care le am mi le iubesc. Cum spunea Claudia Car­dinale: ridurile sunt trecutul meu și-mi place să mi le privesc! Iar acum, mai am un motiv important pentru care să mă îngrijesc: trebuie să mă mențin cât mai mult tânără și în putere, pentru fiul meu. Vreau ca atunci când Ignazio va merge la gră­di­niță și apoi la școală să fie mândru de mine, să-i fie drag că are o ma­mă încă fru­moa­să și încă tâ­nără. Așadar, la 53 de ani, mă simt foarte bine în pielea mea. Mă simt o femeie și o mamă fericită. Și apropo de destinul pe care-l invocam mai de­vreme, iată: trebuia să mă în­tâl­nesc cu Fabio, să descopăr că și la 50 de ani există iubire, că iubirea e fără timp și fără vârstă și, ca rod al iubirii dintre mine și Fa­bio, trebuia să se nas­că Ignazio! Mulți au spus despre mi­ne că sunt o mamă „întârziată” și e ade­vărat, la vârsta mea, aș fi putut să fiu chiar bunică! Dar așa a fost să fie și cred că venirea lui Ignazio acum, nu mai de­vreme, îmi oferă posibilitatea să-i dedic mult mai multe: realitatea vieții mele, experiența vieții mele, preaplinul meu de sentimente și, mai ales, timp! Căci, dacă l-aș fi avut pe Ignazio la 20 de ani, cu siguranță nu aș fi putut să-i ofer tim­pul pe care acum, ca o femeie realizată profesional și financiar, îmi permit să i-l dedic. Și, ca să închei, mă simt o femeie puternică, mă simt o fe­meie împlinită, realizată, dar care mai are încă visuri.

În confortul de acasă

Cred că vârsta de 50 de ani e o vârstă minunată pentru o femeie care și-a găsit fericirea, al cărei suflet e senin, a cărei minte nu și-a pierdut cu­riozitatea, a cărei imaginație încă mai naște visuri. Și e o vârstă minunată pen­tru o femeie care are și puțin egoism pozitiv, adică își acordă și ei însăși puțin timp, ca să-și îngrijească trupul și ca să-și hrănească su­fletul și mintea. Eu, de pildă, fac puțin sport – yo­ga, pilates etc. –, mai fac un masaj, iar în serile de vară, îmi mai iau din când în când și câte-o jumă­tate de oră în care, dacă sunt aici, în București, cât fiul meu se uită la de­sene animate, ies pe terasa apartamentului – da, am și aici o terasă superbă (râde) –, îmi pun pe fun­dal muzica mea de suflet, ABBA, Kenny Ro­gers sau Queen, mă așez pe un fotoliu și, cu un păhăruț de votcă și un trabuc, privesc ste­lele: îmi ofer liniște și-mi ofer libertatea pri­virii și a gândului. Iar dacă sunt în Italia, sce­na e identică, doar că alături de mine este și Fabio – Fabio care e Săgetător, ca și mine. Și să știi: chiar semănăm ca două picături de apă! De-asta ne înțelegem atât de bine!

Foto: PR ANTENA 1 (1), SHUTTERSTOCK (1)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian