În contextul războiului dezlănțuit de Rusia în Ucraina, la solicitarea societăţii civile, Guvernul României a propus o serie de măsuri pentru stoparea dezinformărilor cu iz propagandistic ce curg pe canalele media şi pe mijloacele de informare individuală (Facebook, Twiter etc.). Propunerea este necesară, pentru că actualul război, deși deocamdată nu afectează direct teritoriul ţării, implică poziţionarea statului român, ca membru al UE și NATO, în condamnarea agresorului. O implicare ce presupune și un risc. Făcând parte din organizaţii internaţionale ce nu acceptă agresiunea militară ca modalitate de rezolvare a problemelor litigioase dintre state şi aliniindu-se poziţiei acestora, România este percepută de agresor (Rusia) ca un potenţial duşman. Și, ca în orice război de cucerire, Rusia vrea nu doar să îşi justifice propagandistic acţiunea, ci şi să blocheze ajutoarele acordate Ucrainei, să intimideze sau să întoarcă de partea sa statele care o condamnă oficial. Cu o lungă tradiţie imperială de agresare şi ocupare a vecinătăţilor sale, Rusia – posesoare a unui imens armament nuclear – a trecut atât la ameninţarea directă a acestor state şi a organizaţiilor internaționale din care fac parte, cât şi la activarea structurilor de influenţă („coloana a V-a”) din interiorul lor. Rusia a întreţinut întotdeauna oficine de influenţă şi de putere pe teritoriile statelor ce puteau juca vreun rol în atingerea scopurilor sale de dominaţie. A avut, altfel spus, agenţi plătiţi (sau răsplătiţi), care să îi susţină interesele, slăbind alianțele statului căruia îi aparțineau. De-a lungul istoriei lor, Ţările Române au fost înţesate de nenumăraţi „politicieni” şi „mercenari” ai Rusiei, din momentul în care, prin expansiunea ei teritorială, a ajuns la graniţele lor, iar rezultatul trădării lor este deja cunoscut. Asemenea mercenari acţionează şi acum. Iată de ce, guvernul român a ajuns să ia în considerare instituirea măsurilor de combatere a dezinformării şi propagandei ruseşti, orientate contra obiectivelor actuale ale ţării.
Orice acţiune guvernamentală de acest tip înseamnă, în fapt, instituirea unei anume cenzuri asupra vânturării informaţiilor din teatrul de război şi a interpretării lor tendențioase și false în favoarea agresorului. Toate țările implicate, direct sau indirect, în războaie, impun asemenea măsuri. Se ştie că într-un context tulbure zvonurile şi informaţiile false „prind” întotdeauna, destabilizând funcţionarea normală a statelor. „Isteria combustibilului”, asaltul la paşapoarte sau stocarea de produse alimentare au fost declanşate prin infiltrarea, aparent banală, a unei informaţii false într-un mediu de impact. În zadar a intervenit guvernul, dezminţind motivele panicii. Răul a fost făcut printr-o ştire nevinovată în aparență. O altă tehnică de destabilizare este exploatarea emoţională a unor eşecuri ale puterii în exercitarea misiunii sale administrative. Posturi de televiziune și radio, grupându-i pe „orfanii” canalelor mediatice ruseşti (Sputnik, Russia today etc.) au acuzat pe loc că prin instituirea cenzurii, guvernul vrea să îşi acopere „mânăriile” în politicile interne, de la incapacitatea de a stăpâni efectele crizei sanitare, energetice sau alimentare, la plasarea unor protejaţi incompetenți ai regimului în aparatul de stat. „Directori de opinie patrioţi” vor să inducă ideea că statul român este un stat slab, incapabil să îşi protejeze şi să-şi apere cetăţenii, făcând mai degrabă jocul unor puteri străine, care mimează doar interesul de a-l susține. De aici ideea că ţara ar trebui să se concentreze pe interesele proprii, rupându-se de organizaţiile ce îi garantează graniţele şi stabilitatea (NATO şi UE), îndepărtând, astfel, ameninţările ruseşti. Aberaţia că NATO şi UE au acelaşi caracter agresiv ca și Rusia şi că, doar izolându-se de ele, România ar scăpa de implicarea într-un conflict mondial vizează mai cu seamă un „public” neinformat, interesat exclusiv de prezent și fără minime cunoștințe istorice despre lipsa de respect a puterii răsăritene față de independența vecinilor săi. Iar dacă acest tip de propagandă şi dezinformare nu este suficient, Rusia are şi alte mijloace politice de destabilizare, finanţând partide care să inflameze nemulțumirile sociale contra administrației respectivului stat.
Iată, în continuare, o selecție a temelor insinuate prin diferite zone ale mass-mediei, legate de relația România-Rusia și războiul din Ucraina: 1. Războiul nu ne priveşte, fiind un conflict local, între o putere ce are toate drepturile (de la cele istorice, la cele economice) să integreze un „stat artificial”, construit la origini de ruşi. 2. Occidentul (NATO şi UE) este adevăratul instigator la război, din cauza intereselor sale materiale (resursele naturale ale Rusiei şi Ucrainei), urmărind – cum a procedat şi în cazul României, dar şi al altor ţări est-europene – să îşi impună dominaţia economică prin activarea corporaţiilor sale transnaţionale. Una dintre dovezi este faptul că Banca Rothschild a cumpărat creanţele Ucrainei, care şi-a amanetat astfel viitorul. Nu contează că dovada nu poate fi în niciun fel probată, important este că ridică suspiciuni legate de „acţiunile capitaliste” ale companiilor occidentale. 3. SUA este „marele duşman” al suveranităţii statelor lumii, folosind interpuşi în teritoriile acestora pentru a-şi asigura „imperialismul soft” (ce nu presupune neapărat anexări teritoriale), adică dependenţa acestora de ea. Un astfel de interpus este însuși Zelensky, preşedintele Ucrainei, produs al laboratoarelor politice americane. Zelensky a acceptat fabricarea de arme chimice, interzise pe teritoriul Ucrainei, tocmai pentru că este „plătit” de americani. Se subînţelege că președintele României, Iohannis, este „slugă” a lor, acceptând ca românii să devină „carne de tun” şi piaţă de desfacere pentru armamentul lor învechit (după cum a demonstrat chiar vizita Kamalei Harris, vicepreședintele SUA, în România). În acest context de dezinformare toxică, extrem de periculoasă pentru momentul pe care îl trăim, întrebarea dacă Guvernul României trebuie să ia sau nu măsuri de stopare a propagandei rusești devine legitimă și urgentă. De altfel, și în privința aceasta facem parte dintr-un demers care vizează toate statele occidentale. Și nu e vorba așa cum se insinuează, de o limitare a libertății de informare a indivizilor, ci de o informare corectă, care să servească interesul național.
