Sebeșul și mândrele lui podgorii

Povești la un pahar de vin

– Pe dealurile însorite ale Sebeșului, vechile podgorii ale sașilor și landerilor austrieci revin la viață. Vinuri excepțio­nale, coniac de casă, ba în curând și șampanie, vor deveni simboluri și atracții în sate restaurate superb, conform tra­dițiilor transilvănene –

Prin peregrinările mele reportericești, am ajuns într-o toamnă, în urmă cu mai bine de un an, în satul Gârbova de lângă Sebeș. Am fost uimit de frumusețea caselor săsești, de curățenia și tihna unui sat desprins parcă din po­vești! Ca­sele cu porți mari, din lemn, toate refăcute și zugrăvite, țigla bătută în solzi pe acoperișuri, biserica forti­ficată, restaurată și ea, toate dădeau întregii așezări aerul de burg vechi, încărcat de istorie și tradiție. Am fost fermecat de acest sat, așezat între dealurile domoale din inima Transil­vaniei! M-am plimbat ore întregi pe străzile lui și abia într-un târziu, când ochii mi s-au obișnuit cu frumusețea din preajma mea, am început să observ și forfota locului: căruțe și tractorașe cărau strugurii abia culeși, cu care oamenii își um­pleau teascurile nelipsite din curți, din pivnițe se auzeau vocile vesele ale celor ce pregăteau butoaiele. Abia atunci am simțit în aerul toamnei târzii, mirosul de must și am întrebat un trecător ce se întâmplă. „Ce să se întâmple?”, mi-a răspunsul omul grăbit, îmbrăcat și el în haine de lucru. „Se apropie ziua recoltei și toată lumea traje să gate cu via!”.

Podgoria de sub pădure

Una dintre porțile acelea mari, săsești, era deschisă, și oamenii din curte descărcau struguri dintr-o remorcă. M-am apropiat de unul din­tre ei, îmbrăcat în cămășă în pătrățele și încălțat cu cizme de cauciuc. Era chiar pro­prie­tarul, Schuster Gerhard. Blond, cu ochi albaștri, vor­bind cu un puternic accent nemțesc, mi-a explicat fără să se oprească din lucru: „Toa­te satele de pe partea asta a Sebeșului au tradiție în viticultură, cam de când au venit sașii aici, de pe la 1200 și ceva. Ca toți sașii, am plecat și eu după ‘90 în Germania, dar am tot reve­nit în Gârbova. Eh… dorul, amintirile, rădăci­nile… Am început ca mic producător de vin, cu câteva damigene, și apoi am decis să pornim la drum cu ceva mai mare. Apoi, în 2015, am decis să defrișăm și să replantăm viță nobilă. Am pus 13 hectare. A fost greu cu pandemia, că nu ai putut să îți prezinți marfa nicăieri. Am pus numai soiuri albe – fetească regală, traminer, riesling de Rin și Neuburg, care se găsește rar, că nu e așa productiv, dar e foarte bun, e soi din Austria. Facem vinuri seci, că așa e zona. Solul și poziția contează aici. Eu am podgoria lângă pădure și de aceea și crama noastră se cheamă „Weingut am wald” (Podgoria de lângă pădure). Terenul e foarte bun și imprimă vinului un specific. Când am hotărât să-mi sporesc afacerea, am mai pus mâna pe carte, am umblat pe la târgurile din Ger­mania, ca să învăț, că multe nu știam. Eu am co­pi­lărit aici și am crescut cu vița-de-vie, dar tot tre­buie să înveți. Copil fiind, lucram în podgorie, mă trezeam la șase dimineața și mă întorceam seara, ca să mai fac și eu un ban de buzunar. Sașii aveau pod­go­rii întinse și le-au ținut foarte bine, era multă vie aici. Dar e dife­rență mare față de cum se lucra vița-de-vie în copilăria mea și cum se lu­crează azi, acum, totul este moder­nizat. Doar cu ierbicidele nu mă-mpac. Sunt contra lor, e mai sănătos fără ele, plus că ai zahăr mai mult în stru­guri”.

Sașii din Gârbova au plecat în Ger­mania, dar la fel ca Gerhard Schus­ter, revin în satul natal din primăvară și până toamna. Cei care nu au vii își fac în sat doar concediile de vară, ceilalți stau chiar până toamna târziu. Așa se face că viața satului aproape că revine la ceea ce-a fost cândva. Sașii încearcă să păstreze în con­ti­nuare tradițiile – peste 300 de gârbo­veni încă țin sărbătoarea vecinătăților, se întâl­nesc de două ori pe an și evocă amintirea vechiu­lui sat. Povestea vinului de aici este și povestea locului, și nimeni nu vrea să piardă această zestre așa de scumpă, ce se toarnă în pahar, odată cu minunata li­coare aurie.

Cu mustul în portbagaj

Câteva case mai departe, locuiește Hans Alzner. La el în curte atmosfera e mai li­niștită, el nu are podgorie și oameni la cules – cumpără strugurii gata făcuți și se ocu­pă doar de prepararea mus­tului și a vinului. Alți trei prieteni sași, care au deja mustul în butoaie, au venit la el în vizită, îmbrăcați ca de duminică, și acum degustă veseli producția lui Hans. Așa că momentul e numai bun de povești în jurul teas­cului, învăluiți de mirosul strugurilor proaspăt storși. Hans, roșu la față și cu chef de vorbă, îmi spune: „Eu nu am vie, dar cumpăr struguri ca să fac vin. Față de cum e acum, satul era totuși diferit îna­inte de plecarea sașilor – îmi amintesc că puteam să facem toate sporturile aici, de la înot, că era ștrand, la fotbal și schi. Ca și copil, ce îți trebuia mai mult? Sigur, mergeam și la vie, la muncă, de pe la 11-12 ani, și la tăiat, și la cules, la toate. Așa am ajuns să cunosc teascul și lucrul cu strugurii. Nu era casă care să nu facă vin în Gâr­bova! Acum s-a mai pierdut, dar se reface de la an la an. Poate o să ajungem din nou să avem festivalul vinului, ca atunci când toți purtau cos­tume tradiționale săsești și toate sărbătorile se țineau. Eu am cumpărat casa asta și am refăcut-o așa cum a fost, și poarta, și ușile, am vrut să îi păs­trăm arhitectura originară, că asta este va­loarea ei, e construită în 1905. Există acest feno­men al în­toarcerii sașilor, de dor, de bucuria vre­murilor care au fost”.

Hans mă ia și îmi face un tur al casei și al cra­mei, unde își ține butoaiele cu vin. Apoi îmi arată șura uriașă, grădina cu pomi. Îmi povestește despre ele cu lumină pe chip, în ochii lui se vede bucuria celui ce muncește pe rupte, dar cu mare drag. De fiecare dată când îmi prezintă ceva ține să pună mâna pe bu­toi, pe zidul șurii sau pe un pom, însoțin­du-le pe fiecare din ele cu o declarație de dragoste și cu o mân­gâiere tandră. Poate pentru că nu am trăit printre sași, îmi pare ciudat acest sen­ti­men­talism al lor, po­veștile lui Hans fiind parcă mereu cu la­crimi în ochi. Astă seară s-au adunat prie­tenii la el. Mâine se vor întâlni la altul și tot așa, până toamna târziu, când vor trebui să se întoarcă în Germania. Înainte de a pleca, Hans îmi spune șop­tit, cu aceeași voce plină de emoție, unul din­tre secretele sale: „Și când plec în Ger­mania, am o remorcuță. Umplu remorca și port­bagajul ma­șinii cu must și îl duc acolo. O sută de litri de must de la Gârbova, să îl am lângă mine toată iarna, să simt eu cum se face vin, ca să văd eu cum se transformă. Că vinul așa se face, trebuie să vorbești cu el, să râzi, să plângi, și așa el crește frumos lângă tine. Așa duc cu mine în Ger­mania o parte din satul meu”.

Cincizeci de mii de sticle pe an

Dar deși tradiția viticolă a fost inițiată de sași, astăzi, cea mai mare podgorie este deținută de un român. El are și cea mai bine organizată cramă din zonă – „Crama Gârbo­va”. Proprietarul ei este tâ­nărul Horațiu Lazăr. Pe pi­cior de plecare spre Sebeș, unde trebuia să prezinte o degustare a vinurilor produ­se de el, grăbit ca orice an­tre­prenor a cărui afacere creș­te, Horațiu mi-a făcut, totuși, o prezentare a cramei sale: „Feteasca regală e soiul nostru principal. Solul de aici e cu aciditate ridi­cată și merge foarte bine fe­teasca. Cu cât aciditatea solu­lui și a strugurilor e mai mare, cu atât vinul se păs­trează mai bine și nu e ne­voie de sulf. De la vinul nos­tru nu te doare capul a doua zi! Noi mergem pe vinuri proaspete, deși le-am putea ține la în­vechit, dar și dacă am vrea să păstrăm, nu reușim, vindem tot ce producem, cam 50 de mii de sticle în mai puțin de un an. Este o schimbare extraordinară la români! Preferă tot mai mult soiurile și vinurile noastre, românești, și e un pu­blic tot mai experimentat și avizat. Pe noi asta ne bucură, vânzările noastre merg din ce în ce mai bine și cred că există un viitor foarte bun pentru viti­cultură”. De altfel, ceea ce îmi spune Horațiu se vede și în crama lui.    Chiar dacă e într-un sat pierdut prin dealurile Sebeșului, are un spațiu de prezentare și degustare occidental și urmează să își extindă și mica pensiune, ridicată spe­cial pentru cei ce fac „turism viticol”.

Câteva străzi mai departe, într-o zo­nă mai liniștită a satului, Marius Mora­riu fumează o țigară și soarbe liniștit din cafea, în fața povernei sale. El face coniac de casă, așa că nu se agită nici la cules, nici la băgat strugurii în teasc: cumpără vinul gata făcut și așteaptă să picure din cazan „distilatul”. Coniacul său este celebru în toată zona, ba chiar și în străinătate, unde oamenii duc câte o sticlă de „Coniac de Gârbova” drept cadou fin, pentru cunos­că­tori. Cu Marius am stat de vorbă tihnit, așa cum făceau oa­me­nii altădată, la ca­zanele sătești. „Pfiii! Păi aveau sașii îna­inte două pivnițe – una declarată și una pentru ei. Avea Gâr­bova cam la 300 de hectare de vie, aveai de unde să faci și vin, și coniac! Păi era «Coniacul Da­cia», de Apold! După revoluție, am mers în Elve­ția și ăia îl vindeau acolo în cele mai scumpe res­tau­rante, era ceva foarte fin! Din păcate, rețeta aia s-a pierdut… că la coniac îți trebuie rețetă! Uite, eu iau vinul gata făcut. Da’ trebuie să fie un vin de calitate! Îl distilez, apoi îl pun la învechit. Dar după ce se învechește «distilatul», trebuie să îi adaugi aromă. Și ăla e secretul unui coniac bun, aroma!”. Marius merge în povarnă și aduce două pahare cu coniac. Ciocnim și degustăm. Fan­tastic! O licoare ce nici nu apuci să o bei, și ți se evaporă în gură, lăsându-ți un gust suav-dulce, de cafea, vanilie și migdale. Incredibil că ase­menea băutură fină se poate face într-un sătuc de lângă Sebeș! Marius privește în­cân­tat uimirea mea. Și povestim mai departe despre cum era când­va Gârbova, satul acesta în care și el a copilărit. „Aici îi Mărginimea Sibiului și erau pământurile cio­ba­nilor. Nu i-au lăsat ciobanii pe sași să urce pe deal, că aveau nevoie de pășuni. Or fost mari confruntări între ciobani și sași pe tema asta, că nici în zi de azi sașii nu-s bine primiți sau văzuți în ciobănie. Dar cu toate astea, pen­tru zonă, sașii au fost un lucru foarte bun, și plecarea lor a fost o mare problemă, că ei erau bres­lași. Adică lucrau aceeași meserie din tată în fiu și erau foarte buni pe ce știau să facă – dacă tatăl fusese tâmplar, și fiul era, dacă fusese zidar, și fiul era, și în felul ăsta, sașii erau foarte buni meseriași. Moșteneau meseria și o rafinau în timp. Când au venit acum niște austrieci, în vizită la Sebeș, s-au mirat de ce-au văzut la Biserica Evanghelică, e făcută din niște blocuri de piatră lucrate și aranjate manual. Austriecii ziceau că nici azi, la ei, nu se poate face așa ceva. Plecarea sașilor a fost o mare pierdere pentru zonă și, zic eu, și pentru România… Pri­vind în urmă, oamenii zic: pe vremuri, erau doi hoți în sat și îi știa toată lumea, acum, sunt doi oameni cinstiți, da’ nu îi știe nimeni”, îmi spune Marius și ciocnim încă o dată, în amintirea trecu­tului.

Biserica

Înainte de a pleca din Gârbova, am trecut și pe la biserica satului, bise­rică monumentală fortifi­cată, ce domină piața cen­trală a satului. Când Mi­hai Viteazul a trecut spre Șelimbăr pe aici, această biserică era deja ridicată. Ai putea ghici asta și doar după zidurile de piatră, șlefuite de istorie și de timp. În interior e liniște, totul e curat și aranjat „nem­țește”. De la picturile balcoanelor refăcute, la orga restaurată și funcțio­nală. Chiar la intrare este expus și portul tra­dițional săsesc. Aici s-au rugat sașii secole la rând. Aici au vărsat lacrimi de bucurie și de tristețe, dar și de dor. Aici au adus ofrande pentru belșugul dealurilor, împo­do­bind altarul cu spice și struguri, aici se reîntâl­nesc și acum, când inima lor a trebuit să aleagă între două țări. Din toamnă până în primăvară, la slujbele ținute din două în două luni, mai vin doar zece enoriași. Pre­o­tul are șapte sate în gri­jă și merge prin rotație, în fie­care biserică. Vara, însă, de Rusalii, biserica își reca­pătă forța de altădată: sute de sași îmbrăcați tradițional o însuflețesc cu rugăciunile lor, și orga se aude din nou. Acelea sunt zilele frumoase în care Gârbova, ca un vis vechi, se aprinde din nou și strălucește ca o cometă magică.

Gorgandin

După mai bine de un an de la vizita mea în Gârbova, m-am întors acum, din nou, pe dealurile Sebeșului. De data aceasta, în zona podgoriilor de la Apoldu de Sus, care acum, la vreme de primăvară, mi­ros dulce, a parfumul pri­milor pomi înfloriți. Ca și Gârbova, Apoldu a fost tot un sat săsesc și arată la fel de bine,    aceeași atmosferă de mic burg transilvănean. Dar deși e încă primăvară timi­dă, oamenii sunt deja la pod­gorie! Am stat de vorbă mai întâi cu doamna Mi­oara Barbu, producă­toa­rea unuia dintre cele mai cu­nos­cute vinuri de la Apoldu – „Gorgandin”. „Când ai vie, munca se termină în noiembrie și reîncepe în ianuarie-februarie. În tot acest timp, muncești încon­tinuu, nu ai timp să stai. Cam asta înseamnă viticul­tura! Acum este timpul tă­iatului și legatului, oamenii sunt pe dealuri deja”. Doam­na Mioara a moștenit 65 de hectare de viță no­bi­lă, abia plantată. O întâm­pla­re nefe­ricită de familie a făcut ca ea și cel de-al doi­lea frate să ducă mai departe munca fratelui mai mare. Nu a fost ușor, pentru că nu știau nimic despre vița-de-vie, dar și-au îndeplinit misiunea, având grijă de podgorie ca de un copil. Au dus-o până la maturitate, când a intrat pe rod, apoi au renunțat la viticultură ca să se ocupe doar de vinificație.

Așa s-a născut vinul Gorgandin, adică din Gorgan, dealul pe care se află podgoria lor. „Podgoria noastră a fost preluată de Univer­sitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj. Noi ne ocupăm doar de crearea vinuri­lor, pe care le vindem în magazinul nostru din Sibiu și în câteva restaurante anume alese. Sigur, se poate comanda și pe internet. Fa­cem doar vin de calitate premium, cu gândul la landerii de odinioară, care puneau mult preț pe calitate. Lan­derii sunt austriecii veniți la Apoldu în se­colul 18, cei de la care noi, românii, am moștenit tradiția viticulturii. Se pare că Regele Carol al VI-lea i-a gonit din Austria, pe la 1700 și ceva, și au venit la Apoldu. Și-au dat seama că dealu­rile sunt foarte bune pentru viticultură, și de atunci până în zilele noastre, aceasta a fost prin­cipala activitate a lor. Sigur, s-au mai pierdut niște lucruri, de exem­plu, aici se făcea o ex­tra­ordinară șampanie. Noi avem azi doar un vin frizant…”.

Pe frumoasele eti­che­te ale vinului Gor­gandin, realizate, cul­mea, de o franțuzoaică din Bordeaux, mutată în România, poți vedea pe fiecare sticlă desenul unei vietăți din pod­go­rie – o căprioară, o bufniță, un șoricel… Natură, tradiție și un „quelque chose” fran­țu­zesc pentru vinurile de la Apoldu.

Un vin academic și o șampanie locală

Lucru rar în România ca o Universitate să nu mai aștepte doar banii de la stat, ci să-i facă chiar ea! Așa se întâmplă la Apoldu, unde Universitatea din Cluj a cumpărat de la doamna Mioara Barbu cele 65 de hectare de podgorie. Studenții de la agricultură nu învață doar teoretic despre vița-de-vie și vin, ci vin la Apoldu și fac practică. Învață despre vin, dar și despre turism, despre vie, dar și despre cum se leagă ea de tradițiile locului și cum asta ar putea aduce bani. Bani care vor intra atât din producția de vin, cât și din celelalte acti­vități, în buzunarul Universității din Cluj! În a­ceas­tă frumoasă aventură, alături de domnul rec­tor Cornel Cătoi, se află și un localnic, Roland Blaj. Domnul Blaj a reușit să facă la Apoldu, cu ajutorul unei finanțări de peste o sută de mii de euro din fonduri europene, podgorie nouă, cu so­iuri nobile – Domeniul Apoldum.

Se mândrește cu ea, dar se mândrește și cu moștenirea locului: „Apoldu era renumit pentru șampania de aici. Ea era făcută dintr-un soi numit Iordana, astăzi dis­părut. Acel soi făcea niște struguri fără gust, dar foarte zemoși, un ciorchine ajungea și la un kilo­gram și jumătate. Ei bine, soiul Iordana nu a dispărut chiar de tot, l-am găsit pe dealurile de aici și acum, împreună cu studenții, încercăm să îl înmulțim și să îl replantăm. Așa cum soiul Crâm­poșie a fost repus în valoare, deși era consi­derat un soi minor, autohton, tot așa am vrea să facem și noi cu soiul Iordana. Avem mari spe­ranțe că șampania de Apoldu va renaște cât de curând!”. Până atunci, iubitorii de vin pot merge în vacanță la Apoldu. „Cabana dintre vii” este pen­siunea domnului Blaj, con­struită chiar în mij­locul pod­goriei. Ce-ți tre­buie mai mult de­cât un pahar de vin bun și priveliș­tea de vis a dealurilor însorite de lângă Se­beș? Even­tual, o mâncare pe mă­sură, care există și ea! Pro­du­­cătorii locali, țăranii, dau pen­tru turiști ceea ce fac în pro­priile gos­podării, de la brân­ze­turi și pâine, la me­zeluri și pră­jituri cu­rate, de casă.

Dacă Apoldu de Sus ara­tă as­tăzi ca un sat din Ger­mania, se pare că și valorile și tradițiile încep să fie pre­țuite tot ca acolo. Cel puțin la asta visează dom­nul Blaj, îm­preună cu studenții dom­nului rec­tor Cornel Cătoi. „Am fost săptă­mâ­na trecută în Ger­­mania, să căutăm niș­te uti­laje, și am văzut acolo că în orice sat țăranii își promo­vează pro­dusele lo­cale. Nu există sat să nu aibă un mic producător cu un mic ma­gazin! Am văzut pro­ducător de vin, cu doar un hec­tar de vie, și era toată co­mu­nitatea foarte bucu­roa­să, că ei au vi­nul lor, și îl pre­zen­tau cu mân­drie în restaurant. Ce ne îm­piedică să facem și noi așa? Cred că este un exem­plu foarte bun ce trebuie ur­mat, pentru că și România are foarte multe de arătat și e pă­cat să nu ne pro­movăm pro­du­sele locale”, spune domnul Blaj.

Cu astfel de vise „de viță nobilă”, cu siguranță că Apol­du de Sus și zona viticolă a Se­beșului vor avea un viitor stră­lu­cit. Cine vrea să înțe­leagă mai bine despre ce este vorba, să bea un vin făcut la Apoldu, de studenții de la Cluj. Cum putea să se numească altfel, de­cât… Academicum.