„Încercările ne înțelepțesc”
– Faceți parte din galeria marilor actori ai teatrului românesc, dar asta nu v-a scutit de interdicțiile impuse de pandemie. Cum le-ați depășit? Au fost doar cazne sau v-ați ales și cu ceva pozitiv de pe urma lor?
– Nu a fost o perioadă ușoară, a fost o perioadă destul de grea, pentru că a trebuit să renunț la ce făceam în perioada aceea – mergeam la radio, unde înregistram, permanent, 2-3 ore de poezie, versuri din mari poeți. Am înregistrat multă poezie, nu doar din clasici români cunoscuți, ci și versuri din poeți tineri, lucru ce mi-a adus multă, multă bucurie. Dar pandemia m-a constrâns să întrerup această activitate, și asta a fost durerea mea cea mai mare. Dar a mai fost o durere la început: până să apară vaccinul, n-am mai putut să-mi văd nepoțeii, și-atunci, de dorul lor, înregistram poezii cu ajutorul soțului meu, Nicolae (regizorul Nicolae Mărgineanu), le trimiteam copiilor, iar băiatul meu, tatăl lor, îi filma și îmi trimitea reacția lor, care era absolut înduioșătoare. Mi-am dat seama atunci cât de strânsă este legătura dintre noi, în familie, câtă nevoie am eu de ei, dar câtă nevoie au și ei de mine. A fost tare greu de suportat! Dacă am rămas, totuși, cu ceva bun din acea perioadă? Eu cred că întotdeauna încercările ne fac să rămânem cu ceva bun, ne înțelepțesc, pentru că medităm mai mult, ne gândim mai mult la rostul nostru pe pământ. Cred că fiecare din noi are acum mai multă grijă pentru sine și pentru cei din jur. Poate părea caraghios ce vă spun, dar m-am surprins că atunci când sunt în grădină și strănut, mi-e teamă, parcă, să nu deranjez pe cineva, să nu fugă cineva de strănutul meu. Cred că avem mai multă grijă unii de alții și de noi înșine. Și cred că suntem mai prietenoși cu apa și cu săpunul!
– Nu am apucat să ne bucurăm că am scăpat de COVID și a-nceput groaznicul război din Ucraina. Alte spaime, alte amenințări. Cum vă păstrați liniștea și optimismul?
– Da, într-adevăr, vestea aceasta cu ce se întâmplă lângă noi, cu războiul din Ucraina, este cumplită și, din păcate, nu văd șansele păcii. Căci singurul lucru pentru care merită și trebuie să ne rugăm cu toții, și noi, și biserica, este dobândirea păcii. Avem de-a face cu un om extrem de orgolios care, cu cât este mai înfrânt, cu atât este mai îndârjit și, pe deasupra, are la îndemână butonul, fapt extrem de periculos. Mă bucur foarte mult că ucrainenii rezistă și că noi, românii, ne-am arătat fața noastră cea bună, suntem atât de prietenoși și-i ajutăm! Ăsta este, într-adevăr, un gest creștinesc, care ne face cinste. Spun drept că am fost într-un fel surprinsă de-atâta bunătate și ospitalitate din partea românilor, și m-am bucurat foarte, foarte mult! Poate așa am ieșit noi din pandemie, mai buni… În momente din acestea e bine să fii bun și înțelept, în loc să alimentezi resentimente istorice, legate de starea românilor din Ucraina. Pe mine mă afectează tare războiul acesta. Sunt implicată, privesc destul de mult la televizor, cum decurg evenimentele, îmi pasă, mă doare atrocitatea legată mai ales de copii. Atâția morți! Plus distrugerile de orașe, de rost omenesc, toate mă întristează, mă îndurerează foarte tare și nu pot face altceva decât să mă rog. Cred nesmintit în puterea rugăciunii. Rugăciunea ajută foarte mult, iar rugăciunea noastră, a tuturor, a întregii lumi, nu e posibil să nu fie auzită de Dumnezeu. Cu cât ne vom ruga mai mulți împreună, cu atât mai mult ne va fi de folos.
„Fă-ți mintea și inima prunc”
– Știm din interviurile precedente acordate revistei noastre, cât și din felul în care vorbiți chiar acum, că sunteți un om credincios. Cum să ne rugăm ca să ne păstrăm liniștea?
– Acum, vorbind cu dvs., îmi vin în minte versurile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, care s-a dus, și el, în lumea Împărăției lui Dumnezeu. Are niște versuri foarte frumoase, pe care din când în când mi le repet în gând. Și versurile spun: „Fă-ți mintea prunc, fă-ți inima prunc, fă-ți toate simțurile prunc și-mpreună cu Pruncul Împărătesc spune rugăciunea Tatălui Ceresc”. Deci, să ne rugăm cu sinceritatea pe care-o au copiii, cu inima bună și deschisă, prin care rugăciunea este primită de Dumnezeu. Să ne rugăm să se oprească războiul. Speranța este la Maica Domnului și la bunul Dumnezeu, care ține în mână firul vieții noastre. Trebuie să ne păstrăm calmul, înțelepciunea, nădejdea, să credem în rugăciune și să fim buni. În rest, frâiele nu prea stau în mâna noastră, a oamenilor de rând, dar eu cred că Dumnezeu nu îl lasă pe cel rău să învingă, va veni un semn de la El. Lupta a fost mereu între Bine și Rău, doar că noi, oamenii, am ales, pare-se, partea răului. Nu înțelegem, nu vedem, nu avem suficientă Lumină în noi, suficientă atracție spre Dumnezeu, ca să îi vedem semnele. În orice caz, eu în El îmi pun nădejdea și cred că semnele bune vor veni și că Dumnezeu nu ne părăsește.
La cafea, sub liliac
– Într-un dialog precedent, ne-ați povestit despre grădina cu flori din jurul casei dvs. A ajuns la ea primăvara? Cum arată acum, în Aprilie?
– Grădina mea este absolut minunată! Deși este o grădină mică – vă gândiți poate, la cât am vorbit despre ea, c-o fi o grădină mare, dar e o grădină mică, întinsă pe verticală. Și ea, ca și noi, creștem spre Dumnezeu, spre Cer. Am cinci mesteceni, care erau puișori mici, nici măcar nu aveau cămășuța albă, cum spun eu, atât erau de mici – pui, prunci, și acum sunt cu fruntea la cer, înalți până la cer. Bolta mea de trandafiri este frumoasă și învăluie toată casa, de jos, până la mansardă. În fiecare dimineață, îmi beau cafeaua cu Nicolae, acolo unde vine prima dată picătura de soare, lângă liliac, acolo stăm cu cafeaua-n mână și admirăm florile. Primulele au fost o feerie, un rai! Acum e magnolia înflorită, panseluțele sunt și ele într-o formă excelentă (mai ales cele galbene) și, bineînțeles, bolta de trandafiri, care-și arată deja bobocii, trandafiri roșii și trandafiri albi. Grădina mea mă ține activă: lucrez, sap, plivesc, pun scara mea uriașă, ca să ajung până sus, să urc și să tăi cu forfecuța crengile uscate. O grădină care crește spre cer.
„Marea taină a așteptării”
– Ce rețete veți folosi anul acesta, pentru ca Sărbătoarea Pascală să-și păstreze întreagă lumina și bucuria?
– Pentru mine – de fapt, pentru noi, toți – cele două mari sărbători, Crăciunul și Paștele, sunt cele mai importante momente ale anului, și cred că viața noastră se derulează în funcție de ele. Legat de Sărbătoarea Sfintei Învieri, pentru mine este foarte importantă starea ei sufletească, pregătirea de dinainte, de când începe postul. Uneori n-am reușit să fac acest lucru. Îmi aduc aminte c-am fost plecată într-un an la un festival în Maroc și, fiind invitați, ne-am dedat obiceiului locului și n-am putut să mai fac această pregătire spirituală, această așteptare a Învierii, plină de taină și bucurie, Învierea lui Iisus care este și învierea noastră. Pentru că toată viața noastră este sub semnul acestui țel, spre a obține mântuirea. Acum, când sunt atât de aproape de finiș, văd că ea a trecut mult prea repede, încât ar fi neadevărat să fie doar atât. Există și „dincolo” o parte, sunt sigură. Și-atunci este firesc să ne luptăm pentru Mântuire, iar asta n-o putem face decât postind, mergând la o mărturisire, luând Sfânta Împărtășanie. Căci apoi vine praznicul meselor întinse și nu mai avem loc pentru alte înțelepciuni… Încât, pentru mine este foarte importantă această pregătire de dinaintea Sfintelor Paști, postul și așteptarea, toată această Taină extraordinară, care se ascunde în marea Sărbătoare a Învierii. Vă urez de pe acum, „Hristos a Înviat”!
