MARIA PLOAE (actriță de teatru și cinema): „Dumnezeu nu ne părăsește”

„Încercările ne înțelepțesc”

– Faceți parte din galeria marilor actori ai teatrului românesc, dar asta nu v-a scutit de in­terdicțiile impuse de pandemie. Cum le-ați depășit? Au fost doar cazne sau v-ați ales și cu ceva pozitiv de pe urma lor?

– Nu a fost o perioadă ușoară, a fost o perioadă destul de grea, pentru că a trebuit să renunț la ce făceam în perioada aceea – mergeam la radio, unde înregistram, permanent, 2-3 ore de poezie, versuri din mari poeți. Am înregistrat multă poezie, nu doar din clasici români cunoscuți, ci și versuri din poeți tineri, lucru ce mi-a adus multă, multă bucu­rie. Dar pandemia m-a constrâns să întrerup această activitate, și asta a fost durerea mea cea mai mare. Dar a mai fost o durere la început: până să apară vaccinul, n-am mai putut să-mi văd nepoțeii, și-atunci, de dorul lor, înregistram poezii cu ajutorul soțului meu, Nicolae (regizorul Nicolae Măr­gi­neanu), le trimiteam copiilor, iar băiatul meu, tatăl lor, îi filma și îmi trimitea reacția lor, care era absolut înduioșătoare. Mi-am dat seama atunci cât de strânsă este legătura dintre noi, în familie, câtă nevoie am eu de ei, dar câtă nevoie au și ei de mine. A fost tare greu de suportat! Dacă am rămas, totuși, cu ceva bun din acea perioadă? Eu cred că în­totdeauna încercările ne fac să rămânem cu ceva bun, ne înțelepțesc, pentru că medităm mai mult, ne gândim mai mult la rostul nostru pe pământ. Cred că fiecare din noi are acum mai multă grijă pentru sine și pentru cei din jur. Poate părea ca­raghios ce vă spun, dar m-am surprins că atunci când sunt în grădină și strănut, mi-e teamă, parcă, să nu deranjez pe cineva, să nu fugă cineva de stră­nutul meu. Cred că avem mai multă grijă unii de alții și de noi înșine. Și cred că suntem mai priete­noși cu apa și cu săpunul!

– Nu am apucat să ne bucurăm că am scăpat de COVID și a-nceput groaznicul război din Ucrai­­na. Alte spaime, alte amenințări. Cum vă păstrați liniștea și optimismul?

– Da, într-adevăr, vestea aceasta cu ce se întâm­plă lângă noi, cu războiul din Ucraina, este cum­plită și, din păcate, nu văd șansele păcii. Căci sin­gurul lucru pentru care merită și trebuie să ne ru­găm cu toții, și noi, și biserica, este dobândirea păcii. Avem de-a face cu un om extrem de orgolios care, cu cât este mai înfrânt, cu atât este mai îndâr­jit și, pe deasupra, are la îndemână butonul, fapt ex­trem de periculos. Mă bucur foarte mult că ucrai­nenii rezistă și că noi, românii, ne-am arătat fața noastră cea bună, suntem atât de prietenoși și-i aju­tăm! Ăsta este, într-adevăr, un gest creștinesc, care ne face cinste. Spun drept că am fost într-un fel surprinsă de-atâta bunătate și ospitalitate din partea ro­mânilor, și m-am bucurat foarte, foarte mult! Poate așa am ieșit noi din pandemie, mai buni… În momente din acestea e bine să fii bun și înțelept, în loc să alimentezi resentimente istorice, legate de starea românilor din Ucraina. Pe mine mă afectează tare războiul acesta. Sunt implicată, privesc destul de mult la televizor, cum decurg evenimentele, îmi pasă, mă doare atrocitatea legată mai ales de copii. Atâția morți! Plus distrugerile de orașe, de rost omenesc, toate mă întristează, mă îndure­rea­ză foar­te tare și nu pot face altceva decât să mă rog. Cred nesmintit în puterea ru­gă­ciunii. Rugăciunea ajută foarte mult, iar rugăciunea noastră, a tuturor, a în­tregii lumi, nu e posibil să nu fie auzită de Dum­nezeu. Cu cât ne vom ruga mai mulți împreună, cu atât mai mult ne va fi de folos.

„Fă-ți mintea și inima prunc”

– Știm din interviurile prece­dente acordate revistei noastre, cât și din felul în care vorbiți chiar acum, că sunteți un om cre­dincios. Cum să ne rugăm ca să ne păstrăm liniștea?

– Acum, vorbind cu dvs., îmi vin în minte versurile pă­rintelui Ghelasie de la Fră­sinei, care s-a dus, și el, în lumea Împărăției lui Dum­nezeu. Are niște versuri foarte frumoase, pe care din când în când mi le repet în gând. Și ver­surile spun: „Fă-ți mintea prunc, fă-ți inima prunc, fă-ți toate simțurile prunc și-mpreună cu Pruncul Împărătesc spune rugăciunea Tatălui Ceresc”. Deci, să ne rugăm cu sinceritatea pe care-o au co­piii, cu inima bună și deschisă, prin care rugăciunea este primită de Dumnezeu. Să ne rugăm să se opreas­că războiul. Speranța este la Maica Dom­nului și la bunul Dumnezeu, care ține în mână firul vie­ții noastre. Trebuie să ne păstrăm calmul, înțe­lep­­ciunea, nădejdea, să credem în rugăciune și să fim buni. În rest, frâiele nu prea stau în mâna noas­tră, a oamenilor de rând, dar eu cred că Dumnezeu nu îl lasă pe cel rău să învingă, va veni un semn de la El. Lupta a fost mereu între Bine și Rău, doar că noi, oamenii, am ales, pare-se, partea răului. Nu înțelegem, nu vedem, nu avem suficientă Lumină în noi, suficientă atracție spre Dumnezeu, ca să îi vedem semnele. În orice caz, eu în El îmi pun nă­dejdea și cred că semnele bune vor veni și că Dum­nezeu nu ne părăsește.

La cafea, sub liliac

– Într-un dialog precedent, ne-ați povestit despre grădina cu flori din jurul casei dvs. A ajuns la ea primăvara? Cum arată acum, în Aprilie?

– Grădina mea este absolut minunată! Deși este o grădină mică – vă gândiți poate, la cât am vorbit despre ea, c-o fi o grădină mare, dar e o grădină mică, întinsă pe verticală. Și ea, ca și noi, creștem spre Dum­­nezeu, spre Cer. Am cinci mes­teceni, care erau puișori mici, nici măcar nu aveau cămășuța albă, cum spun eu, atât erau de mici – pui, prunci, și acum sunt cu fruntea la cer, înalți până la cer. Bolta mea de trandafiri este frumoasă și învăluie toată casa, de jos, până la man­sardă. În fie­care dimineață, îmi beau cafeaua cu Nicolae, acolo unde vine pri­ma dată pi­cătura de soare, lângă liliac, acolo stăm cu ca­fea­ua-n mâ­nă și ad­mirăm florile. Pri­mu­lele au fost o fe­erie, un rai! Acum e magnolia înflorită, panseluțele sunt și ele într-o formă ex­celentă (mai ales cele galbene) și, bi­neînțeles, bolta de trandafiri, care-și ara­­tă deja bobocii, tran­­dafiri roșii și trandafiri albi. Gră­dina mea mă ține activă: lu­crez, sap, plivesc, pun scara mea uri­așă, ca să ajung până sus, să urc și să tăi cu for­fe­cuța crengile uscate. O grădină care crește spre cer.

„Marea taină a așteptării”

– Ce rețete veți folosi anul acesta, pentru ca Săr­bătoarea Pascală să-și păstreze întreagă lu­mina și bucuria?

– Pentru mine – de fapt, pentru noi, toți – cele do­uă mari sărbători, Crăciunul și Paștele, sunt cele mai importante momente ale anului, și cred că viața noastră se derulează în funcție de ele. Legat de Sărbătoarea Sfintei Învieri, pentru mine este foarte importantă starea ei sufletească, pregătirea de dinainte, de când începe postul. Uneori n-am reușit să fac acest lucru. Îmi aduc aminte c-am fost plecată într-un an la un festival în Maroc și, fiind invitați, ne-am dedat obiceiului locului și n-am putut să mai fac această pregătire spirituală, aceas­tă așteptare a Învierii, plină de taină și bucurie, Învierea lui Iisus care este și învierea noastră.    Pentru că toată viața noastră este sub semnul aces­tui țel, spre a obține mântuirea. Acum, când sunt atât de aproape de finiș, văd că ea a trecut mult prea repede, încât ar fi neadevărat să fie doar atât. Există și „dincolo” o parte, sunt sigură. Și-atunci este firesc să ne luptăm pentru Mântuire, iar asta n-o putem face decât postind, mergând la o mărtu­risire, luând Sfânta Împărtășanie. Căci apoi vine praznicul meselor întinse și nu mai avem loc pen­tru alte în­țelep­ciuni… Încât, pentru mine este foarte impor­tantă această pregătire de dinain­tea Sfintelor Paști, postul și așteptarea, toa­tă această Taină extraordinară, care se ascunde în marea Sărbătoare a În­vie­rii. Vă urez de pe acum, „Hris­tos a În­viat”!