ANDREEA RAICU: „Viața înseamnă schimbare”

„Oameni care plecau în exil… A fost cumplit!”

– Dacă am fi făcut interviul ăsta în urmă cu patru-cinci ani, prima întrebare ar fi fost: unde pleci în vacanță? Acum te întreb: cum reziști? Cum faci față stresului uriaș la care ne supune rea­litatea: pandemie, criză, război… Stăm pe-un butoi cu pulbere.

– Când a început războiul din Ucraina, și eu, și colegii mei de la firmă ne-am panicat. Tocmai ce ne bucuram că parcă scăpaserăm de pandemie și dădeam să răsuflăm ușurați, când a venit știrea asta teribilă. Iar imaginile de la tele­vizor, cu oameni care plecau în exil, doar cu o valiză în mână… A fost cumplit! Vreo câteva zile, veneam cu toții la birou și nu ne găseam locul, nu puteam să facem nimic. A durat ceva până ne-am revenit. Eram și sun­tem afectați psi­hologic și emo­țio­nal, cu atât mai mult cu cât răz­boiul ăsta se poartă atât de a­proape de noi, de granița Ro­mâniei, dar dincolo de efec­tele econo­mi­ce, pe care am început să le simțim destul de curând du­pă declan­șarea con­flictului, noi, româ­nii, totuși suntem bine, în sen­ sul că la noi nu e răz­boi. Lu­cru pentru care tre­buie să fim recunos­cători! Așa că ne-am scuturat, ne-am adu­nat și ne-am pus din nou pe treabă, în­cercând să rămânem optimiști, să evităm zonele de­presive. Vezi, eu, de e­xem­plu, mult timp nu am putut să mă uit la filme euro­pe­ne. Pur și simplu, mi se păreau mult prea triste! Noi, și eu, și tu, și toți cei din ge­nerația noastră și din gene­rațiile de după noi, am crescut, în principal, cu filme americane, cu filmele de la Hollywood, acelea în care, prin oricâte în­cercări și neno­rociri trece personajul princi­pal, până la urmă totul se termină cu bine. Or, asta ne-a creat o anume percepție asupra lu­mii și a vieții, o anume așteptare, în sensul că acum-acum vine happy end-ul. Mi-a luat destul de mult timp să înțeleg că, de fapt, filmele europene sunt cele adevărate, sunt cele realiste. Fiindcă nimeni nu ne garantează în viața reală că vom fi salvați prin happy end. Ceea ce nu înseamnă că speranța și op­timis­mul sunt greșite. Din contră! Avem ma­re nevoie de ele. Pentru că viața nu e liniară, ea e alcătuită din cicluri, din perioade mai bu­ne, mai ușoa­re, mai relaxate și din pe­rioade mai grele, mai dure, mai împovără­toa­re. Ei, noi suntem acum într-un ciclu din ăsta greu, dur, și se pare că el durează mai mult decât ne-am aș­teptat și am sperat, dar până la urmă, și el se va în­cheia. N-o să rămânem veșnic în situația asta. Ar fi împotriva naturii vieții: viața înseamnă schim­bare!

„Am învățat să-mi cenzurez emoțiile”

– Tu cum procedezi? Ai o rețetă de optimism va­labilă pentru toți? În ultima vreme ești preocu­pa­tă în mod serios de dezvoltarea interioară.

– Nu există o rețetă universal valabilă. Chiar și în cazul aceluiași om, o aceeași soluție nu funcțio­nează întotdeauna, în toate situațiile. Ce pot să-ți spun este ce funcționează pentru mine, ce soluții am găsit eu, în ideea că ele ar putea să-i inspire și pe alții. Așadar, pentru mine e importantă terapia, sunt importante discuțiile cu psiho­lo­gul. Dar și cu prie­tenii mei, cu acei oa­meni – sunt norocoa­să și re­ cunoscătoare că am astfel de oa­meni îm­prejur! – ca­re mă cu­nosc foarte bi­ne, mă înțeleg și au in­te­li­gența ca, în ca­zul în care sunt tristă sau furioasă, să nu-mi dea replici de genul „Lasă, dragă, că nu-i nimic! O să trea­că!”, ci doar să mă asculte, să-mi dea spațiul ne­cesar ca să mă eli­berez și atât. Bine, as­ta nu în­ seam­nă că trebuie să ne văică­rim toată zi­ua în fața prie­te­nilor ori să ac­cep­tăm ca alții să fa­că asta în fața noas­tră, vreme de săptă­mâni sau luni la rând. Că deja, în situația as­ta, vorbim despre altce­va… Apoi lucrez foar­te mult și cu cor­pul meu, în special fă­când yoga. Am în­vățat să-mi cenzurez stresul și toate e­moțiile, încât să nu le revărs asu­pra celor din jur, să nu ridic tonul la ei și să-i agre­sez, dar totodată, am învățat și să eliberez tot ce se acumulează în interior, ca să nu somatizez. De asemenea, absolut în fiecare zi meditez câte 5-10 minute. Dar pentru că nu sunt cea mai disciplinată persoană și trebuie să fiu ținută în frâu ca un copil mic, am făcut, împreună cu câteva prietene, un grup de meditație: în fiecare zi, printr-o aplicație de pe telefon, trebuie să ne demonstrăm unele celorlalte că am meditat și n-am tras chiulul. Altfel suntem pedepsite: trebuie să facem baie cu gheață, ceea ce, în mod clar, niciuna dintre noi nu-și dorește. (râde) Și tot în fiecare zi am ales să-mi acord câte o oră dedicată exclusiv mie, o oră în care merg în parc sau la masaj sau citesc… Lu­cruri prin care să-mi arăt grija față de mine însămi. Și pentru că și conexiunea cu oamenii e foarte importantă pentru mine, mi-am luat obiceiul ca de cel puțin două ori pe săptămână să mă întâlnesc la masă cu persoane dragi mie, cu care rezonez. Asta mă face să mă simt în siguranță, ocrotită, ca acasă… Și-mi dă optimism și speranță.

– Profesional, ce mai faci? Ești foarte prezentă online, dar ai și partea de producție efectivă a hainelor pe care le creezi și responsabilitatea echi­pei care lucrează cu tine… Ai găsit soluția supra­viețuirii în afaceri?

– O, am făcut multe schimbări! Pentru mine și colegii mei pandemia a fost o ieșire din zona de confort, dar care ne-a dus într-o direcție foarte bună, ajutându-ne să supraviețuim acelei perioade și să învățăm mult, în sensul adaptării. De exemplu, ne-a obligat să intrăm cu programele de dezvoltare personală pe online, ceea ce s-a dovedit un mare succes, pentru că femeile din comunitatea noastră (www.andreearaicu.ro), ca toți oamenii, de altfel, aveau mare nevoie de instrumente care să le ajute să se echilibreze psiho-emoțional. Așadar asta a fost o soluție benefică pentru toată lumea. Ulterior, și pe partea de haine am crescut foarte mult, ceea ce a dus și la o mărire a echipei. În plus, foarte multe clien­te veneau la noi, la birouri, să cumpere haine în mod direct, dar nu puteam să le ajutăm, așa că am hotărât să facem ceva ca să schimbăm situația: am luat un sediu nou, unde să avem loc să și lucrăm, dar să organizăm și un „showroom”, un spațiu unde să primim toate clientele care își doresc să cumpere haine „pe viu”, în stil tradițional, nu on-line. De-abia așteptăm să facem inaugurarea oficială a „show­room-ului”, să ne întâlnim cu clientele noas­tre așa, în carne și oase! Deși noi toți am căpătat o mare obișnuință să ne fa­cem cumpărăturile online, adevărul e că oamenii simt nevoia de o conexiune autentică, vor să se întâlnească, să poată comunica. Noi primim o mulțime de mesaje: „Abia așteptăm să deschideți showroom-ul, să venim acolo!”. Pe de altă parte, și mie contactul direct cu oamenii îmi face foarte bine, îmi aduce multă bucurie…

– Activezi în două direcții, aparent fără legă­tură între ele: dezvoltare personală și modă. Încap în aceeași oală?

– Am simțit nevoia, în ultimul an, să operăm o separare clară între partea de dezvoltare personală (agendă, medi­tații, programe de dezvoltare perso­nală online și offline) și partea de modă, unde am hotărât să cre­ăm un brand nou de haine, Amalin by Andreea Rai­cu, care, sunt bucuroasă să constat că a fost primit foar­te bine. Amalin e un brand pre­mium, 100% lo­cal, adică românesc, care țintește fe­meia modernă, acea femeie care își cunoaște stilul și caută piese care să-i accentueze feminitatea și să nu se demo­deze după un sezon. Și, nu în ultimul rând, e un brand care propune serii limitate de produse, din materiale naturale, a căror confecționare să aibă un impact de mediu cât mai redus. Suc­cesul lui Amalin, ca și al celorlalte pro­duse ale noastre, cât și mutarea în sediul nou, ne-au făcut foarte bine mie și echipei mele: nu doar că am crescut financiar, dar am căpă­tat și mai multă încredere în vii­tor, suntem și mai motivați… Contează enorm să vezi rezul­ tatele concrete ale muncii tale, con­tează enorm să simți că munca ta e apre­ciată… În concluzie, cred că soluția supra­viețuirii într-o aface­re, în orice domeniu ar fi ea, este să nu depui ar­mele și să te lamentezi, ci să te adaptezi la po­sibilități și la cerințele și necesitățile clien­ților tăi.

„«Amalin» – mi-a plăcut atât de mult cum sună!”

– De unde vine numele noului brand? „Amalin” are o rezonanță exotică…

– E o poveste mai lungă, care a început în urmă cu zece ani, când am mers prima dată în India, la un ashram. Ei, în India, dacă faci parte din comu­ni­tatea ashramului, după o vreme, poți să primești un nume care să te caracterizeze ca entitate spiri­tuală, care să-ți indice esența, dar și misiunea în viață. Oamenii cu care lucrezi pe partea de me­ditație, cunoscându-te, îți găsesc un nume potrivit, iar dacă tu vrei să-l primești, se or­ganizează o ceremonie și dobândești acest nume cu semni­ficație. Inițial, eu nu am rezonat deloc cu ideea asta. Mi s-a părut bizară! (râde) Dar, după vreo trei ani, înaintând la nivel de cunoaștere și de în­țelegere, mi-am schimbat pă­rerea. Eram în Ger­mania, la un work­shop, du­pă care am mers și într-o tabără de me­ditație, și aco­lo am aflat că urma să se organizeze o cere­mo­nie pentru aceia din­tre noi care do­reau să primească un nume nou.

M-am dus la fata cu care lucrasem cel mai mult și i-am spus că aș vrea și eu un nu­me din acesta sim­ bolic, dar, sincer, eram foarte stresată, că numele sunt în sanscrită, iar majoritatea sună ciudat, nu tocmai agreabil, sunt pline de consoane greu de pro­nun­țat… (râde) Fata a plecat puțin, s-a întors și mi-a arătat o foaie pe care era scris numele pe care mi-l gă­sise: acest nu­me era Ama­lin! Mi-a plăcut atât de mult cum suna! Am fost încântată! Apoi am între­bat-o ce în­seam­nă în sanscrită și mi-a ex­plicat că acest ter­men se tra­duce prin „pur, cu­rat, ne­întinat”, dar semni­ficația lui este „omul care mai întâi se conectează la univers, de unde ia lumină și dragoste, se umple cu ele și apoi le dă mai departe în lume”. Atunci, într-adevăr, am îmbrățișat acest nume, fiindcă mi se po­trivește perfect! Asta e lecția mea de viață: că trebuie să mă încarc pe mine însămi cu lu­mină, dra­goste și cunoaștere, iar apoi să le dăruiesc mai departe. Și acum să revin la întrebarea ta: când am hotărât să debutăm cu noul brand, am tot căutat un nume. Am anga­jat inclusiv specialiști de la diverse agenții, dar nimic din ceea ce mi se propunea nu-mi suna bine, nu rezonam cu niciunul dintre ele. Deja intrasem în criză de timp! Așa că într-o zi am chemat-o la mine pe colega mea, Roxana Dobrița, CEO-ul com­pa­ni­ei, și i-am zis: „Nu plecăm de-aici până nu gă­sim nu­mele!”. Și-am început iar să căutăm… La un mo­ment dat, ne-a venit ideea: „Hai să căutăm unul în sanscri­tă!”. Și-atunci mi-am adus aminte și-am să­rit în sus de bucurie: „Am numele! Amalin! E nu­me­le meu!”. (râde) Și vreau să-ți spun că, dintre toți oa­me­nii pe care i-am întrebat cum li se pare, ca să tes­tez piața, n-a existat unul care să nu fie încântat de el.

„Uităm să ne ridicăm ochii spre cer”

– Adeseori, în încheierea interviurilor pu­ blicate în revistă, ne rugăm interlocutorii să le facă o urare citito­ri­lor noștri. De data asta, pe tine te rog să faci o ura­re care să ți se po­trivească și ție…

– În ultima vre­me am stat mult și m-am gândit la ce e cu-adevărat impor­tant în viață. Pentru că în toată alergă­tura și hăituiala asta în care suntem im­plicați cu toții, pur și simplu, uităm să mai privim în stân­ga, în dreapta, să mai ridicăm ochii spre cer… Și, cel mai grav, mulți nici nu mai știu că­tre ce aleargă. Ții minte cum era pe vremea lui Cea­ușes­cu? Omul vedea o coadă în fața unui magazin, aler­ga și se așeza și el la rând și abia după aceea întreba: „Da’ ce se dă?”. Uite cum societatea de azi a ajuns din nou în punctul ăsta, doar că acum coada nu mai e reală, ci metaforică! Alergăm, alergăm, cu sufletul la gură, dar… către ce? Asta m-am tot în­trebat și pe mine: către ce alerg, ce vreau să obțin? Și mi-am dat seama că lu­crul cel mai impor­tant pentru mine este liniștea: liniștea inte­rioară, liniștea su­fletească, senti­mentul că sunt îm­ păcată cu mine însămi…  Im­portant este să-mi trăiesc viața astfel încât să am această liniște sufletească, acest sentiment de împăcare. Pentru că altfel, când ai sufletul fră­mân­tat și mintea chinuită, orice obții la nivel tan­gibil (bani, obiec­te, onoruri…) e, de fapt, irelevant. Tot simți că nu-i de-ajuns, că nu ești bine, că nu ești liniștit… Așa că urarea mea către noi, toți, este să găsim cu­rajul și înțelepciunea de a privi în noi înșine cu sinceritate (nea­părat!) și de a înțelege ce e cu-adevărat impor­tant pentru noi, către ce-ar trebui, de fapt, să aler­găm în viața asta, astfel încât să fim împăcați cu noi înșine.