Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Merele cântătoare

– Povești de la marginea pădurii –

Buna cu năframă albă

Foto: Shutterstock – 2

Câteodată, venea la Buna un moşuleţ alb la păr, cu ochi veşnic înlăcrimaţi, parcă de o bucurie fără nume. Îşi lăsa straiţa lângă uşă, se aşeza pe laviţă şi dă­dea din cap: „Catiţă, Catiţă, ce mai faci tu, Ca­­tiţă dragă?” Şi-abia după ce primea răspuns la între­barea asta, care mie mi se părea foarte grea, căci dacă mi-ar fi pus-o mie cineva n-aş fi ştiut ce să răspund, căci niciodată nu făceam ceea ce trebuia, deci, după ce primea răspunsul, se apro­pia de strai­ţă, scotea de acolo, de fiecare dată, câte două mere pe care le ştergea mai întâi cu colţul sfeterului verde şi apoi mi le întindea, scuturân­du-mi-le încet pe lân­gă urechi. Merele „cântau”, seminţele lor se mişcau în căsuţa prea largă în care dormeau şi zornăitul lor era înmuiat oarecum de învelişul zemos şi parfumat. Doamne, ce-mi mai plăceau merele acelea, cât m-am jucat cu ele, cât le-am mai ascultat „cântând” şi cum m-au în­şelat ele de tare, căci tocmai datorită lor n-am înţeles eu că drumurile moşului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop decât s-o con­vingă la un măritiş târziu, care să le unească singu­ră­tăţile bătrâne. Câtă vreme eu ascultam muzica merelor, moş Chimu încerca s-o convingă pe Buna să renunţe la văduvia ei albă, începută la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai târziu, mult după ce am în­mormântat-o pe Buna, cu    tot cu năframa ei albă, de văduvă curată, năframă cumpărată de bunicul la nuntă, odată cu cana mare de porţelan, din care-i plăcea să bea, căci i se umplea gura de apă rece.   

Oricât am căutat prin pieţele prin care am trecut mere cântătoare, n-am mai găsit niciodată de atunci. Nici nu ştiu dacă mai există şi dacă nu cumva merele acelea erau mere vrăjite de moş Chi­mu, pen­tru ca eu să aud doar muzica lor şi nu propu­nerile lui de însurătoare, şoptite în serile de toamnă, când lumina gălbuie a serii se aşeza alene peste gră­mezile de poame.

Fantarizu și horinca

Într-o toamnă,    a venit la Bu­na uncheşu’ Fantari­zu, cu o sti­clă lată de horincă băgată în jebul de la piept. Era gata de drum, voia să meargă până la un cum­nat, la Baia Mare. Bunicu’ nu l-a lăsat să intre în casă, căci acolo erau doar femeile ce o aju­tau pe Buna să-l nas­că pe în­tâiul ei copil, adică pe tata. N-a mai plecat Fan­tarizu la Baie. S-au apucat, el şi buni­cul, să crape lem­nele aduse pen­tru iarnă. Au crăpat până s-a făcut seară şi apoi au lucrat şi pe întuneric, la lumina lăm­pașelor de miner. Crăpau lemne şi tră­geau din când în când câte un gât din horinca stâm­­părată cu chimin par­fumat. S-au oprit doar când au terminat toate lemnele, dar nici atunci n-aveau nici o veste din casă, de la femei. Şi nu îndrăzneau să intre. Şi-atunci, au început să taie lem­nele şi mai mă­runt, în surcele şi aşchii pen­tru aprins focul, şi numai când oiştea Carului Mare a ajuns dea­supra pădurii şi când toa­te lemnele erau mă­run­ţite ca la carte, „la marea ştiinţă”, numai atunci moa­şa Erji i-a lăsat să intre şi să-l vadă pe primul prunc din neam. Era deja opt­spre­zece sep­tembrie şi prima brumă din an scli­pea ar­gin­tie, ici şi colo, peste gră­ma­da uriaşă de lemne, ce mi­roseau crud, a pădure.

Bătutul nucilor

Când venea vremea, se băteau nucii cu nişte beţe lungi, de lemn. Nucul pe care nu-l baţi nu mai face roadă în anul următor, aşa că bătaia nucilor era prin­tre pri­mele sărbători cu care înce­pea, de obicei, strân­sul de toamnă. Se adunau mai mulţi la bătaia nucilor, mai mulţi tineri și oameni în putere, căci nu era uşor să ţii prăjina de bătut ridicată şi să cauţi să loveşti numai frunzele şi nu­cile, nu crengile mici, pe care le puteai rupe. Culegeam în coşuri mari nucile, după ce le scoteam din învelişul verde, amărui, care ne lăsa pe mâini pete maronii. Apoi le urcam în pod, unde le aşezam în­tr-un strat subţire, la uscat. Văzut prin fe­restruica podu­lui, nu mai mare de-un lat de palmă, nucul părea dintr-oda­tă pustiu. Ziua cea mai im­portantă din an pentru el, adi­că ziua în care era în centrul atenţiei tuturor, în care era încon­jurat de atâta lume, era şi cea mai tristă, căci după ce ultimul coş de nuci era adunat şi pus la păs­trare, nimeni nu-l mai băga în seamă până în toam­na următoare. Poate cel mult vreo cioară care se lipea de trunchiul lui gros căutând puţină căldură ră­masă din soarele verii, ori vreo sarcă buimacă şi zurlie, cu pene albastre, învolburate de vânt.

***

Era jirul de-o palmă prin pădurea bătrână, care-a fost tăiată imediat după război. Culegeam jir şi-l du­ceam la Şmichal, evreul ce avea prăvălie mai sus de podul de lângă mină. El scotea ulei din jir şi-l vindea pe bani buni. În foametea războiu­lui, mulţi au scăpat cu uleiul acela maroniu. Dar noi n-am dus lipsă, că aveam ulei gros, din semin­ţe de dovleac, stors de unchiaşul Andrei. Tăiai o dărabă de pâine, o scrijeai cât era pâinea de mare şi-o stro­peai cu ulei din acela dulce, mai puneai o frunză de ceapă, ori un grăunte de usturoi şi asta era! Şi cu mare grijă, să nu faci risipă, presărai sare grun­joasă, adusă cu coşul tocmai de la Ocna, noaptea, pe ascuns, ca să nu te prindă cătanele un­gureşti, căci ţi-o luau.

Mătușile și armonica

Când fierbeau magiunul, se punea căldarea mare în mijlocul odorului. Venea mama cu un coş de pru­ne, mătuşa Mărie cu unul, mătuşa Cornelia cu altul, şi le desfăcau mai întâi, aşezate roată, în jurul gră­mezii de prune răsturnate pe iarbă. Scă­dea grămada de prune şi, în schimb, creştea gră­mada de sâmburi din care, a doua zi, după ce se uscau, făceam proiec­tile pentru praştie. Câtă vre­me femeile mestecau în căldare, pe dealul Pârjo­lita din apropiere, se adunau pruncii şi se jucau. Venea şi Eva Porţolenii, Man­dalina. Venea şi Găteju Rohian Alexa, care cânta la armonică, să le înveselească pe femei. Femeile mestecau cu rândul în căldarea uriaşă. Nu puteai să te opreşti, că se prindea silvoizul de fundul ei arămiu. Cele care nu mestecau stăteau pe dâmb, aşezate pe iarbă, cu fusta adunată strâns sub pi­cioare. Găteju le cânta şi le striga vorbe mai deo­cheate, şi cum nimeni nu-l băga în seamă, de la o vreme, ador­mea. Din când în când, mai mişca uşor din armo­nică, şi-atunci toată lumea ştia că visa oareceva.

Angliușa și șoarecii

Uncheşu’ Gheorghe Fantarizu a stat prizonier şapte ani la nemţi. De acolo a adus acasă o şaică, adică o gamelă, nişte cuţite de tăiat carnea şi obi­ceiul de a-şi bate zilnic nevasta şi copiii. Unspre­zece avea. Îi „prăhube” în bătăi. El era mecanic de locomotivă la mină. Un om extraordinar de punctual şi de ordo­nat,    după cum învăţase de la nemţi, odată cu limba. Nu lipsea niciodată de la lucru şi nu întârzia nicicând. Dar când mergea în concediu, lua o piesă, totdeauna alta, de la loco­motiva belgiană cu care se scotea mine­reul şi degeaba se chinuiau ăia de rămâ­neau la lucru să pornească măgăoaia, că nu puteau şi nu se price­peau. Atunci trimeteau cocia statului după el, ca să-l aducă şi să repare locomotiva. Cocia asta era trasă de doi cai albi şi cu ea mergea în mod obiş­nuit    numai directorul cel mare al minei, la Baia Mare, unde se auzise că ar fi avut o drăguţă. În vre­mea asta, nevasta lui, care era an­gliuşă ori austriacă, nu se ştia bine ce limbă „păsărească” vorbea, umbla    du­pă şoa­reci. Într-o toamnă, toţi pruncii de mineri au umblat prin toate cotloa­nele şi-au prins    sute de şoareci, şi ea şi-a făcut o haină de iarnă din blăniţele lor cenuşii. În biserică fe­meile stăteau departe de ea, ca să n-o atingă. Şi tata a adunat şoa­reci pentru ea. Şi din bă­nuţii câş­tigaţi şi-a cum­părat bom­boane din rădăcină de lemn-dulce şi zahăr candel, înşirat pe sfoa­ră.

Şi-aşa că, o dată pe an, mergea şi Fantarizu în cocia statului, cât era dru­mul de lung, de la casa lui şi până la mină. Nemişcat stătea în cocie, de când se urca şi până cobora, nemişcat şi cu mâna dreaptă lăsată pe catifeaua verde, aşa cum îl văzuse el pe direc­tor. Iar când se scobora din cocie, adus înapoi aca­să, râdea Fantarizu de păcăleala pe care le-a tras-o, până când se făcea roşu, roşu la obraji, de se spă­ria nevasta lui, Ana, ce se în­vârtea pe lângă el, sprintenă şi fără încetare, ca o găinuşă pitică.

Gardul cu fotografii

Când a început prima dată şcoala, l-am văzut pe măgarul lui Ioli lângă alimentară. Mânca hâr­tia cu care fusese împachetată lada de marme­ladă. Am cre­zut că-i place, pentru că e dulce, dar l-am văzut mân­când hârtii şi a doua zi, şi a treia, şi ori de câte ori ie­şeam în pauză. El a mâncat şi cartea mea de arit­metică, şi după ce m-a prins, învăţătoarea mă trimitea la măgar să-l întreb pe el tabla înmulţirii, pe care n-am mai avut de unde s-o în­văţ.

Joia era zi de cor. Bă­ieţii mai mari mergeau după profesorul Maieru, care era atâta de gras, că nu se putea ţine pe picioare,    şi-l aduceau într-un căru­cior până la şcoală. Îl bă­gau cu că­ruţu’ acela până în clasă şi el rămânea în căruţ şi cânta de acolo, cu o voce subţire, subţire, de ziceai că-i domnişoară du­să „pe văzute” la socri. Dar mai înainte să înceapă cân­te­cul, scotea din buzunarul de sus al jiletcii diapazonul şi-l lovea de două ori de colţul mesei, îl ducea la ureche şi asculta. Doamne, ce linişte se făcea atunci! Încercam toţi să ascultăm şi noi ce se auzea acolo din bagheta aceea de metal, dar niciodată n-am putut. Oricât m-am străduit, n-am auzit decât un şuierat uşor, ca şi cum ar fi trecut vântul printr-o pădure uscată.

Când m-am întors spre casă, în prima mea zi de şcoală, de uşa prăvăliei de unde Buna cumpăra or­zoaica din care făcea bere de casă era agăţat un peşte mare, lung aproape cât mine. Nu mai văzu­sem în viaţa vieţii mele aşa ceva, şi ca mine mai erau vreo câţiva care se zgâiau la namila aceea albăstruie, cenu­şie, ce mai avea şi patru mustăţi mari. Pentru mine, copil cres­cut la munte, departe de lacuri, iazuri şi alte bălţi, neobişnuit cu lumea apelor, o asemenea arătare era căzută direct din cărţile de po­veşti. Peştele acela cu mus­tăţi a bân­tuit multă vreme printre gândurile mele şi l-am dese­nat pe toate caietele şi căr­ţile, pe gardul lui Feri şi pe tul­pina nu­cului uriaş, ca să vadă şi el arătarea aceea mi­nu­nată şi nemaivăzută.

Şi tot de primele zile de şcoală ţine şi venirea fotogra­fului şchiop, care voia să ne tragă „în chip”, adică să ne facă câte 3 poze şi un tablou, la o sută de lei toate. Dar o sută de lei atunci erau bani, nu glumă. Nu cred că a făcut an de an mai mult de trei-patru asemenea târguri, căci după ce mamele cumpărau caiete şi uni­formă, nu mai rămâneau bani şi de „închipuiri”. Şi după ce umbla pe toate uliţele şi se sătura să caute clienţi şi să fie lătrat de toţi câinii, se oprea întot­deauna la fântâna lui Valer, să se odih­nească, şi atunci noi îl pândeam de după garduri. Într-un an, ne-a văzut şi ne-a fotografiat, şi în anul următor ne-a adus fotografia. Printre scândurile gardului care umple toată pagina, se vede jumătate din ca­pul lui Feri, un ochi de-al lui Liviu, coada mea de cal zburlită, prinsă în mişcare, şi o mână, nu mai ştiu astăzi a cui. Doar atât să fi rămas oare din toamna aceea?                                                     

Iarba albastră

Mergeam în pădure. Bu­na înainte, cu coşul mare pe umeri, cânta despre „Erji, Piri, Şari, Iulişka, Ruzali dertek vacioralny”, sau cam aşa ceva mi-amin­­tesc acu­ma. Eu, în urma ei, cu coşul meu mai mic pe umeri, fiş­căiam (fluieram) uşurel. Călcam pe frun­zele galbene, aşezate în straturi groase, ce treceau de glezne, fâşâitul lor mă mo­le­şea şi aproape că adormeam, până ajungeam în poiană. Acolo, Bu­na secera târsa, o iarbă aspră, ver­de-albăstruie, cu care umplea    toam­na sal­tele­le, ca să dor­mim bine iarna. Îşi umplea mai întâi coşul ei de târsă, apoi îmi punea şi mie, ca să nu zic c-am um­blat de­gea­ba pe drum. Oricum, nicio­dată nu era degeaba dru­mul, căci de fie­care da­tă aveam ce vedea în pădure. Toamna, cel mai des toamna, vedeam    ie­puri grăsani sărind alene pes­te mor­manele de frunze, tot atunci auzeam şi ţapii de munte şi tot atunci vedeam mai bine prin pădurea dez­brăcată ciutele fugind ca nişte năluci. Iar dacă se întâmpla să fie şi ploaie, ori dacă se întâmpla să mai fie şi ceaţă, era de-a dreptul săr­bătoare, căci nicicând pădurea nu era mai fru­moasă ca-n ploile de toamnă. Lumea era alta vă­zută de jos, de lângă trun­chiul unui copac, ale că­rui crengi se mişcau înfă­şurate în ceaţă ca-ntr-un linţoliu argintiu. Era atâta frumuseţe între copacii aceia uzi, era atât de ciudat totul, încât, de fiecare dată, plângeam. Şi lacrimile mi se amestecau cu ploaia, şi aşa nu mă vedea nimeni cât sunt de amă­râtă, că nu înţelegeam tot ce se întâm­pla în jurul meu, şi    nu înţelegeam atunci şi nu cred că vreau să înţeleg nici acum de ce trebuie mereu să tot vină câte o toam­nă aşa de frumoasă, care pleacă apoi, se risipeşte precum ce­ţu­rile peste dealuri, pe nesimţite, lăsân­du-mă mereu atât de singură şi de stin­gheră.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian