ANCHETĂ – Toamna din grădina mea

– Când ne doare capul de greul vieții, amintirile sunt cel mai puternic medicament. Vindecă repede și fără efec­te se­cundare periculoase. Ne poftim și cititorii re­vistei să se pună pe scris. Să inventăm împreună, cu mintea, ce nu pu­tem trăi în realitate –

ANDRA OCNARU

O pană mică, albastră, de pițigoi

Am 7 ani, e mijlocul lui Septembrie. Tocmai am ajuns acasă după prima zi de școală. Mă simt ca și cum aș fi lipsit o lună. Alerg direct în grădină. Grădina mea e mare, e înaltă, mă acoperă. Mă pi­tesc în tufele de flori. Sunt toate aici: cârciu­mă­rese, crăițe, tufănele, trandafiri. E bine. Parcă mi­roase a miere. Cel mai mult îmi plac trandafirii. „Ma­ma o să vă facă dulceață”, le zic. Trandafirii se apleacă spre mine, sunt plini de albine, de bon­dari. Bondarii zumzăie, mă sperie, fug de ei. Ajung la vrejurile cu roșii. Sunt mai înalte ca mi­ne, mă strecor printre ele, iau o ro­șie, și o mușc. E cărnoasă, ze­moasă. Ri­dic ochii, văd păsări, nu știu ce păsări sunt. Mușc din roșie mai departe, simt liniștea cum crește pe dinăuntru. E frumos la mine în grădină, e cel mai frumos. Nu vreau să mai merg la școală, vreau să rămân acolo, între flori, legume și tufe de cimbru. O să mă împrie­tenesc cu toți bondarii.

Am 11 ani, mă duc cu tata în livadă. E octom­brie, e răcoare, livada e proaspăt greblată, ici-colo, în pomi, au mai rămas câteva fructe. Mere, prune, pere. „Pentru păsări le-am lăsat”, zice tata. Merele sunt aurii. Tata ia un măr, îl șterge, mi-l dă. Mușc din el. Îi povestesc cum a fost la școală. Mă aud: vorbesc repede, vorbesc tare, nu mă mai opresc. Tata se lasă pe vine: „Hai să stăm aici, lângă părul ăsta”, zice. Părul e uriaș, de trunchiul lui putem să ne sprijinim amândoi. Mușc din măr, povestesc. Tata îmi spune să facem liniște, să auzim păsările. Ascult. Tata îmi povestește despre fiecare în parte. Despre pițigoi, mierle, grauri, ciocănitori și ulii. Cel mai mult mi-a plăcut pițigoiul. Mă întorc spre casă cu tata, simt o liniște mare în mine, nu știu de unde vine, bate un vânt, foșnește toată grădina, des­prinde frunze din copaci, frunzele sunt gal­bene, roșii, maronii. Simt și-o blândețe pe dină­un­tru, tata se aplea­că, îmi dă o pană mică, al­băstruie. Știu deja, e de la pițigoi.

Am 15 ani, culeg pere cu mama. E dimineață, perele sunt brumate. Mama îmi po­vestește despre bunicii ei, despre cum și-au dorit ei bu­cata asta de pământ, des­pre cât au trudit pentru ea, des­pre cum și-au pus tot su­fletul aici.    „Câți ani are pă­rul ăsta?” o întreb. 100, îmi răspunde. Trece un vânt, îl știu, e vântul meu cu frunze galbene, roșii, maronii. Vântul meu de toam­nă. Mă gândesc că e vântul pe care l-au simțit și străbunicii mei, mă gândesc că livada asta e plan­tată de ei, mă gândesc că undeva, pământul pe care calc are și urma pașilor lor. Mă gândesc că ceva din viețile lor a rămas încă aici și-o să rămână mereu. Vine iar liniștea, vântul bate mai tare, culeg pere cu mama, așa cum și ea a cules pere cu mama ei. La sfârșit adunăm și frunze, facem un buchet mare, mai apoi le răsfirăm, le prindem de-o sfoară, le punem la geam.

Am 20 de ani, sunt studentă, vin acasă la trei săptămâni. E sâmbătă dimineață, e Octombrie, îmi beau cafeaua în grădină. Grădina mea e mare, plină de crăițe, cârciumărese, tufănele, trandafiri. E frumoasă, mă știe pe de rost, mă îngăduie, mă ocrotește. Nu s-a schimbat nimic. Toamna e la fel de bună, de blândă. Mă ridic, intru în vrejurile cu roșii. Acum sunt mult mai înaltă ca ele. Iau o roșie, o mușc ca pe un măr. În casă sunt pă­rinții mei. Îi aud râzând. E bine.

Am 31 de ani, e prima toamnă fără tata. Mă duc în livadă, văd fructe ră­mase în pomi. „Pentru păsări”, îmi zic. Mă lipesc de trunchiul părului, aștept să aud blândețea albastră din trilurile pițigoiului. Nu aud decât țipătul stri­dent al unui uliu. Am 31 de ani, sunt un co­pil rămas fără tată. Mi se umple pieptul de tristețe, tristețea dă pe afară, face vântul să bată mai tare. Se face frig. Mă ridic, aș vrea să intru iar în vrejurile de roșii, să mă acopere, să mă protejeze, dar sunt mult prea înaltă. Mă îndrept spre casă. La poarta grădinii, gă­sesc o pană. Mă aplec, o iau. E o pa­nă mică și al­­bastră, de pițigoi. „De la tata”, îmi zic.

Am 36 de ani, e Sep­tembrie. Fac za­cus­că cu ma­ma. Culegem roșiile, le facem bu­lion. În gră­dină e liniștea din­totdeauna. Grădina mea e mare, e fru­moasă, ne știm una pe alta pe de rost. Vine seara, îmi iau bărbatul de mână, mergem în livadă, așteptăm asfințitul soarelui. Stăm lipiți de trun­chiul pă­rului. Părul nostru cel falnic, de 100 și ceva de ani. As­cultăm pițigoii cântând. Avem o poză aici, îm­bră­țișând copacul, din ziua nunții noastre.

CRISTINA HERMEZIU

Vâzdoage de Bucium

Într-o zi am auzit o pârâitură. Corcodușul nos­tru e un candelabru imperial. Își întinde brațele și domnește peste grădină, aprinzând sute de ciucuri aurii. Dedesubt, tata a plantat iriși albaștri, pe linia care demarchează o treaptă în terasarea grădinii. Eu am plan­tat niște vâzdoage, în vasul din nu­iele agățat de brațul corco­dușului. Cu vâzdoa­gele e o poveste. Totul e cu storytelling în grădina asta, pe care o locuiesc în fiecare an, câte o lună. Undeva, la Bucium, deasupra Iașului, sub ceruri ca niște acuarele (ceva mai tari) de Turner. La fie­care două ore înțepenite la calculator, ies să-mi fac de treabă în grădină. În week-end, am vopsit în alb po­dețul care duce la terasa de peste straturile din spate. De acolo se văd viile și dealurile și, în dreap­ta, un pic din Iași. Am observat cum, de la an la an, liziera de salcâmi care delimitează în vale do­uă grădini vecine, se înalță semnificativ, aco­perind linia dealurilor de la orizont. Uităm că în fiecare secun­dă ceva crește, ceva se face una cu pământul, ceva nu rămâne pe loc. Grădina e locul timpului lung. O văd în fiecare an. Amintirile din vara precedentă sunt toate vegetale. Natura la apogeu. Acum am găsit iarba arsă de secetă. Ima­ginea e vio­lentă, de neînțeles. Mușcatele din vase, spec­taculoase, pe care le-am împrăștiat prin gră­­dină într-o coregrafie sponta­nă, suplinesc oare­cum, cu in­flo­res­cențele lor vesele și durabile, lipsa de culoare grasă a ierbii, acum fără vitalitate. Strâng orice fir de apă. Când spăl corcodușe, apa din lighean o torn apoi la flori, la tufa de lămâ­ioară, la cea de roz­marin, la busuioc, la petunii – cele mai însetate din toate. Trandafirul roșu con­curează, în înălțime, zidul bucătăriei de vară. Cei de sub ferestrele salonului, în schimb, îi țin mai pitici, ca să se uite în casă.

În următoarea pauză de la calculator, verific vâzdoagele plantate de curând. Sub un prun cio­turos, am dezburuienat o mică parcelă de pământ de un metru pătrat. Știrul și loboda porcească cres­cuseră în voie, după o ploaie de noapte, așa de aștep­tată. Deodată mă imobilizez, întorc doar ca­pul ca să văd ce aud. O ciocănitoare pe colțul de sus al casei, sub streașină, lovește cu ciocul în zidă­rie, harnică și binedispusă. Ciufulite, unele cu capul în jos: vâzdoagele plantate cu trei zile în urmă,sunt mâncate de melci. Melci mici, cât un­ghia degetului mare. Hotărăsc brusc că le voi salva pe cele care au mai rămas. Le scot din pă­mânt și le replantez în vasul din nuiele agățat de brațul cor­codușului. Melcii zboară? Noi, oamenii, cerem loc, suntem chiriașii grădinilor, ne facem loc între animale și plante, nu invers.

Până la urmă, am ieșit cu calculatorul afară, să lucrez din grădină. La un moment dat, Crăcănel apa­re și-mi depune la picioare un șoarece. Repul­sie și tandrețe, într-o secundă.

Peste vară s-au mai întâmplat așa: într-o zi, am auzit o pârâitură. Ceva ce omul nu poate produce, imita, repeta. Un braț al bătrânului corcoduș a ce­dat. E foarte bătrân, dar n-o să-l tai niciodată. Se va frânge singur, în voie. A plouat câteva zile și totul s-a făcut iarăși verde. S-a ales praful din pro­iectul la care am lucrat ore în șir, la calculator. Dar îmi amintesc fiecare microgeometrie din grădină, în pauzele de lucru. Indiferența, vitalitatea ei olim­piană.

OTILIA ȚEPOSU

Toamna patriarhului

Nu eram prea fericită când am intrat prima oară în curtea asta umbrită de bolți de vie. Hotă­râsem să fac o schimbare majoră în viața mea și am părăsit apar­tamentul de bloc, pentru a locui într-o casă de la marginea Bucu­reștiului, departe de forfotă și de zarvă. Câștigul cel mai mare este grădina din jurul casei, pe care o apără, din toate cele patru puncte cardinale, cu pomi, ierburi, arbuști și nenu­mărate flori, un zid verde, pus între mine și lume. Datorită lui am învățat tainele anotimpurilor, semnele lor pe care le descifrez tot mai bine.

Nu pot uita dimineața în care am deschis prima oară poarta și am intrat în curte. Septembrie era pe sfârșite, plouase, și-un aer proaspăt se ridica deasupra crizantemelor galbene care mărgineau poteca. Petale de trandafiri erau spulberate peste tot, iar ierburile crescute în voie, la întâmplare, înconjurau o casă care nu mai fusese locuită de mult. Mi-a fost aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care părea instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj un măr bătrân, încărcat de mere. Multe din roadele lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre merele rămase pe crengi, am zărit, mi­rată, și câteva flori, semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe mărului, și m-am apropiat de el, să facem cu­noș­tință de-aproape, și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf. L-am îndrăgit pe loc. Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui erau un semn de încurajare, spe­ranţa că va mai apuca încă o rodi­re, o ultimă încercare, înaintea sfâr­­șitu­lui. Am ales mărul ca paz­nic al locului, al casei, al grădi­nii, pa­triarh al tuturor viețuitoarelor. Si­lu­eta lui împovărată de ani mi-a ve­­gheat apoi zilele în care am în­ceput să cercetez cotloanele grădi­nii în amă­nunt, ca să mă pot îm­pri­e­teni cu locul, să-l trans­form fără să zădărnicesc lucrarea naturii, dar să mă simt, totuși, acasă în el.

Ieri dimineaţă, am descoperit cu tristeţe că mai bine de jumătate din tulpina lui s-a risipit peste noap­te, în ploaie, măcinată de sute şi sute de ca­nale, pe care au circulat armate vesele de furnici, după ce sevele hrănitoare n-au mai avut putere să urce. Zilele mărului meu sunt numărate, dar nu vreau şi nu-mi place să scriu despre moartea lui. E-adevărat că jumătate din viaţa lui s-a risipit într-un morman cenuşiu de putregai, dar ce-a mai rămas din ea duce îna­inte povestea, tresare, în­că, ori de câte ori pe cea mai înaltă creangă a lui se aşază o păsăruică, un măcălean­dru, ori poate un auşel sprâncenat, ga­ta, gata să cânte, din toa­te puterile lui, bucuria de a fi viu. De aceea mă rog cu toată puterea de mărul meu cel bătrân, de pa­triarhul grădinii, să mai trăiască. În şotronul vie­ţii şi al morţii el şi-a fă­cut deja „casă” pe veci în curtea mea. Ca să-i fac curaj, îi spun că și trun­chiul vieții mele e cutreierat uneori de furnici, că mi-aș dori să mai înfloresc încă o dată, cu ramurile ridicate spre cer. Nu răspunde. Foșnește ușor și scutură de pe crengi un măr. Galben ca aurul, se ros­togolește în iarbă. Mă grăbesc să-l culeg. Lu­mina lui alungă tristețile toamnei.

BOGDANA TIHON BULIGA

La cules de hribi

Eu am copilărit între munţi, la bloc. Nu aveam o ogradă mărginită de gard, ci una marcată de cres­te şi păduri, de pâraie şi căpiţe de fân: Ob­cinele Bucovinei. Ograda asta se mărea în funcţie de aventurile zilei şi era toată „a noastră”, ne în­su­şeam fiecare colţişor. „Mer­gem peste coastă, în poiana noas­tră cu aluni? Hai să facem pod din pietre peste pârâul nostru. Tra­gem cu arcul sus, pe creastă, la stâncile noastre?” Începea „ogra­da” asta din curtea blocu­lui, se mărea în parcul plin de cas­tani, se întindea apoi pe dea­luri, iar la fiecare drumeţie prin codri, îi mai adăugam un hotar. Toamna, ograda se mărea infinit, pentru că era vre­mea în care mergeam la bureţi. Porneam înaintea soarelui şi o dimineaţă întreagă ne lua doar să ajungem până la pădurea potrivită, „locul bun” de ciuperci. Apoi, târâş, prin pâlcuri dese de molid tâ­năr, întunecate şi ţepoase. Ore de căutare, kilo­metri de mers pe coate, cu fra­te-miu, Bogdan, umăr la umăr. Feţele zgâriate şi privirile lipite de co­vorul de ace uscate. Acolo, din loc în loc, o mică ridicătură a solului trăda pălăria maronie a celui mai de preţ trofeu al pădurii: hribul. Nimic nu con­ta pe lângă el, celelalte soiuri de ciuperci cădeau în derizoriu când în coşul de nuiele apărea primul hrib. Regele! Nu avea ce căuta în coş cu ţărână pe el. Îl tăiai la rasul solului, nu cumva să-l culegi cu ră­dăcina, după care îl curățai de pământ și de frun­ze uscate! Dacă din greşeală smul­geam o ciupercă cu totul, îngro­pam repede la loc rădăcina şi tăceam chitic, că altfel mare cear­tă primeam. „La anul ce culegi? Lasă rădăcina acolo, ea rămâne pădurii, nu e a ta!”. Septembrie şi goana după hribi. Nici nu ţin minte să ne fi plăcut atât de mult să mâncăm ciuperci, dar să le culegem era marea aventură. Tro­feele acelea cafenii, adunate cu atâta trudă, erau victoriile toam­nei! Pe număratelea!

Apoi veneau aromele. Toamnele mele mi­ro­seau şi a fum de lemne, şi a ardei copţi, şi a cer­neală şi a răşină. Dar cel mai mult, a cas­tane. Îmi înțepam degetele până la sânge, ca să pot dezbrăca castanele sălbatice de cămăşile lor de arici. Iar primul lucru după reuşită, era să duc la nas gă­oacea verde, golită de fruct, şi să o miros din toate puterile: „Aaaaaaaa!”. Cea mai proaspătă aromă din lume, un parfum ud, rece, verde, ca roua, trans­parent… Greu de descris, însă irezis­tibil! Adul­mecam fiecare castană desfăcută. Încă ude, reci şi gumate – doar aşa le puteai străpunge cu un ac, pentru ca apoi să treci un elastic prin orificiul acela îngust. Legai bine castana prin multe noduri, iar celălalt capăt al elasticului îl înfăşurai strâns în jurul unui deget. Apoi lansai. Şmecheria era să arunci castana cât mai departe, dar cu atâta în­demânare, încât elasticul să ţi-o întoarcă, de fiecare dată, înapoi în palmă. Apoi iar lansai. Tot pe număratelea, ca la ciuperci. Toată copilăria es­te un scor. Fiecare lucru intră într-o competiţie: câ­te pase ai dat cu mingea, de câte ori ai prins cas­tana în palmă, câte vagoane ai numărat când trecea trenul de marfă, câte ciuperci ai găsit, câte timbre cu steaguri ai, cât de mult mergi cu bicicleta fără mâini, câţi de zece stau țanțoși în catalog, de câte ori ai văzut „Star Wars” la cinema, cât de puternic e fratele tău faţă de ceilalți frați de pe lume. Cel mai puternic! Regele tuturor fraților de pe pământ!