Nu trece anul, fără să explodeze, pe scena noastră publică, scandalul unui doctorat cu suspiciuni – sau, mai degrabă, cu certitudini – de plagiat. Anul acesta sunt deja mai multe, și chiar la cel mai înalt nivel. Pe de o parte, și-a perfecționat și presa stilul de cercetare, pe de-altă parte, la vârful marii coaliții PSD-PNL, s-a adunat toată floarea „doctorimii”. În timp ce abilitățile de comunicare și nivelul de competență profesională pe care îl inspiră miniștrii în intervențiile lor e mai jos ca oricând, CV-urile lor le concurează pe ale câștigătorilor de Nobel în științe. Nu trebuie să fii expert în programe anti-plagiat, ca să realizezi discrepanța dintre om și „opera” lui științifică.
Dacă pe vremuri, când a apărut scandalul „Dottore” Ponta, ne-am iluzionat că e vorba despre un caz izolat de impostură academică, experiența ultimilor ani vine să confirme că avem de-a face, din păcate, cu un fenomen de masă. Care, observăm, a ajuns inclusiv în curtea puținelor noastre universități de prestigiu, câte mai avem în Top 1000 mondial. Și care nu ar fi putut ajunge aici fără concursul direct și interesat al școlilor doctorale de pe lângă instituțiile de învățământ superior. Că lucrurile stau așa, și că universitățile se simt cu musca pe căciulă, se vede și din felul în care – cu excepțiile notabile ale Universității din București și ale Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca – se pune scut în jurul celor incriminați, prin adeziuni ce amintesc de vremuri pe care le credeam trecute.
De la cazul Ponta încoace, problema imposturii academice a devenit parte importantă a jocului politic. O slăbiciune de care, în funcție de interesul de moment sau de o strategie electorală anume, unii se folosesc pentru a-și ataca și scoate din joc adversarii politici. Uneori, tactica s-a dovedit eficientă și politicianul prins cu copiatul a demisionat din funcție. Dar dincolo de cazurile punctuale, victima adevărată este sistemul nostru educațional. Să fii doctor în România zilelor noastre nu este un motiv de mândrie, ci, dimpotrivă, un motiv de bășcălie. Orice absolvent de 8 clase, certat cu cartea toată viața lui, poate râde de anii tăi de cercetare serioasă arătând cu degetul spre mai-marii zilei, prinși cu plagiatul.
„Elefanții” sunt în curtea universităților din România. E momentul ca ele să iasă din acest joc periculos al complicității cu politicul și să taie în carne vie, să meargă la sursă și să vadă cine a girat aceste fabrici de doctorate în numele unor personaje pe care ți-e rușine să le asculți vorbind românește. Că de scris…
Pe piața universitară europeană e o concurență teribilă: de ce ar mai vrea un tânăr român să urmeze o universitate autohtonă coruptă, unde diplomele și gradele academice se dau pe ochi frumoși? Să nu ne mirăm, deci, că tinerii pleacă. În 2021, emigrarea definitivă a tinerilor, cu vârste între 20 și 34 a fost de trei ori mai mare decât în 2010! Iar mulți dintre acești tineri sunt unii care nu pot fi înlocuiți cu vietnamezi și malaezieni…
