SILVIA KERIM – Ar fi împlinit 90 de ani

Strada Parfumului, numărul 19. Recunosc copacul cel gros, bătrân și noduros din curte. Deschid ușor poarta din fier, pentru prima oară după nouă ani, și, în timp ce intru, o mâță subțire și tărcată țâșnește printre pi­cioarele mele. Miaună, cu coadă ridicată ca o antenă de radio și începe, imediat ce o iau în brațe, să toarcă. Vechea casă în care s-a născut și a trăit toa­tă viața îndrăgita noastră colegă, Silvia Kerim, mare iubitoare de animale, a rămas un magnet pen­­tru pisicile străzii. Semn bun! O asociație a pre­luat și a transformat casa    într-un spațiu cul­tu­ral, în care se desfășoară lecturi,și mici spec­tacole de teatru. Seara aceasta este una specială, căci în centrul atenției se află chiar patroana spi­rituală a locului, Silvia Kerim, care pe 21 octom­brie ar fi împlinit 90 de ani.

Natalia Cebanu (Asociația „Hearth”)

– Cum a intrat „Parfumeria”, așa cum își alinta Silvia Kerim casa, în circuitul cultural al Bucureștiului?

– Fiecare dintre noi, cele trei membre ale Asociației „Hearth”, am descoperit în feluri diferite personalitatea Silviei Kerim. Mai întâi a fost Oana Iordă­ches­cu, singura dintre noi care a și cunoscut-o, datorită mamei ei, Carmen Iordăchescu, care a fost în ultimii ani editorul căr­ților Silviei, dar și cea care a avut grijă de ea până în ultimul moment. De altfel, casa a rămas fami­liei Iordăchescu, care și-a pus problema dacă să o transforme într-o casă memorială, sau să rămână o casă deschisă, loc de perindare pentru artiști din diferite domenii. În 2017, m-am alăturat și eu Aso­ciației culturale „Hearth”. Am preluat casa, am sortat lucrurile, am renovat-o cu puterile noastre, pentru că nu ne permiteam să an­gajăm o firmă specializată. Eu am ter­minat liceul de arte și mai apoi facultatea de ac­torie, Oana, fashion design, așa că ne-am ală­turat talentele pentru a adapta casa întâl­nirilor culturale pe care voiam să le organi­zăm. În special, proiecte ale artiștilor in­depen­denți. Am gândit un program ver­satil, pentru că Silvia Kerim, așa cum am cu­nos­cut-o noi din spusele prietenilor și din tot ceea ce a lăsat în urmă, a fost o persoană cu multe preocupări: tea­tru, film, literatură, me­morialistică, jur­nalism. Așa am pornit programul „Din Parfumerie”, cu mai multe sec­țiuni. Cei mai mulți oameni ne-au căl­cat pragul în Noaptea Mu­zee­lor, când au venit și prieteni de-ai Sil­viei, foarte curioși să-i revadă casa, emo­ționați. Mereu vin cunoscuți ce ne povestesc câte ceva despre doam­na Ke­rim. Isto­rioarele aceste ne sunt de ma­re folos, încercăm să aflăm cât mai mult despre personalitatea sa, suntem în con­tinua cău­tare. Ne-am dori foarte mult să realizăm un documentar despre ea.

– Cum s-a desfășurat seara ani­versară? Silvia, neuitata noas­tră co­legă, avea un gust estetic desăvârșit…

– Cel mai emoționant moment al serii a fost prezența actriței Ale­xan­drina Halic, prietena bună a Sil­viei Kerim. Ne-a povestit cu mul­tă afec­țiune despre ea și ne-a citit din căr­țile ei. La fel de emo­țio­nante au fost evocările proza­toa­rei Ana Ma­ria Sandu și cea a dnei Carmen Ior­dăchescu, edito­rul ul­ti­melor cărți ale Silviei Ke­rim.   

– În calitate de „călăuză” a „Parfumeriei”, ce te impre­sio­nea­­ză în mod spe­cial din casa Silviei?

– Am arhivat toate obiectele din casă, nu s-a pierdut nimic. Une­le au rămas acolo, precum cele două mașini de scris, câteva perechi de oche­lari, fotoliile, mese, mobile vechi care să dea pati­na unei case cu o istorie de peste un secol. Dar cel mai emoționant a fost atunci când am găsit într-un dulap paltonul și căciula regizorului Mircea Veroiu, marea iubire a Silviei. Le-a păstrat până la sfârșitul vieții, deși se despărțiseră de mulți, mulți ani.

Alexandrina Halic (actriță)

„Umplea cu lumină locul în care intra”

„Am cunoscut-o pe Silvia Kerim în anii în care posturile naționale de radio erau pline de emisiuni cu povești pentru copii, iar ea participa efervescent la multe dintre ele. Era minunată, fermecătoare, umplea cu lumină locul, acolo unde intra. O ființă senină, solară, ce iubea tot ceea ce era viu, în special copiii, animalele, iubea plantele și oamenii. Și iubea povestea. O și născocea, cu mare talent, dar o și aduna, de la ceilalți, transfor­mând-o în felul ei, pentru a o transmite mai de­parte tuturor. Scria nenumărate scenarii, fie după povești proprii, fie adaptări după texte celebre. O comparam cu o Mary Poppins, pentru că știa să atragă în minunata lume a poveștilor nu numai co­pilul, ci și adultul. În 1984, chiar a venit la Tea­trul Creangă, cu un scenariu minunat după «Mary Poppins», și atunci am avut ocazia să stăm mai mult de vorbă, să ne apropiem. După zece ani, am lucrat din nou împreună pentru minunata „Po­veste de Crăciun”, după Charles Dickens. Îmi amin­­tesc cum, în timpul în­re­gistrărilor, colegul meu, Cornel Vulpe, avea la­crimi pe obraji, într-atât de emo­țio­nant a fost scris tex­tul. Silvia trans­mitea căldu­ră, chiar da­că avea doza ei de iro­nie, nu su­porta prostia și bădă­ră­nia. Recitindu-i acum interviu­rile, multe dintre ele publi­ca­te în «Formula AS», îmi dau seama de ma­rea ei genero­zitate. Știa totul despre per­soa­­na pe care urma să o in­tervieveze și, cu mul­tă deli­catețe, scotea la lumină lu­cruri pe care invi­tatul nu le mai spusese ni­mănui.

Am venit de câteva ori și aici, acasă la ea, pe stra­da Par­fumului, Silvia pregătea un ceai sau o ca­fea, și cele trei făpturi care îi țineau compa­nie, buldogărița Missi și cele două pisici, pe care le chema la fel: Sașa, se așe­zau cuminți lângă mine sau în poala mea. Se bucura că putem înregistra emisiunile, la ea acasă, ne­stingherite și puse pe povești. Mi-am petre­cut zile întregi pe canapeaua din casa ei fru­moasă și veche, pe care o adora, stând de vor­bă cu ea. Îi plăcea să mă isco­deas­că, să afle povești din copilăria mea, eu nu în­drăz­deam să o descos, dar mi se des­tăinuia ea: ce îi place să facă, cum ar vrea să fie lumea, regretul că în era mo­dernă, cartea tipărită începe să fie lă­sată deoparte, mâhnirea pentru faptul că emisiunile cu povești nu-și mai gă­seau locul la radio, că, în locul basme­lor, copiilor li se ofereau desene ani­mate și filme vio­lente. O admiram ca persoană, era o fe­meie puternică, ce a trecut peste ne­dreptăți. Îi admiram pu­terea de a crede în povești, în forța lor benefică, mo­raliza­toare. Și nu doar în basmele scri­se, ci în orice fel de poveste de viață, pe care ea le trăia cu dăruire totală. Un om minunat, care umplea lu­mea de bucu­rie. Lumina ei mai arde și astăzi, în casa de pe strada Parfumului”.