POVEȘTI DIN MICUL PARIS – Marin Theodorescu ZAVAIDOC (Evocare de Bogdan Mihai Simion): „Pentru mine, Zavaidoc e un prinţ”

Păpuși de porțelan și covrigi

– Dragă Bogdan, suntem în pragul Crăciu­nului și până să pornim firul poveştii noastre, mă gândesc că ar fi potrivit să dai o raită pe străzile Bucureștiului de al­tă­dată. Cum arăta orașul? Era pregătit pen­tru sărbători? Exista mai multă for­fotă ca acum?

– Crăciunul este un motiv permanent de bucurie, iar vremurile pe care le evo­căm nu făceau excepţie, chiar dacă goana după cumpărături nu avea nici pe departe amploarea de azi. Dar forfota exista, și cei mai bucuroși de venirea moșului erau copiii. Sigur erau diferențe între copiii din fa­miliile bogate și copiii săraci. Cu toate astea, brad sau măcar ceva crenguţe avea toa­tă lumea, ornate cu nuci poleite şi co­laci. Colacii aceştia, uneori presăraţi cu susan, erau şi principalul câştig în urma colin­delor. Simi­geriile lucrau zi şi noapte înainte de Crăciun, ca să facă faţă cererii. Vitrinele maga­zi­nelor erau pline de reclame la jucării şi bunătăţi de tot felul, tipsii pline cu dulciuri fistichii (cocoşi de ciocolată, fluturi de turtă dulce pudraţi cu zahăr, chiar portocale). La mare modă pe-atunci erau și scrisorile către Moș Crăciun, cu cereri de daruri: cărţi cu poze, soldăţei de plumb, jucării mecanice sau păpuşele din por­ţelan. Exista şi o revistă, „Di­mineaţa copiilor”, care în preajma Crăciunului avea reclame la jucării de tot felul, comerţ se făcea iscusit şi între războaie. Nu trebuie, însă, să uităm că puştii din mahala nu puteau visa la cine știe ce daruri, avioane mici, de tablă, căluţi din lemn sau man­darine și portocale. Covrigii ro­tunzi primiţi la colind erau averea lor cea mai mare, iar la finalul zilei, traistele se goleau şi se nu­măra „câştigul”. Pe masa de Cră­ciun, în aceste familii săr­mane, marele eveniment era frip­tura de porc, probabil singura din tot anul, nicidecum felu­rile opu­len­te din meniul boierilor din cen­trul orașu­lui.    Dincolo de luminile lui, Micul Paris era un oraș al con­trastelor, totuși.

Marii lăutari ai Piteștiului

– Eroul poveștii tale de astăzi e Zavaidoc, unul dintre cei mai cu­noscuți cântăreți interbelici. La el, Moș Crăciun venea la Pi­tești, orașul co­pilăriei sale. Se știe ceva des­pre anii de-atunci?

– Marin Theodorescu, cel care va deveni Zavai­doc, s-a născut în 8 martie 1896, fiind al doilea copil al lui Tănase şi al Constanţei. Vasile, Marinică şi Zoe sunt ceilalţi trei copii. Neam de lău­tari țigani de re­nume, tatăl fiind ţambalist şi vio­lo­nist cu mare căutare în Pi­teşti, erau bine văzuţi şi in­te­graţi cum se cuvine în urbe. Aveau casă mare – fa­milie de lău­tari eman­cipaţi. Să presupunem că primarul, poliţis­tul sau alte câteva persoane de vază din oraş se întâlneau la un şpriţ, păi, la masa respectivă era prezent lăutarul cel mai bine văzut din oraş. Auzea şi vedea lucruri la care omul de rând nu avea acces, cam aşa ar trebui inter­pretat statutul lui Tănase Theodorescu, în Pi­teştiul ultimului sfert de veac nouăsprezece.

În buna tradiţie a familiilor de lăutari, la vârsta de şapte ani, Tănase îi dă în dar băiatului său, Marin, o chitară. Un cadou cu semnificaţii: anunţa drumul pe care urma să-l ia copilul în viaţă, dar şi faptul că lău­tarii de soi căutau mereu depăşirea condiţiei, încercau să se scuture de moştenirea lor istorică şi să acceadă în zone mai elevate. Chitara reprezenta acea zonă, pentru că era un instrument nou apărut, o chitară de calitate era foarte scumpă şi se procura, cel mai aproa­pe, de la Budapesta. Țambalul tindea să de­vină pian, iar cobza, chitară. Suntem înainte de primul război, este momentul în care lăutarii luau contact cu muzicile frumoase, de sorginte occiden­tală, despre care vorbim noi în „Poveşti din Micului Paris”. Revenind, tata îi oferă chitara, sfaturi practice, ore de armonie tonală nemţească. O pregă­tire demnă de toată stima. Presupunem că la început tânărul Marin a cântat acasă, poate la câte o mică re­prezentaţie alături de fraţii lui, lăutari la rândul lor. Nu avem documente care să dovedească asta, dar nici nu se putea alt­fel. Primele semne concrete des­pre Marin Theodorescu le primim în 1916, odată cu înce­perea primului război. Tâ­nărul de douăzeci de ani este încorporat, iar la doar câteva zile, e in­clus în echipele artis­tice ale armatei româ­ne. Conform documen­telor de la arhivele na­ţionale, trecuseră doar trei zile de la încor­po­rare, şi el cânta alături de George Enescu pe front. Eu, din împreju­rarea asta, deduc că oa­menii din sfera mu­zicală deja ştiau despre el, ştiau și că vine din celebra familie de lăutari Theodorescu. Or, acest amănunt e o dovadă în plus a recunoaşterii acestei familii extrem de talentate şi emancipate.

Pe front, cu George Enescu

– Ce însemnau spectacolele acestea de pe front, cum arătau astfel de reprezentaţii într-un context atât de tragic?

– Erau de excepţie! Echipele ar­tistice de pe front făceau nişte show-uri extraordinare, scopul fiind unul nobil: toate încasările mergeau către spitale. Se spune, în zilele noastre, că show business-ul e numai pe bani, şi poate așa a fost dintot­dea­una, dar au existat nişte momente când artiştii acestei ţări au arătat cât pot fi de buni şi de sudaţi unii cu alţii. Și cum se spune că necazul te unește, o traumă colectivă ca primul război mondial a fost prilejul în care s-au putut observa și frânturi de umanitate. Suntem pe linia frontului Moldovei, în acel prim război mon­dial cumplit, purtat corp la corp, cu baioneta în mână. Ei bine, mie, ca pasionat de muzica vremii, mi se pare colosal cum exact acolo s-au produs singurele spectacole la care aveau acces toate păturile sociale. Ce show-uri trebuie să fi fost, de le înţelegeau şi se bucurau de ele şi sărmanii, şi boga­ţii, şi femeile, şi bărbaţii, şi ţăranii sau nobilii. Un teatru: în lojă – ofiţerii, în primul rând – oamenii simpli, de la sat. Începea o orchestră simfonică, şi în fața scenei ieșea cine altul decât George Enescu, care vorbea în limba lui așa de frumoasă de la Bo­toşani. El era creierul acestor spectacole. După re­citalul de vioară, în acelaşi spectacol, apărea Fă­nică Luca, care cânta „Mamă, inimă de piatră” şi alte cântece ţărăneşti, de rupeai cămaşa de pe tine. După aceea intra tinerica Elena Zamora (cântăreaţă de revistă, cu carieră pariziană, după care luceau ochii soldaţilor) şi cânta „În noaptea asta toată lumea e a mea”. Ei bine, în aceste spectacole, un­deva, în spa­te, cu chitara, îl vedem prima dată pe Za­vaidoc. De acum înainte îl şi putem numi aşa, fiindcă în 1918 e mutat la regimentul de infanterie din Ploieşti, un­de era şi frate-său, Vasile, sub co­manda gene­ralului Traian Moşoiu. Pomenim nume­le comandantului, fiindcă el l-a numit pe Marin Theodorescu „Za­vaidoc”. Era agitat, muzicantul din Piteşti, năvalnic, transpira în euforia concer­telor, avea gesturi ciudate pe scenă, se schimonosea, iar cuvântul „zavai­doa­că” era folosit în Muntenia acelor vremuri exact pen­tru a descrie o astfel de atitudine. Partea fru­moa­să este că era un cuvânt adresat ex­clusiv femeilor, re­­ferindu-se la une­le nă­bă­dăioase, femei puţin is­te­rice, greu de con­tro­lat. Oricum, „po­recla” i se po­trivea unsă, de atunci încolo abso­lut toate refe­ri­rile la ma­rele artist, în toate me­di­ile, sunt exclusiv sub numele de Za­vai­doc.

Un băiat ambițios

– Când îl primeşte Bucureștiul în braţele sale pe Zavaidoc?

– După terminarea războiului, în 1919, Zavaidoc se stabileşte la Bucureşti. Faima sa va creşte în Ca­­pitală odată cu primenirea ora­şu­lui. Artistul se întorsese din război cu ceva bani, statul remu­ne­ra serviciul militar, iar ambiţia l-a de­terminat să-i cheltuiască cu fo­los: lecţii particulare de belcanto. A lucrat în paralel cu cele mai mari nume în domeniu din perioada ante şi interbelică: Petre Ştefănescu-Goangă, Dumitru Mihăilescu-Tos­cani şi grecul Dimitrie Cuvatas. Nu intrăm în amă­nunte, doar garantăm că erau cei mai buni pedagogi ai acelor vremuri. Toţi aceşti mentori îl invitau insistent să urce pe scena Operei, atât de mult îl preţuiau pe Zavaidoc şi glasul său de tenor. Refuza de fiecare dată. De ce? Fiindcă Zavaidoc câştiga deja frumos la petreceri, în tot felul de baruri de noapte şi grădini de vară. Devenise repede popular în Micul Paris, la 1919 presa deja scria despre el. Atenţie: încă nu vorbim de acele restaurante din anii ’30, la care avea acces toată lumea, ci la cele cu circuit închis, precum era Oteteleşanu, la început. Localuri boiereşti, în care aveai voie doar dacă ştiai parola şoptită prin gemuleţul tăiat în uşa de la intrare. Vă imaginaţi ce bine era plătit Zavaidoc în astfel de locuri?!    Cunoştea sumedenie de cântece, din toate zonele ţării, le ştia încă din copilărie, dar dacă i se cereau, nu le interpreta precum tatăl său, nu o făcea în manieră ţărănească. Pen­tru el, muzica a însemnat întot­dea­una numai pian, vioară, voce. Pe scenă, niciodată printre mese!

„A semnat din prima cu americanii”

– Ce cânta, de fapt, Zavaidoc? Numele lui e știut până azi, dar cariera îi e mai puțin cunos­cută…

– Nu putem afirma cu dovezi ce a cântat Zavaidoc până în 1926, fi­indcă nu există absolut nicio măr­turie prin care am putea să ne de­monstrăm spusele. Dar eu, pur şi simplu, cred că a cântat încă de la primul concert exact ceea ce a în­ceput să înregistreze în 1926. Am această convingere, fiindcă Zavai­doc a semnat din prima cu ame­ricanii de la „Columbia Re­cords”, fiind primul român cu un astfel de contract. Iar pe ace­le discuri şi cele ce vor ur­ma trona romanţa! Este lim­pede că oamenii aceia l-au vă­zut cântând romanţe în loca­luri sau la petreceri aristocrate şi le vo­iau musai pe discuri, interpre­tate de Zavaidoc, cu vocea lui de tenor. Concluzia nu poate fi decât una: aceşti şapte ani în care nu ştim nimic alt­ceva de Zavaidoc, decât referinţe din presă, el ajunsese atât de mare în Micul Paris, încât faima lui a răzbătut până la granzii de la „Columbia Records”. Discul său de debut a fost înregistrat sub forma unui trio de familie. „Ochii al­baştri’s drăgălaşi”, pe o faţă, şi valsul „Ghidale”, pe a doua, cu sora lui, Zoe, la pian, fratele Vasile, la vioară, şi Zavaidoc vocal, cei trei fraţi Theodorescu. Ce frumuseţe! Mai mult de­cât atât, în primii patru ani de ca­rieră disco­grafică, aceasta este formula cu care şi-a imprimat artistul toate melodiile. În 1930, şi-a înlocuit sora cu pianistul Nicolae Vasilescu (mare instrumentist, din­tr-o celebră familie de lăutari din Ploieşti), dar fratele său, Vasile, îi va sta alături cu vioara toată viaţa. Discu­­ri­le lui Za­vaidoc s-au vândut fabulos de bine. Zavaidoc a rămas fidel casei „Co­lum­­bia Re­cords” până la finalul ca­rie­rei, scoțând cinci­zeci şi opt de discuri! Da­că ne aruncăm pri­virea peste cele cam patruzeci ră­mase, observăm că au melodii pentru toate clasele so­ciale, exact ca ace­le spectacole la care participase artistul în primul război mondial. Al­terna cântecele alăturând ro­manţei câte un cântec surprin­ză­tor. Pe o faţă a discului – romanţa „Dacă nu şi nu” (Fetiţă cu casa în pom, iubeşte-mă dacă poţi, şi dacă nu, şi nu şi nu, sărută-mă şi tu te du”), iar pe cealal­tă: „Dra­gostea e ca şi-o râie, te mănâncă şi-n căl­câie”. Sau, „Mână, bade, mâ­nă” de o parte şi „Gornistul” pe faţa doi – un cân­tec patriotic, care se difuza şi la radio la prima oră de dimineaţă. Te în­trebi cum se poate o asemenea com­­binaţie?! Se poa­te, pentru că Zavaidoc era foarte inteli­gent, a simţit publicul ca ni­meni altul şi i-a oferit me­reu un show complet. Iar lansarea aces­tor cântece pe dis­curi i-a adus gloria şi cele mai însemnate câşti­guri.

– O curiozitate personală: ai pomenit de me­lodia „Ghidale”. E vorba de un personaj al epocii interbelice?

– Aaaah, ce mă bucur că mă întrebi! Am avut la rân­dul meu această curiozitate şi am cercetat înde­lung cine a fost Ghidale. Pare-se că era o figură legendară a perioadei interbelice, un fel de Haplea. Este inspirat de un personaj real, afaceristul Gus­tave Ghidale Segal, fiu de evreu din Huşi, familie care şi-a extins afacerea până la Cluj. Ei bine, după 1918, anti­se­miţii de la noi au început să ironizeze afaceriştii evrei, și acest cântecel face haz de felul în care evreii aveau pro­bleme să pronunţe co­rect limba română. Se râdea de se cădea sub mese când Zavaidoc făcea în fel şi chip pe Ghidale, fiindcă aceste ironii aveau mare efect atunci, imediat după Uni­re. Nu cred că artistul împăr­tă­şea ide­ile publicului, dar showman-ul din el nu putea rata un asemenea personaj. În această men­talitate trebuie să judecăm lucrurile, mai ales adăugând că versurile îi aparţin lui Ion Pribeagu (Isac Lazaro­vici, pe nu­me­le său evreiesc), acelaşi care mai târziu va scrie versurile pentru „Zaraza” lui Cris­tian Vasile. Iată o micro-po­veste care ne arată câte sensuri are mu­zica lui Za­vaidoc, valenţe sociale, po­li­tice, ar­tisti­ce şi, până la urmă, finan­ciare.

Milionul de la „Marmorosch Bank”

– Zice-se că a fost enorm de bo­gat…

– Cel mai bogat, aş adăuga. Bani buni câştiga din discuri şi din reprezentaţiile date boierilor. Dar Zavaidoc devine cel mai bogat artist şi pentru că ba­nii agonisiţi din discuri rămâneau în familie, instru­men­tiștii lui erau fra­tele şi sora sa. Pe plăci scria „Or­ches­tra fraţilor Theo­dorescu”. Aşa se face că, încă de prin 1926, avea deja mi­lionul în cont la Ban­ca Marmorosch, iar în 1928, de­păşea cinci milioane de lei în cont. Un ministru în Ro­mânia ace­lor vre­muri câştiga 80.000 de lei pe an. Da, Zavaidoc a fost unul dintre cei mai bogaţi artişti care au trăit vreo­dată la noi în ţară.

Bogăţia lui vine din in­teligenţă, din faptul că a fost artistul care a reprezentat per­fect Regatul Ro­mâniei, cu toate nu­an­ţele sale. Pre­cum gornistul din celebra lui me­lodie, care se sacrifică la final pen­tru Româ­nia Mare, un sol­dat fără ar­mă, sim­bolul imaginii ţării care îşi apă­ră ho­tarele şi nu atacă pe nimeni. Că inter­preta cu patos acest cântec la o petre­cere de miniştri sau la un local de la Gara de Nord, cei care îl as­cul­tau plân­geau în egală măsură. Mu­zică pentru toată lumea, pentru toate gusturile, dar care interpretată mereu în stilul său de tenor, l-a făcut celebru, iubit şi bo­gat.

„Să mănânci pește batog și să-ți cânte Zavaidoc”

– În Micul Paris, îi găsim numele lui Zavaidoc și pe afişele a sumedenie de restaurante, care de lux, care pentru popor… Erau şi acelea surse de venit sau mai degrabă de glorie?

– Da, îl găsim, cum bine zici, la foarte multe res­taurante, pentru că el a cântat foarte, foarte mult, şi pentru toată lumea. Aşa se explică şi prezenţa lui în restaurante de toate felurile, de la celebrul „Vişoiu”, la „Cireşica, de la „Atelierele Griviţa” la „Coşna”, pe Buzeşti, de la „Roata Lunii”, pe Do­ro­banţi, la „Berbec”, lângă Ciş­migiu. Păi când treceau tramvaiele pe lângă acesta din urmă, anunţau: „Ur­mea­ză staţia Zavaidoc!”, atât de cunoscut ajunsese în Micul Paris. „Staţia Zavai­doc, dă-te, neamule jos, să mă­nânci peşte batog, să bei vin de Medoc şi să-ţi cânte Za­vai­doc!”. Mă rog, nu cred că era chiar aşa: nici atunci, nici acum, nu-şi permite mul­tă lume să bea vin de Me­doc. E groaznic de scump. Însă, dădea bine în reclamă, fie şi din gura vatmanului, te făcea să te simţi bogat la rândul tău. Revenind, ve­ni­tul creş­tea din discuri şi pe­treceri aristocrate, dar res­tau­rantele se băteau pe el, pentru că era grozav de iubit. Ba chiar şi când nu era pe scenă, discurile se auzeau în patefoane, la ora prânzului, pe terase. Pentru mine, foarte important este că restaurantul a fost scena unei întâlniri legendare. La „Vişoiu”, în 1927, l-a cunoscut pe marele com­po­zitor şi textier Ionel Fernic, cu care a colaborat apoi întreaga carieră. E monumentală prietenia aceasta, de care puţină lume ştie, destinele celor doi se vor influenţa reciproc foarte mult. Pur şi simplu, nu ar mai fi fost Fernic fără Zavaidoc şi Zavaidoc fără Fernic. În iarna acelui an, se cântă la Vişoiu „im­nul” aris­tocraţiei prăfuite din acea vreme, geniala romanţă „Să nu te superi că te’njur”, scri­să anume pentru Zavai­doc de Ionel Fernic. Ce suc­ces! Apoi ea a fost trasă şi pe disc. „Să nu te superi că te-njur, căci mă înjur pe mi­ne şi soarta care m-a fă­cut, să te iubesc pe tine (…) Să nu te superi că te bat, că nu sunt rău din fire, dar prin aceasta eu ţi-arăt, păgâna mea iubire”. Îşi dădea ochii peste cap, imita leşinul, îşi trecea mâna prin păr, făcea ca toate alea. Se topeau fe­me­ile după el, ba chiar mai lua o cucoană de la masă şi cânta cu ea pe genunchi.

Trebuie să fi fost absolut sa­vuros! Ce rău îmi pare că nu există vreo filmare sau fotografii din spectacole cu el! Avem doar do­uă, trei, portrete scorţoase, dar în care se vede, totuşi, un amănunt esenţial: ţanţoş, privind de sus, este clar că nu voia să fie deloc asociat cu imaginea unui lăutar de ţară. „Să nu te superi că te’njur” e se­con­dat pe disc de cântecul „Femeia” – compo­ziţie proprie, o romanţă cu iz rusesc. Mare ecou a avut între lăutari această melodie, a fost cântată până în anii ’60. Eu sunt convins că datorită lui Za­vaidoc, lăutarii adevăraţi iubesc atât de mult romanţa. Cântecul acesta a căpătat în timp nuanţe folclorice nepotrivite, pe care artistul nu le avea deloc în înregistrarea origi­nală. Vedeţi, de aceea ţin eu atât de mult la referin­ţele de pe disc: înregis­tra­rea nu minte! Melodia era cân­tată sus, operatic, cu pian şi vioară, nimic fol­cloric în ea. O mulţime de melodii au fost scrise în acei ani pentru Zavai­doc, de Ionel Fernic. Tare mult îmi place mie de acest mi­nunat artist, Ionel Fernic. Reprezenta imaginea per­fectă a înfloririi Micului Paris: pilot, avion parti­cular, scria schiţe şi poveşti de groază, dar şi mu­zică pentru Zavaidoc. A pu­bli­cat un mi­nunat volum de poezii, dar şi cărţi de copii, splen­did ilustrate! O poveste, ce mai, o po­ves­te de Hollywood, una cum rar întâlneşti, cel pu­ţin la noi. La fel putem spune că e o poveste ex­traor­dinară de prietenie între aceşti doi domni: Za­vai­doc şi Fernic. Au câştigat mulţi bani împreună, într-o amiciţie perfectă, şi-au pus ta­lentele unul lângă altul şi au produs muzici minu­nate. Azi, e de neconceput o astfel de relaţie, e imposibil să nu se strecoare vreo escrocherie, când succesul e atât de mare. Cea mai frumoasă poveste din show business este una de prietenie între inter­pret şi compozitor. Mie aşa mi se pare, eu unul mi-aş dori-o.

Colaps

– Dar de vreo po­veste de dragoste a avut parte năbădăiosul Za­vai­doc?

– Târzie. S-a căsă­to­rit cu Constanţa, tocmai în 1934, iar femeia, cu cincisprezece ani mai tâ­nără, i-a dăruit trei copii. Atitudinea sa scenică de bărbat adorat de femei nu a dispărut după aceea, cred că soţia sa ştia foarte bine că un artist cu o imagine atât de bine conturată nu se schimbă peste noapte. A iubit-o şi a respec­tat-o, dar nu e o poveste de dra­goste precum cea dintre Gică Petrescu şi Cezarina Moldoveanu, să zi­cem. În schimb, martorii spun că Zavaidoc era to­pit după copiii săi, atât cât a apucat să stea cu ei sau să îi vadă crescând.

– Zavaidoc s-a stins la numai 48 de ani, în plină glorie. O tragedie completă…

– Nimic mai adevărat. O tragedie care a zdruncinat lumea Bucureștiului de atunci. În 1938, a murit prietenul Ionel Fernic (s-a prăbuşit cu pro­priul avion, la doar 37 de ani), iar din clipa aceea, Zavaidoc a refuzat să mai intre într-un studio de înregistrări. Nu cred că e o coincidenţă, atâta timp cât, cu numai o lună înainte, înregistrase. Doi ani mai târziu moare şi fratele său, Vasile, cel care cân­tase cu el întreaga viaţă. O prăbuşire de neimaginat, să piară oameni așa de apropiaţi între ei. Înainte să moară, Zavaidoc a apucat să cânte şi pe parcursul celui de-al doilea război, plutonier fiind, deci, e un artist veteran în ambele bătălii mondiale. Apoi, a venit lovitura finală: în 1944, locuinţa sa a fost bombardată şi incendiată de aviaţia americană, iar sora, Zoe, piere în această tragedie. Odată cu casa, se duce o parte din avere, cealaltă e pierdută prin falimentul Băncii Marmorosch. Colaps! Zavaidoc se mută la o mică moşie din Câmpulung Muscel, cântă lieduri germane până se întorc armele, apoi adaugă şi muzică rusească în repertoriu, fireşte, după cum mergeau timpurile. În noiembrie 1944, se naşte ultimul copil, dar câteva zile mai târziu, soţia i se îmbolnăveşte de nefrită şi se stinge brusc. Zavaidoc se îmbolnăveşte şi el. O inflamaţie la rinichi şi tensiunea ridicată îl trimit în spital. Sun­tem în cea mai mare criză a medicamentelor din România, din cauza războiului. Boala lui nu era atât de gravă, dar, pur şi simplu, nu aveau cu ce să-l trateze, aşa că a murit două săptămâni mai târziu, în ianuarie, complet orb, și sărac lipit. Da, în martie 1945 ar fi împlinit 49 de ani.

Acest material se vrea şi o lămurire

– Bogdan, o ultimă lămu­rire: spuneai că perioada co­munistă i-a folclorizat în sens ne­gativ muzica lui Za­vai­doc. În ce sens?

– Comunismul nu l-a mai prins în viaţă, dar a găsit mijloc de „răz­bunare”: au lipit ima­ginea lui de cea a cântecului folcloric (în sensul ne­tradiţional al cuvântului): melodii orches­trate so­vietic, cu ansambluri în spate. Un artist de etnie romă nu putea fi asociat cu cercurile aris­tocrate, urâte de comunişti. Dar indiferent de motiv, eu neg ve­hement aceste asocieri muzicale şi îmi asum cu tărie spusele. Vreau să se ştie că, mai bine de opt­zeci la sută din repertoriul lui Zavaidoc, au fost romanţe. Probabil că vocea lui de tenor închinată romanţei a făcut ca ea să dăinuiască până astăzi. Chiar și în cântecul popular din repertoriul său, artistul a păs­trat maniera de interpretare a romanţei. Acest mare artist trebuie cinstit cum se cuvine în istoria muzicii noastre, sunt lucruri care trebuie îndreptate, inclusiv în festivalul care-i poartă nu­mele. Nici acolo nu este cinstit Zavaidoc cel adevă­rat. Din punctul meu de ve­dere, nu i s-a înţeles moşte­ni­rea. Cel mai important lucru pe care ţin cu tot sufletul să-l spun despre Zavaidoc este acesta: deşi posteritatea l-a reţinut ca lăutar, după păre­rea mea, el a fost un pro­motor al ope­retei şi al romanţei de la în­ceputul veacului. Adică, al acelor muzici ce puteau fi auzite, chiar înaintea primului război mondial, cântate la pian şi vocal, în saloanele boiereşti din Moldova şi Muntenia. Si­gur că, odată cu vremurile şi cu succesul său în Mi­cul Paris, Zavaidoc a pro­movat pe discuri şi cân­tecele de petrecere sau, dacă vreţi, de folclor urban. Dar niciodată ţărăneşti! Pentru mine, Zavai­doc nu e un lăutar de ţară, ci un prinţ. Azi auzim Zavaidoc interpretat la ţambal, că doar era lăutar, nu-i așa, ar spune unii. Iar eu cred că, în timpul în­tregii sale cariere, dacă îi puneai un ţambal sau o cob­ză pe scenă se întorcea şi pleca. El încerca să trans­forme cântecul popular într-o ca­merată, de aceea eu nu apreciez altfel de interpre­tări ale lui Zavaidoc. De aceea acest material se vrea şi o lă­murire, un „pro­test” împo­triva acestui lucru. Oa­menii care-i îndrăgesc glasul merită să ştie toate acestea.