„Ca să iubești pădurea, îți trebuie dar de la Dumnezeu”

Într-o margine a Sibiului se întinde o pădure ca în povești: Gușterița. Chiar și iarna, fru­musețea ei e neasemuită: arbori măreți, sănă­toși, ocrotiți, ne­a­menințați de tăișul toporului. Și toată minunea aceas­ta se dato­rează unui om: Ioan Covaciu, un sil­­vicultor care vreme de trei de­cenii și-a dedicat viața copacilor, trans­formând Gușterița în cea mai fru­moasă pădure a re­giunii. A luptat pentru ea, i-a oferit toată truda și dra­­gostea lui. Povestea lui Ioan Co­vaciu este povestea de iubire dintre un pădurar și pă­durea sa, în vremurile urâte ale unui măcel ecologic na­țio­nal.

Haiducul haiducilor

– Timp de 27 de ani v-ați de­dicat viața unei păduri pe care ați transformat-o într-o grădină, în timp ce majoritatea celorlalte pă­duri ale țării au fost ucise cu sânge rece. Cum ați reușit?

– Trebuie pasiune și un dar de la Dumnezeu ca să iubești pă­­durea. Iar în mine există acest dar, iubirea pentru na­tu­ră. Este o pasiune cu care omul se naște, așa cred. Eu de mic am avut chemare către natură. Tata iubea pădurea și mă ducea cu el. Îmi arăta păsările, îmi explica felul în care cuibă­resc, încât știam să re­cu­nosc ce pasăre trăiește pe o creangă numai după cum își făcea cuibul. Aș fi rămas acolo în veci, lân­gă pădure și ani­male. După aceea, când m-am căsătorit, îmi luam și ne­vasta cu mine, iar mai târziu și copilul. Îl pu­neam în spinare și hai la drum! În pă­dure, dacă nu ai suflet pentru ea, nu faci ni­mic. Prin anii ‘80, când am ajuns pă­durar, erau tă­ieri masive și tere­nu­rile tre­bu­iau reîm­pă­du­rite. Eram haiducul hai­­du­cilor! Băteam pă­durile zi și noapte. Aveam aici peste 100 de hec­tare de teren de­gra­dat, numai râpe pe care se surpa pământul. Asta a fost una dintre misiunile mele cele mai grele: să mă ocup de reabilitarea tere­nu­rilor. Umblam zi și noapte, fără pic de răgaz. Dar eu am ținut la pădure ca la pruncul meu și nu am lăsat-o singură niciodată.

Plantele au un suflet al lor

– Credeți că pădurea are simțire, la fel ca noi? Știe când te apropii cu drag de ea sau când vrei să-i faci rău?

– Există o comunicare între arbori. Ei știu dacă vrei să le faci rău și tu poți simți dacă le este frică. Plantele au un suflet al lor. Asta nu-i doar așa, un fel de-a spune. Chiar suferă și chiar plâng! Uite, numai dacă tai dintr-un ar­bore un pic, dacă îl cio­plești o țâră la coajă, și ăla deja plânge. L-ai rănit. E ca și cum ne-am tăia noi la mâ­nă sau la picior. Să vedeți cum curge seva aia din el… Și dacă te doare și pe tine la suflet de jalea lui, nu-l tai. Pui o țâră de pământ pe rană și țărâna îl face bine.

„N-am pușcat o pasăre în viața mea”

– Aproape o sută de hec­tare de râpe și de teren dis­trus le-ați trans­format în pă­dure. Cum ați reușit? Ca­re este sec­retul?

–    Secrete sunt mai mul­te. Unul dintre ele era că fă­ceam ghețar și puneam pu­ieții acolo. Ce e ghețarul? Primăvara, când încă mai e zăpadă, faci o groa­pă cât camera asta. Depinde câți pu­ieți ai, eu aveam mulți, cam 150 de mii pe an. Îi băgam în groapă și îi aco­peream cu car­peni puși dea­supra. Apoi băteam cu pământ pe acel acoperiș. În groapa aia, băgam 3-4 căruțe de zăpadă. Un rând de zăpadă, unul de frunze din pădure. Și zăpada aia ținea umi­di­tatea la puieți până în luna mai. Puieții tre­buie protejați. Aveam toate speciile de arbori. Și le plan­tam după cum era te­renul. La mlăștinos, puneam fra­sinul, că lui îi place umezeala. Pe coaste, sus, chiar la vârf, era laricea, specie de răși­noa­se cu un lemn foarte tare. Sal­câmul îi cel mai bun la alu­necări de te­ren, că are ră­dă­­cina adân­că și de 20 de metri. Toate neamurile de păsări se adună la copacii ăștia. Și toate îmi plac. Eu n-am pușcat o pa­săre în viața mea. Am dus fazani la te­renul degra­dat, în urmă cu 20 de ani, și acu’ îi plină pă­du­rea de ei. Când i-am adus, ei nu știau încă a se pre­umbla. Stăteau toți grămadă. Atunci am ră­mas o săp­tă­mână lângă ei, de pază.    Am dormit lân­gă ei și i-am apărat. După ce s-au în­vățat cu pă­durea, au început să zboa­re, să-și caute mân­care, să se apere.

Într-un an, când a fost ghindă multă, am che­mat eu ciobanii. I-am lă­sat să stea cu oile în pă­dure două zile. Era ghin­dă cât îs fur­nici­le. Or mâncat oile, iar ce nu or mai putut mânca le-au bătut cu pi­cioa­rele și le-or bă­gat în pământ. Dar tre­buie să bagi oile după ploaie, când îi pă­­mân­­tul moa­le. Cinci hectare de ste­jar, așa le-am pus.

„De câte ori intru în pădure, îmi fac cruce”

– Există un anumit moment al anului în care pădurea e mai fru­moa­să?

– O femeie o iubești mereu, așa cum este. Dacă o iu­bești, îți plac și defectele la ea. Mie tot timpul îmi place în pădure, nu pot să fac osebire. Dimi­neața la 4, numa’ să simți aerul… Și toate păsările cântă… Păi, pri­mă­vara îi un verde așa de fru­mos, că ți-i mai mare dragu’. Și e o fericire în toată pă­durea, o simți. Apăi, să nu vă spun toamna ce co­lorit are. Toa­te cu­lorile! Frunza se schimbă și la fie­care ar­bore îi altă culoare. Și, câteodată, într-o sin­gură zi, își schimbă culorile. Apoi iarna. Când o vezi așa, încărcată de alb… Da’ tre­buie să mergi și cu sufletul cumva așa, ca să simți, că dacă nu mergi pregătit într-un anume fel, de­geaba te duci, că nu vezi și nu simți nimica. La prima ză­padă, faci in­ven­­tarul animalelor din pă­dure. După urma pe care o lasă. Poți să știi exact câți iepuri, câți mis­treți și câți căpriori ai. Și știi exact unde sunt. Și în tot tim­pul anu­lui, e o liniște care coboară așa, în tine, și ești fericit.

– Ce părere aveți despre tăierile ma­si­ve de pă­duri, în­cepu­te în Româ­nia după ‘89?

– E o crimă. Cine a lă­sat să se întâmple așa ceva nu știe nimic des­pre pă­dure și pu­ține des­­pre oa­meni. Că oa­menii au ne­voie de pă­dure nu doar să le aducă bani. Când se uită la ea, văd doar banii de pe lemn care or intra în bu­zunar. Dar pă­durea nu se taie chiar așa, toată odată. Îți trebe un om de specia­litate, care să îți spu­nă ce anume să tai. Asta a fost greșeala autorităților: au dat pe mâ­na unor oa­meni fără pre­gătire ne­ce­sară o co­moa­ră enormă, care s-a ri­si­pit. Și de comoara asta, chiar dacă e în proprie­tatea cui­va, trebuie să be­ne­ficieze toată lu­mea. E o res­pon­sa­bi­li­tate mare să ai în pro­prie­tate o pădure. Eu am făcut regenerare de pă­dure, de-a ve­nit ministrul la mi­ne să-mi mulțu­mească. Re­­gene­ra­rea nu costă bani, dar tre­buie să știi să o faci. Pă­du­rea își revine fără să fie ne­voie de investiții. Dar pentru asta ai nevoie de un om cu drag de natură și cu știința de a face.

– Se spune că ciobanii din Mărginimea Si­biului, când plecau cu oile la munte, se spove­deau și se închinau brazilor. Se leagă pădurea cu credința în Dumnezeu?

– Eu de câte ori intru în pădure îmi fac cruce. Și când ies, la fel. În pădure ești nu­ma’ tu cu Dumnezeu, ești ca la biserică. Da’ în plus, în pă­dure îs și mulți duș­mani și numai Dumnezeu te apără. Dacă ai credință, te-aju­­tă. Câte furtuni nu m-au prins în pădure! M-am pus oda­tă sub un stejar, da’ a trăs­nit pe el și pe mine nu m-a atins. Ceva vreme nu am mai văzut ni­mic, de la lumina aia, dar dacă nu era Dum­ne­zeu să mă fe­reas­că, acum eram dus. Mi-am făcut cruce și am plecat aca­să. Am știut că El m-a apă­rat și că sunt sub paza Lui.