De peste douăzeci de ani, în gospodăria casei mele, în grajdul vitelor, pe o grindă, și-a clădit cuib o pereche de rândunele. În fiecare primăvară s-au întors la casa lor, spre bucuria mea și a familiei. Nu știu dacă în tot acest răstimp păsările au fost aceleași. Nu cred că rândunelele trăiesc atâția ani și apoi, trebuie luat în seamă și greul călătoriei pe care o fac an de an, spre țările calde. Cert este că, în fiecare vară, în cuibul lor au crescut 4-5 puișori, care s-au întors în casa părinților. Deși rândunelele nu se numără printre maestrele la cântat, cum e, de pildă, privighetoarea, ciripitul lor risipit dimineața în cascade sonore umplea văzduhul de cântece și viață. La fel de frumoase le erau și zborul razant, care săgeta necontenit cerul strălucitor și albastru, veșmintele lor negru cu alb, care le dădea o distincție deosebită, și puii lor, înșirați ca niște mărgele pe marginea cuibului. Le-am urmărit, le-am vorbit și, chiar dacă nu m-au înțeles, m-am simțit bine în compania lor. Obișnuite cu mine, nu zburau speriate. Doar la începutul primăverii, când soseau la cuib, erau mai bănuitoare, până când se acomodau cu tot ce se mișca prin curte. Vecinătatea lor permanentă mi-a oferit înțelesuri noi asupra sensului existenței, mi-a luminat sufletul, mi-a dăruit liniște, m-a apropiat de Dumnezeu. Am înțeles că stăpânul cerului și-al pământului le-a dat și lor același drept la bucurie și viață, ca nouă. Am înțeles sensul existenței trăite intens. Într-o vară, când puii erau gata de zbor, au venit la mine în vizită niște prieteni. Printre altele, le-am povestit și despre rândunelele mele și i-am dus să vadă puișorii. Spre spaima mea, nici cuibul, nici puii nu mai erau pe grinda din grajd. Pe moment, am crezut că motanul nostru a produs o nenorocire, dar nu se afla primprejur. De altfel, într-unul din colțurile grajdului am văzut puișorii. Speriați, stăteau înghesuiți unul într-altul, pe-o bârnă. Am prins o tăbliță de grindă, am așezat cuibul pe suportul tăbliței, apoi am așezat puișorii în cuib. Ce tare le băteau inimioarele! Nu știau să zboare, aveau nevoie de ajutor. În ziua aceea, rândunelele n-au mai venit. Am intrat în panică. M-am tot gândit ce să fac să ajut cumva puișorii. Însă a doua zi, dis de dimineață, le-am auzit din nou cântecul. Reveniseră la cuib. Găsindu-și puișorii flămânzi, se întreceau să le aducă mâncare și să-i aline. De atunci, cuibul n-a mai căzut, mai ales că în fiecare primăvară, rândunelele au tot adăugat câte ceva la consolidarea lui. Se știe că rândunelele sunt foarte rele cu păsările de pradă, cu uliul. Cum îl simt în văzduh, se strâng toate care de pe unde, tabără pe el și îl sâcâie, până când îl îndepărtează. La țară este o vorbă din bătrâni. „La casa unde rândunelele își clădesc cuib este binecuvântare de la Dumnezeu”. Nu este bine să se strice cuibul lor. Cine face acest lucru întâmpină multe necazuri.
Spre toamnă, când diminețile încep să fie mai răcoroase, rândunelele se înșiră pe sârmele de lumină de pe stâlpii din fața casei. Ciripitul lor, atât de vesel și de biruitor, începe să sune nostalgic. Prietenele mele se pregătesc de plecare. Dau târcoale cuibului, casei, curții, luându-și astfel rămas bun. Și vine, apoi, și seara aceea, când intru în grajd și rândunelele nu mai sunt. Fără voie, sufletul mi se strânge și ochii mi se umezesc. Nu mai am cu cine vorbi, pe cine să ascult, pe cine să urmăresc. Ies în curte și cu mâna streașină la ochi le caut în zarea largă… Nu mai sunt… Noroc că primăvara nu uită niciodată să se întoarcă, aducând în alaiul ei și rândunelele din ograda mea. Le aștept, și anul acesta, cu drag.
GEORGETA GROȘESCU – com. Provița de Jos
Romanian