Doar de două cuie e nevoie ca să agăți harta României pe un perete. Cel din colțul stâng va străpunge Oașul, în dreptul localității Tarna Mare, iar celălalt, din dreapta, satul Rădăuți-Prut, din județul Botoșani. E foarte probabil însă, ca pe linia de sus a Nordului, harta să mai aibă nevoie de un cui, aproape de mijloc. Numele locului e Poienile de sub Munte, o comună din județul Maramureș, aflată în mijlocul munților, departe de drumurile principale, la 32 de kilometri distanță de Vișeul de Sus și la 64 km de Sighetu Marmației. Spre satul acesta am pornit într-o după amiază de vară târzie, care (conform calendarului) ar fi trebuit să fie una de toamnă. Am pornit cu gândul că, dacă vrei să fixezi cu adevărat un loc desprins de pe harta țării, nu ai nevoie de cui, ci doar de oameni și de poveștile lor.
Un munte de suflete
Nu într-un sat am ajuns, ci într-un orășel animat și cuminte, cu asfalt și mașini, cu magazine și blocuri mici, acoperite cu țiglă, cu terase și farmacii și cu o biserică făloasă, ca o catedrală ce se ridică cu mult deasupra clădirilor din jur. Cu puțin peste zece mii de locuitori și o suprafață de aproape 300 de kilometri pătrați, Poienile de sub Munte este cea mai mare comună a Maramureșului. Linia ei de case se tot întinde pe Valea Ruscovei, până spre granița cu Ucraina. De jur împrejurul acestei văi se află păduri care urcă încet, spre cer – Munții Maramureșului: cel mai înalt punct nordic al țării noastre. Și cel mai puțin știut. Și cel mai puțin studiat. Pentru că viața continuă să existe și acolo, sus, chiar și la peste 1500 de metri altitudine, în niște locuri cu denumiri stranii, pe care nicio hartă a țării nu s-a învrednicit să le pomenească: Cvasnița, Ivancic, Penteia, Misica, Pasișnei, Zarica, Potocina, Zafantul, Paulicu, Obcina, Cornățea, Uloha… Zeci și zeci de cătune aflate la capătul unor poteci abrupte și uitate, o lume ascunsă, neștiută, abandonată, în care oamenii se încăpățânează să rămână și să trăiască de sute și sute de ani. Un munte întreg de suflete pe care nimeni nu le mai pune la socoteală. Sunt foarte puține informații din care poți să afli că în Cvasnița, de pildă, își duc viața peste 900 de oameni, în Ivancic, 309, în Misica, 208, în Penteia, 224, în Uloha, 202… Și așa mai departe. Vieți și cătune cu oameni ca noi, cetățeni români din România. Ceva trebuie să se fi întâmplat, însă, dacă până și hărțile refuză să ia în considerare aceste locuri și acești oameni. Motivul simplu, întotdeauna la îndemână, ar fi indolența autorităților. Cel mai puțin simplu ar fi că, toți oamenii de aici, atestați documentar de la 1353, iar după alte surse, de la 1411, sunt huțuli: un grup etnic (prezent și pe Obcinele Bucovinei) despre care nici azi nu se știe prea bine dacă provine din ucraineni, ruși, polonezi, ruteni, sciți, cumani sau daci. Și este foarte probabil ca acesta să fie motivul real pentru care astăzi, aproape nimeni nu știe că în țara noastră există un loc numit Uloha: un cătun maramureșean străvechi, cu creștini ortodocși care vorbesc și limba ucraineană. “Niște sălbatici din munte; n-au decât să se descurce cum pot”: este un gând care trebuie să fi trecut prin capul multor oameni ajunși, greșit, în poziția de a lua decizii. Ce păstrează, însă, istoria este că, atunci când au ajuns în aceste locuri, în urmă cu șase veacuri și mai bine, acești “sălbatici din munte” și-au numit satul Poiana lui Dumnezeu. Numai și pentru atât și simt că trebuie să ajung neapărat în Uloha.
Uloha bardi
Un loc magic, în care se unesc toate potecile cătunelor ascunse în munte. Un nord îndepărtat, de care n-a aflat nimeni. Poarta de intrare spre o altă lume. Cobor din mașină, ca să aflu cum pot ajunge la Uloha.
“Uloha?!” Câțiva bărbați se odihnesc pe băncile din centrul comunei Poienile de sub Munte. Mă măsoară din priviri. Tocmai le-am întrerupt discuția de marți după-amiaza, dar asta nu pare să-i deranjeze prea mult. “Sunteți jurnalist, nu?”. Le răspund că da, sunt. “Ne-am dat seama”, vine, mulțumit, răspunsul. Îi întreb cum. “După mașină; aveți număr de București. Și arătați tot ca și cum de la București sunteți. Și ați întrebat și de Uloha. Nimeni nu întreabă de Uloha. Uloha e unde e, ce să cauți acolo?! Doar dacă ești jurnalist, venit de departe, vrei să ajungi la Uloha”. Zâmbesc. Întreb curios cum arată un bucureștean. “Ca dumneata”, mi se spune, apoi omul adaugă: “n-am fost niciodată la București, dar așa îmi imaginez că arată oamenii acolo.” L-aș fi întrebat pe om dacă asta e ceva de bine sau de rău, dar nu mai am cum. După ce a traversat împleticit strada, cu o sticlă de băutură în mână, un alt bărbat mă atinge pe umăr, îmi întinde mâna, îmi spune că îl cheamă Alexandrei Boboc și că îmi va explica el cum se ajunge la Uloha. “Eu”, spune, și își proptește degetul în piept, ca să fie clar despre cine e vorba, “eu”, repetă, “eu am proiectat drumul până la Uloha!” Bărbații încep să râdă, Alexandrei îi ignoră demn. “Eu (încă o dată degetul lui atinge pieptul) sunt inginer… Ascultați aici: înainte, înainte, înainte, înainte, un fel de 3 kilometri 800 de metri, vedeți un pod mare, faceți dreapta și de acolo mai întrebați. Dar eu știu cum se ajunge! Eu am făcut drumul!” Îl felicit, zâmbind. Omul își întoarce, satisfăcut și mândru, privirea către ceilalți. Bărbații râd în continuare. E de ajuns ca un străin să ceară informații, pentru ca viața unei comune liniștite să se anime brusc. Tot ce am putut să aflu e că drumul s-a modernizat. Nu are asfalt, dar are pietriș. Și există. “E mare lucru”, mă asigură unul dintre oameni. “Eu am făcut tot!”, strigă iarăși Alexandrei, arătându-se cu degetul. Renunț la discuția despre drum. Îi întreb pe oamenii ăștia, vorbitori de ucraineană, cum e să locuiești în vecinătatea unui război. Mi se spune că războiul e departe, că aici, la ei, în Poienile de sub Munte, e liniște. “Nu-i adevărat!”, strigă iarăși Alexandrei, “a căzut o dronă, am văzut-o eu!” “Am văzut-o și noi”, îi spun bărbații râzând, “uite-o, e la tine în mână”, și îi arată sticla. Alexandrei Boboc golește tot ce a mai rămas din drona lui. Mă însoțește până la mașină și îmi tot spune să merg înainte. “Bardi, bardi, bardi! Mergeți bardi!” Intru în mașină, pornesc la drum. Alexandrei rămâne în urmă. Îl aud însă cum strigă mai departe bardi și că “Uloha e sus sus sus!”
Muntele îmblânzit
Dreapta, apoi stânga, până când asfaltul se oprește, iar din drum rămâne doar o linie îngustă de piatră albă, care urcă încet, pe o vale pustie. Asta, doar dacă pustiul e totuna cu pădurile, cu apa și culmile abrupte, neguroase, care acoperă ca o perdea albastrul unui cer de toamnă. Caut viața într-un loc în care ți se spune că ea nu există. Și o văd: pe o vale pustie, un om, un singur om, care pășește cu o desagă mare în spate, spre casă. Prima dovadă, în caz că mai era nevoie de așa ceva, că aici, în locul ăsta ușor desprins de pe hartă, de unde începe urcușul spre nordul cel mai înalt al țării, a existat și încă există viață. Viața aceea egală ca importanță cu oricare altă viață de pe pământ. Viața simplă, de om care se întoarce acasă. Nu-mi rămâne decât să opresc mașina și să-l poftesc pe om să urce. E mirat, sfios, tăcut. Îmi spune, aproape în șoaptă, că numele lui e Ștefan Maioș, că, da, merge spre Uloha, acasă, unde îl așteaptă nevasta și cei 4 copii, și că ar mai fi ceva din drum, nu știe cât, nu știe să măsoare în kilometri. Apoi Ștefan tace din nou. Nu e teamă în tăcerea asta. Nici respingere. Nici indiferență și, cu atât mai puțin, trufie. E, pur și simplu, uimirea că o mașină cu număr de București a ajuns până aici, în locul ăsta ascuns de pe o vale pustie, aflat dincolo de lumea cu asfalt, magazine și farmacii, că a oprit și că acum, el, Ștefan Maioș din Uloha, trebuie să răspundă la tot felul de întrebări ciudate, despre cum e traiul acolo sus, pe culmi, dacă are sau nu de lucru, dacă are sau nu vreo părere despre războiul care se duce atât de aproape de aici. Și n-am cum să știu asta, pot doar să intuiesc: probabil că Ștefan Maioș din Uloha va vorbi multă vreme despre ziua în care niște străini veniți tocmai de la București s-au arătat interesați de viața lui.
“Război? Nu știu eu de război. Scuzați, dar nu știu… La noi îi bine. Îi pace. Suntem mulți. Multă lume în sat. Câtă? Nu știu. Multă… Și bătrâni, și tineri, și copii, multă lume este. De lucru nu-i. Nu-i. Așa, ce face omul pe lângă casă. Că avem vite. Eu am cal, vacă, păsări. Am ce pune pe masă. Îs ouă, lapte, brânză. Da’ de lucru, pentru un ban, tre să merg departe, unde o fi să fie. Mai încolo sau mai încolo, se tot schimbă lucrul la pădure. Că și acu, de la muncă vin. Pe jos, mereu. Nu știu să număr kilometri câți. N-am mașină, n-am, că drumu-i nou făcut, 5, 7 ani să aibă, și înainte n-o fo nimic, numa’ potecă de căruță, de cal, nu trebuia mașină. Și fac naveta sus, jos, sus, jos. Că mașina cere bani. Da’ bani numai la muncă iei. Și munca vine, munca pleacă… Și noi tot rămânem sus. Singuri, mulți. Vara asta am stat acasă, la coasă. Da’ mai înainte am fost și eu plecat, cum se pleacă, la Germania. Pleci, te întorci. Tot un ban să ai, la copii. Te întorci, cum să nu te întorci?! Acasă-i acasă! Numai aici, mereu. Acum avem și curent. Îi lumină și noaptea. Și școală avem, până la clasa patru. Este și magazin la noi! Ooo! Este, este! Are suc, ulei, zahăr…” Abia acum, când îmi vorbește de magazin, Ștefan Maioș din Uloha și-a uitat timiditatea, a început să gesticuleze și să vorbească mai tare. E fericit. A ajuns acasă. Aici, sus, cu puțin înainte ca pădurile să se oprească și să înceapă doar crestele aspre ale munților, într-un loc care are și școală și magazin și, de curând, chiar și lumină și un fel de drum. Și, chiar și atunci când lucrurile astea n-au existat, în Uloha a fost întotdeauna viață. O văd. Câțiva copii s-au cocoțat pe acoperișul de lemn al unei case și își butonează telefoanele. Alții pedalează pe bicicletă și se opresc mirați când ne văd. “Iuuuu, București!”, se aude un strigăt. În urma mașinii aleargă un câine. De o parte și de alta a drumului îngust de piatră sunt case. Unele bătrânești, cioplite în lemn, de o vârstă cu veacul, altele noi, moderne, încă netencuite și finisate. Lumea nouă a răzbit, până la urmă și în Uloha. Banii câștigați cu greu în Germania, Spania sau Italia se găsesc acum într-un acoperiș de tablă, în bolțari sau cărămidă. O lume nouă se construiește de-a valma peste cea veche. Nu se putea altfel. Oricât de îndepărtate ar fi cătunele astea ascunse în munți, viața și realitatea de jos a găsit o cale să urce și până aici. Sunt stâlpi de curent acum, care se tot întind de-a lungul cătunului. Dincolo de drum, în grădinile încă ireal de verzi pentru data din calendar, se ridică fumuri. Focuri de frunze, de buruieni și uscături, rugăciunea fără voie cu care oamenii îmblânzesc cerul. Iar ofranda de fum a fost primită și cerul este blând: un așternut albastru, care învelește pădurile, munții și oamenii ce s-au sălășluit în ele. Așa cum l-am aflat în ziua asta de vară, care ar fi trebuit să fie una de toamnă, cătunul Uloha este încă locul pe care Dumnezeu îl ține în palmele sale, ca pe un cuib prețios, fragil, de viață neștiută și curată.
Ascunșii din munți
Îmi iau rămas bun de la Ștefan. Mai întâi, mâna lui aspră îmi arată o casă de lemn, “asta-i școala”, îmi spune, și, pe cealaltă parte a drumului, una de zid: “asta-i magazin.” Apoi mâna lui o strânge pe a mea. “Mulțumesc mult, domnul”, și Ștefan pleacă înainte, pe drumul îngust de piatră, iar silueta lui se tot micșorează, până când dispare, înghițită de tot verdele uriaș al pădurilor care ne înconjoară. Acesta este, mai mult ca sigur, centrul cătunului Uloha. Am ajuns prea târziu ca să mai găsesc școala deschisă. Nu-mi rămâne decât să fac câțiva pași până la locul pe care Ștefan l-a numit ”Magazin”, o casă ceva mai înaltă decât cele din jur, de pe prispa căreia mă privește un bărbat trecut de 50 de ani. “Bună ziua!”, zice, “Dumnezeu să vă aibă-n pază”. Îmi întinde mâna, îl cheamă Gavrilă. Mă poftește să iau loc lângă el. Pare mulțumit că Bucureștiul a ajuns până sus, la Uloha. “Eu la București de opt ori am fost. Și la Costanța o dată.” Ar trebui să înțeleg din asta că el, Gavrilă, e om de lume, altfel decât cei de aici. Dacă acest cătun ar avea primar, probabil că el ar fi cel ales. Are o mândrie pe chip când pomenește despre locurile prin care a trecut, perfect explicabilă, atunci când te-ai născut și trăiești în Uloha. “Suntem izolați noi aici. Da’ asta rău nu este, rău nu. Răul e jos, în vale este rău, noi, în Uloha, tot o familie suntem. Uite, ca palmele astea suntem…”, și Gavrilă își ridică mâinile puternice în aer și le strânge împreună, ca să înțeleg mai bine. “Când familie este lumea toată, lumea este bună. Las să fim noi ascunși în munți, da’ buni să fim în inimă… Știi tu ce zic?”. Gavrilă mă cercetează cu privirea, ca să se asigure că știu. “Dar nu izolați cum am fost, aia nu se mai poate. Că suntem și noi români din România, românește învață copiii noștri la școală, românește simțim. În munți om trăi, dar tot România munții ăștia sunt. Eu sunt din Maramureș, nu din Ucraina! În Ucraina este război, ducă-se războiul, noi tot ca în Biblie trebuie să fim! În pace! Înainte aveam un drum, roată făcea în jurul pădurii, mai mult potecă era, abia dacă intrau doi cai pe el. Tot rău îi și drumul ăsta de acum, dar măcar ajungi pe el cu mașina. Și pot și copiii să coboare până la autobuzul care îi duce la școala mare din Poliana. Pe vale, jos, îi așteaptă, se umple autobuzul de copiii noștri. Aia-i una. Alta-i că înainte era mină să lucri și acum nu mai e, că era de lucru la pădure și acum nu prea mai e. E Germania, Italia, Anglia, Spania, străinătate. Tot străinătate, așa, una lună, două, hai, trei lune, și înapoi în Uloha, să pui coperiș pe casă, să îmbraci copilul cu haine, să stai la coasă și la lemne, că nu se poate fără…” Gavrilă a tăcut. Acum privește mulțumit pădurile care îl înconjoară. “Am și eu pădure”, zice. “Am. Dar un pom nu tai din ea! Las să fie tot ce e acolo! Stejar, brad, tot! Or vrut să mi-o cumpere cu mulți bani… Dar banii se duc și se duce și pădurea. Și cu ce rămâi după? Ha?! Cu nimic… Bani, bani, bani… Ducă-se pe pustii de bani! Rea lumea s-a făcut de la bani! Pe mine așa m-a învățat bunicul: pădurea să rămână. Cine-s eu, să ies din cuvântul lui?! Cât pădurea e pădure, și Uloha o să fie Uloha!” Gavrilă își privește din nou, cu mândria lui semeață, lumea de munți și păduri care începe de dincolo de prispa casei. O lume întreagă, veche, neclintită, pe care el, omul ăsta, vrea s-o lase așa cum o știe de la bunicul lui și s-o dea mai departe nepoților. “Uite”, zice Gavrilă, “ea e fata mea, Vaselena”.
Viața dintr-un borcan de zacuscă
Vaselena mă salută. A fost la sapă, în grădina cu cartofi, iar acum se pregătea să intre în casă, să-și alăpteze copilul. O femeie tânără, mirată și ea să mă afle aici. Îi spun că aș vrea să-i văd cămara. “Doar n-ați venit la noi să vedeți borcane…”, îmi spune. Nu, nu borcane am venit să văd, ci ce se află înăuntrul lor. Toată truda aceea care îmblânzește pământul, până când pământul rodește, iar bobul de sămânță devine roșie, morcov sau fasole; sapa care frăgezește pământul, buruiana plivită, aracii, apa care stropește răsadurile sau rugăciunile pentru ploaie și pentru alungat grindina, viața uriașă și simplă care se ascunde pe un raft umbros din cămară. Nu-i spun asta însă. Nu-i spun nici că am ajuns să cred că lumea merge, uneori, mai departe și așa: din borcan în borcan, din felul în care o mamă își învață copilul cum să pregătească zacusca. Îi spun doar că borcanele mă interesează foarte mult. Zâmbește. “Din primăvară până acum, am tot muncit la ele. Totu-i făcut de noi, în familie. Acum poate să vie iarna când vrea, suntem pregătiți s-o ducem. Vi le arăt pe toate”, zice. “Haideți”. Și intru într-o cămară din Uloha, acolo unde este și magazinul. Vaselena îmi arată: murăturile și ardeiul iute, zacusca, tocana, amestecul pentru ciorbe, bulionul, compoturile de fructe, siropurile. “Tot ce vedeți aici știu de la bunica. Fără bunică nu merge lumea mai departe. Nu știu în altă parte, dar la noi în munți așa este. Bărbatul îi cu munca, trebuie să aducă pâinea pe masă. Muierea e cu grădina și casa și cu toți copiii mici. Și bunica are grija la copiii măruți. Noi 12 frați am fost. 8 locuiam numai într-o cămăruță, mai sus de aici, în alt cătun, Ivancic. Bunica ne-a învățat lumea, ce e bine, ce nu-i, cum se culeg plantele, cum te rogi la Dumnezeu. Când tu, copil, te uiți la cer și te miri ce mare e și cum de ești tu mic, dedesubt, bunica îți explică tot. Și-i bună lumea de la bunici, îi bună. Știți de ce-i bună?! Că știi să le faci pe toate care îți trebuie să trăiești și că n-ai grija zilei care vine. Îi război dincolo de graniță? Bunica a zis să mă rog. Păi, mă rog! De pace mă rog! Că tot El hotărăște, că fără El nu facem niciun pas!”
Leagănul lui Dumnezeu
Ies la lumină. Mă orbește soarele. Ulița s-a umplut de copii. Mici, mari, dau roată în jurul mașinii cu număr de București și se opresc, sfioși, atunci când mă văd. “Ce viteză bagă mașina asta?”, m-a întrebat un copil și a pus ochii în pământ. “Ce viteză vrei tu să aibă?”, îl întreb, la rândul meu. Piciorul lui desenează un cerc în pietrișul drumului. Băiatul se gândește. “Dacă plec de aici și mă duc în străinătate, vreau să fie viteză mică”. ”De ce să fie mică?!”. ”Pentru ca așa o să văd și eu lumea mai bine. O văd toată, toată, toată, câștig bani și dup-aia, mă întorc acasă cu 3842 de kilometri la oră! Are așa viteză mașina?!” Îi spun că n-are și îl întreb de ce ar vrea să se grăbească atât de tare. Copilul ridică privirea din pământ, cât să mă privească drept în ochi: “Pentru că o să-mi fie dor de fratele meu și de mama și de tata și de toți prietenii mei!”. A zbughit-o la fugă. Nu-l mai interesează o mașină care nu atinge 3842 de kilometri la oră. Copiii s-au îndepărtat, dar chiotul lor rămâne. Pe drumul îngust a rămas doar o fată de 12 ani. Privește lung, când la mașina cu număr de București, când la mine. Mă îndrept spre ea, îi întind mâna, facem cunoștință. Îmi spune că o cheamă Ionela Cuth, că ar vrea să fie cântăreață sau polițistă, sau, dacă se poate, și una, și alta. “Dar nu se poate”, adaugă încet, aproape în șoaptă. “În Uloha nu se poate…”. A venit la magazin ca să cumpere suc. O sticlă de coca-cola: drumul cel mai scurt din Uloha până în lumea aceea îndepărtată care se vede de pe un telefon mobil.
S-a lăsat seara. De pe prispa unei case de lemn, mă privește o bătrână. Mă cheamă la ea. Îmi spune că o cheamă Ana, că are 70 de ani, mă întreabă dacă mi-a plăcut ce am văzut în Uloha. Pare mulțumită de răspunsul meu, pentru că mă poftește să stau alături de ea. Mă așez, rămânem tăcuți împreună, până când mă întreabă ce văd. Văd case, grădini, păduri și munți. Clatină din cap, îmi spune că nu văd destul. “Dumnezeu, ne-a luat din nou în brațe, ne leagănă ca să dormim. Uite noaptea furiș cum vine! Ne leagănă iară Dumnezeu, ne leagănă. Când vă duceți jos, să spuneți de noi. În grija lui Dumnezeu sunt oamenii de la Uloha. Ne leagănă El, ne leagănă…”. Îi promit că o să spun. “Așa”, zice, și mă binecuvântează. Mă urc în mașină. Pornesc spre vale, pe drumul îngust, cu 10 kilometri la oră. Văd încă o dată leagănul ăsta de case, învelit în lumina înserării. Palmele strânse ale lui Dumnezeu.
Romanian