CRISTINA ŞOLOC (reporter TVR): “Simt ca un fulger în inimă, când mă gândesc la locul în care m-am născut”

“Caut o Românie frumoasă”

– Numele tău e legat de un succes al tele­vi­zi­u­nii naționale: “Exclusiv în România”, docu­men­tare consistente, cu subiecte culese din toată țara. Cristina, ce urmăreşti în reportajele tale?

– Colind ţara să descopăr locuri deosebite, dar mai ales oameni speciali. Nu doar succesul lor per­so­nal mă interesează, ci mai degrabă acela împărţit cu alţii, cel care aduce beneficii comunităţii. Caut ne­încetat o România frumoasă, plină de bunătate, de recunoştinţă pentru trecutul ei şi păstrătoare de tra­­­diţii profunde. O găsesc mereu! Descoperind fru­mu­seţe, oameni deosebiţi, lucrez şi la starea mea de bine. Iubesc meseria acea­sta, îmi este realmente be­nefică. Am inima atât de des­chi­să pentru ea, încât primesc înapoi înmiit. Unii co­legi de breaslă îmi povestesc şi întâmplări neplă­cu­te, dezamăgiri de pe teren; te rog să mă crezi că nu mi s-a întâmplat nici­odată. Toate subiectele pe care mi le-am propus mi-au ieşit şnur. Nu insist deloc aco­lo unde nu e des­chi­dere, de aceea invitaţii mei sunt sinceri și afec­tu­oși. De multe ori oamenii au fost chiar mai pri­mitori şi mai autentici decât m-am aşteptat.

– Ai debutat în televiziune în 1999, ai multă “me­serie” în spate, dar nu ai realizat mereu filme documentare. Cum ai ajuns la reportaj, regele presei?

– Tot ce făcusem până când am demarat primele reportaje, sub numele de “România veritabilă”, m-a adus aici: de la cum am fost crescută, la studiile de etnologie pe care le-am făcut, de la primii paşi în televiziune, la îndemnurile marelui om de tele­vi­ziune Răzvan Butaru să mă apuc de re­por­taj. “Ro­mâ­­ni­a veritabilă” a fost co­pilul meu de suflet din 2018 până în 2022, când am intrat în echipa “Exclu­siv în România”. La TVR, însă, am venit încă din 2003, am aici cinci­spre­zece emi­siuni educa­ti­ve în direct sau înregistrate, și reportaje în varii domenii. Televi­zi­unea naţională este locul în care am vrut mereu să ajung şi din care nu mai vreau să plec vreodată. Acu­­mu­­lând, învă­ţând, do­rin­du-mi foar­te mult să con­tribui sem­ni­fi­cativ la imaginea bu­nă a aces­tei ţări, am ajuns să rea­lizez şi să pro­duc docu­mentare din mai toate col­ţurile României. Mi-a dat mult cu­raj faptul că primul meu reportaj făcut la TVR, “Noap­te Sfân­tă în Ma­ra­mu­reş” (2005) fu­se­se pre­miat naţional şi in­terna­ţional. Tema lui a fost Vifla­i­mul, un obicei întâlnit doar în Mara­mu­reşul istoric, o re­pre­zentaţie de teatru, ai cărei actori sunt țărani, elevi, studenți, localnici care impro­vi­zează pe scenă mitul naş­terii lui Iisus. Dincolo de apre­cie­rile spe­cialiştilor, m-am bucurat că am reuşit să readuc frumuseţea şi im­portanţa acestui obicei în inimile ma­ramure­şe­nilor, or, o bucurie ca asta întrece de departe orice premiu. De altfel, nici nu mi-am mai înscris re­portajele în com­petiţii, pentru mine ceea ce stârnesc ele în su­fle­tele româ­nilor este de ajuns. Sau ceea ce mi se întâmplă acum: să fiu soli­citată să dau un interviu în pagi­nile Formulei AS, revista care a fost şi va ră­mâne pentru mine o inspiraţie extra­or­di­nară, un mo­del şi o carte de învăţătură a repor­ta­jului, cum alta nu e. Iată ce premiu extraordinar primesc! Pen­tru mine, Formula As este tot un subiect de “Româ­nia veri­tabilă”, chiar unul de top.

Zamfira cea bogată

– Povesteşte-ne despre câteva subiecte de top, români care te-au impresionat în căutările tale de pe teren…

– Te asigur că sunt mult mai mulţi decât mi-am imaginat eu vreodată. Încerc să aleg câteva nume, aşa cum îmi vin în minte, dar toţi sunt în egală mă­sură în sufletul meu. Cum ar fi povestea neurocer­ce­tătorului Leon Zegrean, om al comunei Coşbuc, din Bistriţa-Năsăud. Calmul şi bunătatea dumnea­lui, respectul pe care-l poartă pentru locul natal, pen­tru oameni şi natură sunt molipsitoare. Să vedeţi ce grădină şi ce livadă are, cad merele brumate pe tine. Sau cutremurătorul destin al dirijorului Stelian Stoica, coordonatorul “Ansamblului Jidvei”, un om crescut la orfelinat. Din nouă prunci, părinţii au aban­donat trei fraţi la casa de copii, toţi trei au ur­mat facultăţi şi au ajuns oameni importanţi. Sau învăţăturile şi tot ce-l înconjoară pe inegalabilul actor Dorel Vişan. Sau povestea corului Parohiei Ireşti, din Vrancea, creaţia preotului Ionel Miron. Minunea aceasta de om a adunat treizeci de copii, din toate cătunele sărace din zonă, i-a învăţat să cânte la chitară. Copii părăsiţi de părinţi, ce trăiesc într-o sărăcie lucie, dar a căror tristeţe a fost vin­de­cată de muzică şi de inima de aur a aces­tui preot. Ce bucu­rie şi emoţie a fost pentru mine, ca în urma acelui repor­taj, să aflu că tone de ajutoare au înce­put să curgă spre Ireşti, din partea ro­mânilor ini­moşi. Ce să-ţi mai zic? Poate povestea Zamfirei (Ana Cifor), femeia care a jucat acest personaj în filmul “Nunta Zam­fi­rei”, din 1966. Năsăudenii din co­mu­na Coş­buc pre­gă­tiseră un prim spectacol ma­gis­tral, cu douăzeci de mii de oameni adunaţi de peste tot. Au repetat trei luni, seară de seară, dar în ultima zi, regizorul a schimbat mireasa cu o fată care trecea pe drum, o copilă frumoasă, de şai­spre­zece ani. Suc­cesul a fost enorm, filmul s-a difuzat în toată lumea, iar fata frumoasă a rupt inimi. Au ce­rut-o de nevastă şi pro­fesori universitari ame­ricani, dar ea a rămas în sat, s-a măritat cu un ficior al locului. Am cunoscut-o când avea 74 de ani. Făcea de trei ori pe zi drumul de jumătate de oră de pe dealul unde locuia, în sat. Nu se plângea de ni­mic. Ne-a spus cu har şi haz povestea ei, iar la ple­ca­re s-a oferit să ne dea fructe, brânză, să avem pe drum. “Lăsaţi, nu ne daţi, că vouă vă e greu aici”, i-am spus. “Crezi că noi sun­tem săraci?”, m-a în­tre­bat mirată şi mi-a arătat cămara ticsită de merin­de, toate adunate şi pregătite de ea. “Ia uite aici bogăţie!”. Din belşugul ei ne dă­dea şi nouă cu toată inima. Ce mai vreau să zic cu povestea mea este că femeia aceasta frumoa­să putea pleca la mai bine, putea face orice, dar su­fletul ei a ţinut-o acolo, în sat, i-a fost drag şi n-a vrut nimic altceva decât să-şi ducă traiul în “bo­gă­ţia” ei. Şi-a crescut și co­pilul, cu aceeaşi dragoste de locul natal. Ce mai, aş putea vorbi zile întregi des­pre eroii re­por­tajelor mele, de la nume celebre, la simpli oa­meni întâlniţi pe munţi, de o inteligenţă sclipitoare. Am avut parte de întâl­niri care m-au ui­mit şi mi-au deschis ochii către tre­cutul şi prezentul acestui neam fabulos.

“Tradiţiile nu vor dispărea niciodată”

– Se spune tot mai des că sun­tem în pericol să ne pierdem tra­diţiile, se arată cu degetul către glo­­balizarea care ne va şterge iden­titatea. Ce crezi tu despre asta?

– Sunt convinsă că tradiţiile nu vor dis­pă­rea niciodată. M-am te­mut şi eu un timp, dar nu mai am această fri­că. Sunt oa­meni care ţin focul tra­­diţiei viu, ba, mai important: sunt ti­neri care nu-l lasă să se stingă. Nu va dis­pă­rea trecutul şi nici a­ta­şamentul românului fa­ţă de el. Oricât de glo­ba­lizată ar încerca să fie lumea, fiecare neam e unic. Noi nu moş­te­nim tră­să­turi numai de la părinţi, ci de la toţi stră­bunii din spatele nos­­tru. Eu simt că am în mine aşchii microscopice din trunchiul nea­mu­lui meu, din dea­lurile mele, din hrana ce creşte pe ele, din soarele care le luminează. Le simt. Re­ve­nind la întrebarea ta, eu cred că degrin­go­lada de după revo­lu­ţie a fost cel mai mare pericol pentru tot ce aveam noi autentic. S-a distrus mult, se pu­neau porţi maramureşene pe foc, au început să se construiască nişte orori de case care nu aveau nimic de-a face cu tipicul zonei. Am crezut şi eu atunci că a­cela era sfârşitul. Dar iată că, uşor, uşor, am înţeles greşelile făcute. Da, am pierdut foarte mult, dar nu tot, iar ce a rămas trebuie păzit cu sfinţenie şi cred că deja avem gardieni vajnici ai trecutului. Văd chiar tineri care vin din stră­inătate şi ştiu ce au de făcut, con­struiesc tra­diţional, readuc la viaţă obi­ceiuri. Fac turism de calitate. Dorul îi aduce acasă, iar dorul nu este nu­mai de familie, ci de tot ceea ce reprezintă Ro­mânia valoros. Suntem din ce în ce mai bine. Am ob­servat asta şi în Moldova, şi în Ol­te­nia, şi în Apuseni.

Iubire pe viață

– Cristina, eşti maramureşeancă get-beget, mul­­te dintre reportajele tale sunt realizate în lo­cu­­rile natale. Ce simţi că duci cu tine din Mara­mu­reşul mult iubit?

– Până să răspund, îţi voi povesti cum, într-unul din documentarele mele, mi-am descoperit origi­nile. Eu mă numesc Ţicală, de acasă, şi am căutat mult timp semne ale străbu­ni­lor mei din Vişeul de Sus, dar nu am găsit… “Te pomeneşti c-oi fi neam de ve­ne­tic!…”, glumesc, dar mă lua­se şi panica, fiind­­că voiam să fiu româncă din Maramureş sută la sută. Lucram pe un subiect despre Muzeul No­bi­lilor, fa­mi­­li­ile nobile ale Mara­mu­reşului istoric, începând de pe la 1300. Nu m-am găsit nici în do­cu­­men­tele ace­lea. Apoi am fă­cut un in­terviu cu ma­rele tenor Ion Piso, cti­to­rul muzeului. M-a dus exact unde tre­buia, căci numele meu era din Dra­gomireşti, nu din Vişeu. Nu cred că am simţit vreo­dată bucurie şi mân­drie mai mari: nu doar că sunt româncă, dar genele mele au mai bine de şapte sute de ani de Maramureş. Iată şi răspunsul întrebării tale: duc cu mine bucuria apartenenţei la un loc pe care îl iubesc şi cu care simt o le­gătură greu de des­cris. Dincolo de familie, de tradiţii, simt un tremur, o vibraţie, ca un fulger în ini­mă numai când mă gândesc la locul în care m-am născut. De fiecare dată când mă în­torc la Vişeu, mă întorc şi la mine însămi.

“Cea mai mare căldură în inimă mi-o dă Maramureşul”

– Mai zăbovește puțin în Vișeu și povesteşte-ne despre cum ai copilărit şi cum ți-ai croit un drum în viaţă atât de departe de “matca” ta?

– Spun mereu că am trei case: la Vi­şe­ul de Sus, la Bucureşti şi la te­le­vi­ziune. Între ele, cea mai mare căldură în inimă mi-o dă Mara­mu­reşul. Am primit foarte mult de la oraşul meu, de la oamenii lui fru­­moşi, de la părinţi. Iar faptul că mi-au insuflat dragostea pentru lo­cul natal e poa­te cel mai im­por­tant. Copilăria? Feri­ci­­re pură. Aler­­gat pe dealuri, furat poame, jucat fotbal, dar şi şah de perfor­man­­ţă. Am avut drag de artă, de tea­­tru, de muzică. Cânt şi azi folk la chitară şi cu gla­sul. Un copil năs­­truşnic şi uneori pedepsit, dar care a învă­ţat carte şi a vrut să-şi găseas­că drumul în via­ţă. Am ur­mat Li­ce­ul Pedagogic din Sighet, pe modelul vre­murilor: trei­zeci de fete în ca­me­ră, tremu­rând de frig în în­că­pe­rea aceea uriaşă, dintr-o clă­dire ce fu­sese închi­soa­re, cu cergile pe cap să ne încăl­zim, mâncând pâine cu muş­tar, când ră­mâ­­neam toate deo­­da­tă fără mân­care. Ce hai, ce cân­tări (fetele m-au învăţat să cânt la chitară), prietenie şi-atâta voie bu­nă, că nu am azi nici cea mai mi­că amintire urâtă din cele timpuri! Apoi, fata profeso­ru­lui de română, Gheorghe Ţicală, şi a asistentei me­di­cale, Mă­ricuţa, a plecat la Cluj şi a urmat Litere la Ba­beş Bo­lyai, sec­ţia română-etnolo­gie. După care a luat drumul Capitalei şi televiziunea a ales-o pe ea. Nu m-am opus, cred că aici a fost cheia. M-am lăsat dusă de des­tin fără rezistenţă, doar cu dorinţa, ba chiar obli­gaţia in­te­rioară, ca întot­dea­una să fac lucru­rile fru­mos şi cu bunătate. Sunt un om care merge prin viaţă cu inima deschi­să şi sufletul uşor. Nu ţin deloc la su­pă­­rare, timpul nos­tru pe pământ e prea scurt şi prea frumos să ne îm­pie­di­căm în ranchiu­nă. Mă adaptez, de ase­me­nea, foarte repede. E o calitate de care sunt con­şti­en­tă şi care îmi ajută.

La drum, cu înţelegere

– Ţi-ai ales o meserie extrem de fru­moasă, dar şi grea. Pleci de aca­să mult, ca soţie şi mamă eşti înţeleasă?

– Meseria asta este foarte frumoasă, dar ai drep­ta­te, nu e uşor – alergătură multă, ore şi ore în ma­şină, pe drumuri nu prea grozave, până să ajungem la subiectele noastre, săptămâni de lipsă de lângă familie, apoi nopţi la mun­ca de editare. Aşa­dar, am trei mari mulţu­miri de adresat. Prima este către soţul meu, Cătălin, care mi-a înţeles pasiunea şi nu mi-a în­gră­dit niciodată liber­ta­tea, am putut pleca în ori­ce deplasare fără grija vreunei supărări. Dar noi avem şi un fiu, Ale­xandru, care are opt­spre­zece ani, dar, evident, a fost şi mic. Ei bine, a­tunci era nevoie de un aju­tor mai consistent, aşa că a doua mulţu­mire şi dragostea mea merg acum către soacra mea. Ea a fost prezentă abso­lut de fiecare dată când am avut nevoie, este a doua mea mamă şi o ador. Iar a treia recunoştinţă merge către oamenii cu care lu­crez. Cameramanul Gabriel Borta este în vârful lis­tei. Dincolo de disponibilitatea lui extraordinară, de ştiinţa meseriei, cu Gabriel mă înţeleg din ochea­­­de. Simte ce caut dincolo de cuvinte, alege un­ghiul ideal, cadrul, fără să mai fie nevoie să i le cer, or asta a făcut documentarele noastre să stră­lucească. Îi mulţumesc că a făcut să se creadă ca la “România veritabilă” lucrează o armată de oameni pe teren, când de fapt eram numai noi doi şi o pa­siune enormă. Acum, la “Exclusiv în România”, sun­tem o echipă mai mare. Numeroasă, frumoasă şi extrem de profesionistă. Şi în faţa lor mă înclin.

“Românii vor să afle despre alţi români”

– Cristina, te întreb la final: au căutare la pu­blicul larg reportajele tale? Între atâtea producţii comerciale, atâta cerere pentru divertisment ief­tin, mai sunt oamenii interesaţi de poveşti româ­neşti autentice?

– Interesul e incredibil de mare. Nici după atâţia ani, telespectatorii nu s-au plictisit. Românii vor să afle despre alţi români, nu este deloc adevărat că anumite emisiuni extrem de facile sunt pe posturi “la cererea publicului”. Pur şi simplu nu e adevărat că românul vrea doar divertisment şi mondenităţi! Noi avem între 200.000 şi 400.000 de telespectatori pe minut, iar asta nu este o laudă adusă nouă, ci lor, spectatorilor. Publicul românesc este în continuare cul­tivat şi dornic de subiecte cu conţinut pro­fund. El nu a plecat din faţa ecranelor nici când am pre­zentat muzee, nici oa­meni de ştiinţă, nici ţă­rani, nici actori, fo­tografi, pictori, cio­bani, inventatori, pri­mari, nici fermieri, nici şoferi de tir… Iar asta mă motivează pe mine să-mi fac meseria din ce în ce mai bine. Sunt în com­petiţie doar cu mi­ne însămi. Pu­bli­cul m-a ajutat să cresc, să-mi doresc să în­­­văţ cât mai mult, iar azi sunt foarte mul­­­ţumită de punctul în care am ajuns. Adică, să fiu capabilă să con­stru­iesc o emisi­une cap-coadă – subiec­tul, conţi­nu­­tul, povestea scri­să, vocea care o înso­ţeş­te, alesul muzicii, generi­ce­le, un puzzle care se compune în mâi­nile mele. La “România veri­ta­bilă”, toate ajun­se­seră să fie făcute nu­mai de mine. E ceea ce mi-am do­rit mereu: să devin un om de te­le­viziune complet. Iar a treia mea casă, televiziunea naţio­na­lă, mi-a permis să fac aceste lucruri cu su­flet şi emo­ţie. E greu de ex­pli­cat ce mult în­seam­­nă pen­­tru un reporter să fie lăsat să facă ce sim­te, să i se cre­eze spaţiu şi libertate ab­­so­lute. De când am ajuns aici, deşi pro­punerile de la alte televiziuni nu au încetat nici­o­dată, pur şi sim­plu, nu există nici cea mai mică posibi­li­tate ca eu să plec în altă par­te şi să re­nunţ la repor­taj. Re­­pet iar şi iar: îmi place la nebu­nie ce fac, pâ­nă în mă­du­va oa­­se­lor simt că sunt acolo unde tre­­­buie în via­ţa şi ca­riera mea!

Noile ediții ”Exclusiv în România” semnate de Cristina vor avea premiera de Crăciun și Anul Nou.