Comoara din praful Dobrogei – Adamclisi

• Aflat între Dunăre și Marea Neagră, în­tr-un su­perb peisaj dobrogean, extraor­di­na­rul Complex is­toric de la Adamclisi a fost nu­mit, pe bună drep­tate, „certificatul de naș­tere al poporului român”. Un loc magic, plin de povești, ce merită din plin să fie vi­zitat și ad­mirat! •

Albumul cu fotografii

Ați văzut vreodată „fotografii” cu daci? Ei bine, ele există și pot fi văzute de-aproape! Câteva ore bune m-am plimbat printre ele și le-am privit de la o palmă distanță, minunându-mă de povestea pe care o spun. Povestea popo­rului nostru, despre care știm prea puțin. Sigur, „fotografiile” de care vorbesc nu sunt tipărite pe hârtie și nici nu sunt puse într-un album, ele sunt cioplite în piatră, fiecare dintre ele cântărește câ­teva tone, fiind înalte de un metru și jumătate: Mo­­numentul de la Adamclisi. Dar ce detalii incre­dibile! De-aproa­­pe, poți dis­tinge până și felul în care erau tunși dacii, le vezi băr­bile în­câl­cite, șireturile opin­cilor, cutele căciulilor, ițarii strânși pe pi­cior și cămășile lungi și des­picate pe-o parte, exact ca ale țăranilor noștri, de mai târziu. Le vezi căruțele și le poți nu­mă­ra spițele de la roți, poți ve­dea în detaliu rochiile lungi și încrețite la gât și la mâ­neci, ale femeilor dace. Îi vezi în acțiune pe bărbați, cum își foloseau armele – sica, falxul, ba chiar și cum își apărau teritoriul, trăgând cu arcul de pe crengile copacilor. Aceste fotografii gigantice, dăltuite în piatră, de la Adamclisi, se nu­mesc meto­pe. Cum au ajuns ele, din ne­gurile îndepărtatei istorii, până în fața noastră, ca să le putem privi și admira, este o poveste lungă, încâlcită și învăluită încă de mistere ce nu au fost descifrate în totalitate. Înconjurat de toamna de aur a Dobrogei, am încercat, totuși, să aflu o parte din ele.

Puțină istorie

Totul a început cu un împărat tânăr și am­bițios, pe numele său, Marcus Ulpius Nerva Traianus. Ales doar de câțiva ani, mai mare peste Imperiul Roman, în loc ca gândurile lui să ducă spre… Roma, ele duceau către… Dacia. Traian nu avusese încă niciun război câștigat, și o mare victorie i-ar fi întărit autoritatea. În plus, munții de aur ai Daciei erau o salvare și pentru problemele economice ale Imperiului Roman. Zis și făcut. În anul 101, la nici trei ani de la încoronarea sa, împăratul Traian pleacă îm­preună cu 150 de mii de soldați către Dacia. Trece Dunărea, tra­versează Ba­na­tul de astăzi și se îndreaptă spre cetățile și tem­plele de la Sar­mizegetusa, unde rege al da­cilor era Decebal. Ma­rea bătălie dintre daci și romani s-a dat la Tapae, Poarta de fier a Transilvaniei.Traian credea deja în vic­torie, când mesageri în­fricoșați au ajuns în goană la el, anunțându-l că o oștire uriașă trecuse Du­nărea, înaintând spre nord. Veneau din Moesia Inferior, vechi teritoriu al tracilor, care fusese deja cucerit și transformat în Imperiu Roman, de aproape 50 de ani. Dar printr-o in­cre­dibilă diversiune, regele da­cilor, Decebal, adunase toate nea­murile din sud, trecuseră Dunărea înghețată și făceau prăpăd pe unde ajungeau.

Traian a fost nevoit să plece spre sud, cu o bună parte a ar­matei sale, pe cel mai scurt drum: cu bărcile, peste Du­năre, cum ne arată metopele de la Adamclisi. Cele mai sân­geroase lupte ale cam­paniei sale din 101-102 s-au dat, de fapt, în Do­brogea. Și dintre ele, ultima și cea decisivă, a fost pe un deal din apro­pierea localității pe care astăzi o cunoaștem ca Adamclisi. Romanii au ieșit învin­gători. S-a în­cheiat un tratat de pace cu Decebal, care rămâ­nea rege, însă devenea supus al Im­periului Roman. Nu a respectat înțelegerea și în 105-106, o nouă confruntare între daci și romani avea să transforme Dacia în provincie romană. În urma victoriei, Traian construiește la Roma, Forul și Columna, ce îi vor purta numele. Iar în Dacia, ridică cel mai mare monument-trofeu din tot Imperiul, în amintirea victoriei de la Adam­clisi, o construcție gigantică, gata abia în anul 109. Un monument circular, cu un diametru și o înălțime de 40 de metri, ridicat pe cea mai înaltă colină din zonă, vizibil de la kilometri distanță. De jur-împrejurul acestui colos din blocuri de piatră, cioplite pe loc de sculptori aduși din Ori­ent, au fost încrustate metopele, scene sculptate din războiul dintre daci și romani.

Biserica Omului

Merg la pas, alături de doamna Mariana Petruț, custode al Muzeului de la Adamclisi, pe aleea ce duce la locul vechiului monument al îm­pă­ratului Traian. În aerul de culoarea mierii, cu pomii cuprinși de focul toamnei, locul pare astăzi un mare și frumos parc. Te poți așeza pe băn­cuțele promenadei, pentru a admira ultimii trandafiri rămăși în floare și pentru a da răgaz sutelor de buburuze, ce zboară fericite, în Oc­tom­­brie, să te cerceteze. În capăt, cu lumini și umbre schimbătoare, strălucește marele trofeu ridicat în amintirea victoriei lui Traian. Însă locul acesta superb nu a arătat întotdeauna așa: „În 1882, când celebrul arheolog român Gri­gore Tocilescu a ajuns aici, a găsit doar niște ruine abandonate, un morman uriaș de piatră. Monumentul nu era gol pe dinăuntru, ca un ma­usoleu, ci era construit pe un cilindru solid de pia­tră. Metopele cu scene din viața dacilor lip­seau. Nici măcar vechile blocuri de piatră nu mai erau la locul lor. De aceea turcii, care l-au descoperit primii, s-au mirat de acel mare „gu­guloi” de piatră lipită și, neștiind ce este, au presupus că sunt ruinele unei foste biserici. De aceea i-au și spus locului Adamkilisse, adică Biserica Omului. Și crezând că este ceva ascuns în interiorul acelui cilindru uriaș de piatră, au tras cu tunul în el. S-au lămurit că nu era nimic în interior și l-au abandonat. Denumirea locului a rămas însă”.

Un morman de bolovani

Arheolog pasionat și școlit, o eminență a ace­lor vremuri, și cu studii de istorie și limbi slave, școlit în Rusia și Franța, Grigore Toci­lescu a văzut la Adamclisi mai mult decât un morman de piatră ridicat pe vârful unui deal. De jur îm­prejur, acoperite de pământ și de hățișuri sălbă­ticite, erau multe pietre sculptate, unele dintre ele, cu multă îndemânare și artă. Așa a început epo­peea cercetării monumentului de la Adam­clisi, care va dura aproape 12 ani și avea să adu­că la lumină o funda­mentală parte a is­toriei României. Într-o prima fază, Tocilescu a adunat toate pietrele ce păreau să aparțină monumentului, o misiune dificilă, pentru că ele, așa cum avea să afle destul de repede, nu erau împrăștiate doar în jurul ve­chiului monument, ci în întreg satul, unde oamenii trans­formaseră frag­men­tele de sculpturi în ghizduri de fântână sau adăpătoare pentru ani­male, în cișmele sau, pur și sim­plu, își pavaseră curțile și graj­durile cu ele.

Risipite până departe, pe dea­lurile unde ciobanii mergeau cu oile, To­cilescu a adunat toate aceste bucă­țele de istorie și le-a pus într-un sin­gur loc, încercând să înțe­leagă cum ară­­tau inițial și ce semni­ficație a­veau. Cercetările sale au dus la des­coperiri uluitoare: nu era vorba doar de 48 de metope (dintr-un total de 54, una dintre ele fiind luată de turci și care se găsește astăzi în mu­zeul de arheologie de la Istanbul), care înfă­țișau imagini cu daci și romani, ci de un complex de monu­mente, ce cu­prin­dea și mausoleul unui general și un altar dedicat unui număr de a­proa­pe 4000 de soldați romani căzuți în bătălie. Toate de­dicate, așa cum avea să descopere în inscripții, victo­riei extraordinare a împăratului Tra­ian împotriva dacilor lui Decebal. Prac­tic, „certificatul de naștere al po­porului român”.

Impor­tanța descope­ririi l-a determinat pe Tocilescu să solicite ajutoare din Viena – arheo­logul Otto Benndorf, și arhitectul Georg Niemann – pentru a reface mo­numentul prin­cipal așa cum fusese ridicat inițial. Dar pen­tru că Dobrogea ajunsese de puțin timp teritoriu românesc și dată fiind importanța monumen­tului, Tocilescu împreună cu Nicolae Iorga și Mihail Kogălniceanu au o idee nebu­nească: să refacă întregul monument, nu acolo unde fusese construit de romani, ci la… Bucu­rești! Doamna Mariana Petruț îmi explică, în timp ce privim pietrele gigantice ale trofeului: „Vă vine să credeți sau nu, majo­ritatea pietrelor uriașe, originale, au fost trans­­portate la București, în decurs de câți­va ani! De-aici la Rasova, cu săniile și că­ruțele, apoi puse pe barje sau șlepuri și tre­cute Dunărea până la Galați și de acolo du­se cu trenul până la București! Unele pietre au căzut în Dunăre, dar au fost recuperate, însuși Tocilescu era să își piardă un picior în toată această acțiune colosală. Odată ajunse la București, toate bucățile monu­mentului au fost depuse în curtea Univer­sității, apoi mutate în parcul Carol de astăzi și… au zăcut acolo ani de zile, fără ca ci­neva să mai ducă la capăt planul inițial. În cele din urmă, cu alt efort uriaș, pietrele mo­nu­mentului au fost aduse înapoi… la Adam­clisi și expuse, sub protecția unor cutii de sticlă, în jurul nu­cleului de piatră!”.

Nemții cu coc de la Adamclisi

Din aventura descoperirii monumentelor de la Adamclisi s-a desprins, însă, firul unei alte aventuri. Monumentul principal avea nu doar un brâu de metope cu reprezentări ale dacilor și romanilor, ci sus, pe cornișă, erau 26 de statui înfățișând prizonieri cu mâinile legate la spate, reprezentanți ai tuturor tribu­rilor ce se uniseră sub conducerea lui Decebal și partici­paseră la războiul împotriva lui Traian. În mod uimitor și unic, monumentul de la Adamclisi ne arată, după aproape 2000 de ani, cum arătau – nu doar dacii – ci și neamurile aliate cu ei. Iar cel mai ușor de identificat au fost bastarnii, popu­lație germanică din sudul Dunării, stră­moșii neamurilor germanice de azi, care își ți­neau părul legat într-un soi de coc prins la tâm­plă.

Cărturarul neamț Harald Hofmann, care își ob­ținuse doctoratul cu o lucrare despre reprezen­tarea părului în vechea artă greacă, aflat în 1917 în România, ca detașat militar, vede aceste re­prezentări și, cu uimirea pe care și eu am avut-o la vederea „fotografiilor” cu daci sculptate în piatră, anunță cu mare emoție uni­ver­­sitatea din Heidelberg că a des­coperit primele imagini cu stră­moșii germanilor! În entuziasmul general, specialiștii din Heidelberg au făcut rapid un plan: printr-o colectă pu­blică și finanțare de stat, au adunat banii necesari, și cu ei au plătit reali­zarea, la București, a unor mulaje cu reprezentările care îi interesau, ur­mând ca în Germania să fie făcute reproduceri după respec­tivele copii. Ceea ce s-a și întâmplat: ateliere de meș­teri din București au realizat ma­trițele cu negativul. Ele au fost trimise în august, 1918, la Heidel­berg, cu trenul, fiind încărcate nu mai puțin de două vagoane! Timp de câteva decenii, însă, destinul lor nu a fost cel mai fericit. Au fost mu­tate dintr-un depozit în altul, unele au fost vandalizate și, în cele din urmă, au fost redescoperite în pivnița Univer­sității Heidelberg și puse, fi­nal­mente, în valoare, în 2019. Astăzi, replicile metopelor dar și ale statuilor de pe cornișa de la Adamclisi sunt expuse pe zidurile Universității din Heidel­berg. O întâmplare cu final fericit, care i-a apropiat și mai mult pe cer­ce­tătorii germani și cei români.

Trofeul lui Traian

La început, Grigore Tocilescu n-a știut exact ce reprezintă mor­manul de pietre și sculpturi de la Adamclisi. Ani de zile au fost dezbateri aprinse, despre cum ar fi arătat monumentul, și nici acum nu se știe sigur dacă metopele, acele imagini dăltuite în piatră, sunt așezate în ordinea corectă a poveștii pe care au vrut să o spună inițial romanii. Însă studiile lui Tocilescu au fost continuate timp de mai multe decenii de istorici și arheologi. S-au scris multe cărți și s-au nuanțat multe informații.

Fiecare a avut o contribuție mai mare sau mai mică și, toate împreună, au reușit să dea un curs coerent istoriei, ne-au făcut să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat. În ciuda controverselor care con­tinuă și astăzi, enigmele istoriei s-au mai risipit. O importanță capitală a avut-o prezența lângă mo­numentul trofeului a unei cetăți romane. Inițial, un simplu sat, cel mai probabil dezvoltat pe o veche așezare getică (urmele de locuire sunt din neolitic!), în timp, el a ajuns la rangul roman de „municipium”. Printre ruinele lui, de exemplu, a fost descoperită și o sculptură ce reprezenta, la scară mai mică, statuia așezată ulterior în vârful monumentului de la Adamclisi, un gigantic trunchi de copac, îmbrăcat în armură, ofrandă ro­mană pentru zeul Marte. În fața lui se afla un prizonier dac, mult mai mic, cu mâinile legate la spate, iar pe părțile laterale erau două femei dace, tot în chip de prizonieri. Cu toate informațiile adunate, cu toate pietrele și sculp­turile plimbate până la București și înapoi, în anul 1976 s-a luat, în cele din urmă, o decizie. Adrian Rădu­lescu, directorul muzeului din Cons­tanța la acea vreme, de comun acord cu istoricii timpului, a decis ca toate piesele originale să fie conservate într-un muzeu, chiar în satul Adam­clisi, iar monumentul să fie refăcut cu replici ale pieselor originale. Ve­chiul nucleu de piatră al monu­mentului a fost îmbrăcat într-o structură de oțel și pe el au fost așe­zate piesele imitând perfect origina­lul. Așa că ceea ce vedem astăzi, în capătul fru­moasei prome­nade mărginite de arbori și bănci, este o fină copie a ceea ce romanii au construit cândva, de la cele 9 trepte ale bazei și până la metope, brâurile sculptate cu motive vegetale și capete de lupi, statuile de pe cornișă, acoperișul din solzi (în chip de scuturi ale învinșilor) și statuia gigantică, din vârf, ce are în loc de mâini două scuturi. În mod fericit, piesele originale au ajuns într-un muzeu excelent construit în stil la­pidarium, nu doar pentru că are ferestre mari ce lu­mi­nează perfect exponatele, ci și pentru că metopele sunt puse la înălțimea vizitatorului – le poți admira cu ușurință detaliile, te impresionează imediat figurile și privirile grave, pline de dem­nitate ale dacilor. Sigur, povestea e spusă de în­vin­gători (și la romanii prezentați pe metope deta­liile sunt uimitoare, mergând până la curelușele sandalelor și solzii de armură!), dar dacii, poporul „barbarilor” fără frică de moarte, sunt reprezentați cu un respect uriaș! Aceeași prețuire pe care o vom regăsi și pe Columna lui Traian de la Roma – dar și în gi­gan­ticele statui de daci ale Forului, mutate, ulterior, de Cons­tantin pe Ar­cul său. Ce popor fabulos să fi fost da­cii, încât să me­rite toate aceste o­no­ruri, chiar și du­pă ce au fost în­vinși! Probabil, mo­numentul de la Ada­mclisi, cons­tru­it pe cea mai înaltă colină din zo­nă, vizibil de la zeci de kilometri dis­tanță, avea și rolul de a-i avertiza pe barbari despre pu­terea Im­periului Ro­man.

Am ieșit din mu­­zeul aflat în sa­tul Adamclisi și am pornit-o, la pas, pe ulițele lui. Dincolo de „centrul civic”, mutilat, ca aproape peste tot, de mici blocuri comuniste, localitatea arată ca un sat tipic dobrogean, cu case mărunte, unele făcute din chirpici, altele, mai făloase, încă rezistând din interbelic. Pe câmpurile de la marginea lui, sunt turme de capre și oi, împrejurimile sunt cu dealuri molcome, cu iarbă aurie, unduind în aerul călduț al toamnei. Se vede triumfătorul monument, dar se văd și zidurile vechiului oraș-cetate roman, cu 22 de turnuri de apărare și două porți gigantice. Ce frumusețe și ce bo­găție într-un mic sătuc do­bro­­gean!

Sfinții fără nume

Am făcut de câteva ori încon­jurul monu­men­tului de la Adam­clisi, uimit de mă­reția lui, în­cer­când să înțeleg is­toria locului. Am stat câteva ore în muzeu pri­vind me­­topele, desci­frând în piatră figurile dacilor și ale romanilor, apoi m-am plimbat printre ruinele vechiului oraș roman, privind peisajele de vis ale toamnei în Dobrogea. E minunat să poți trece printr-o poartă romană de piatră, ridicată în urmă cu 2000 de ani! Să vezi aleile pietruite ale acestui municipium, care avea apă curentă. Adusă de la 8 kilometri distanță, printr-un sistem de țevi de ceramică! Dar marea surpriză abia începe: aici, în vecinătatea triumfului militar roman, s-au desco­perit nu mai puțin de 5 bazilici, toate vorbind despre începuturile creștinismului pe teritoriul României! Toate însoțite de povești fabuloase. Într-una dintre biserici a fost descoperită, după mulți ani de săpături arheologice, o criptă. În ea, arheologii au găsit rămășițele a cinci trupuri. Din păcate, nicio informație nu s-a păstrat despre ele, nu aveau obiecte în jurul lor, inscripția de pe un perete, care probabil spunea despre cine este vorba, fusese ștearsă de umezeală. S-au găsit însă opaițe cu însemne creștine – cruciulițe, simbolul viței-de-vie. Fiind înmormântate în cripta de sub bazilică, istoricii au concluzionat că erau per­soane importante și, dat fiind că se vedeau pe ră­mă­șițele lor și urme ale unui martiraj, au con­chis că sunt martiri creștini din primele secole ale creștinismului, probabil printre primii martiri creștini de pe teritoriul României. Rămă­șițele acestor sfinți fără nume au fost duse la o mânăs­tire nou înființată, aflată peste drum de vechea cetate romană. Pe atunci, era făcută doar din două chilii. Astăzi, Mânăstirea Sfântului Filip arată impresionant, cu clădiri fastuoase și chilii pline de flori. Cei cinci sfinți sunt puși în racle, în cripta bisericii, și credincioșii, simțind probabil puterea lor, vin tot mai mulți.

Aceasta este doar o mică poveste a vechiului oraș roman unde, plim­bându-mă, am putut să văd nu doar ruinele ba­zilicilor, dar și chiupurile jumătate îngropate în pământ, zidurile gigantice, sistemul de alimentare cu apă și cel de canalizare sau de încălzire prin par­doseală… lucruri pe care romanii le aveau încă de acum 2000 de ani, iar unele sate românești nu le au nici astăzi. Și, fără să vreau, locul acesta m-a dus cu gândul la Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștiei și la capitala romanilor de acolo, Ulpia Traiana. Cele două orașe romane seamănă între ele, se întind pe aproximativ 10 hec­tare și au, a­mân­două, arte­facte de excepție. Dar pu­nând invo­lun­tar fa­ță-n față cele do­uă locuri impor­tante ale isto­riei noastre, nu pot să nu remarc dis­creția ce dom­nește peste Adam­clisi, în com­parație cu glo­ria Sarmi­ze­getusei tran­silvă­nene, deși are un muzeu de ni­vel eu­ropean, un mo­nu­ment impe­ca­bil re­fă­cut, un vechi oraș roman bine stu­diat și spec­ta­culos. Un argu­ment de ve­chime și înte­meiere istorică, la care au săpat și au docu­mentat nu doar ar­heologi sau is­to­rici de la Cons­tanța, ci și de la Iași, Bucu­rești, Cluj, ba chiar din Anglia și Ame­rica, oameni pasionați de istorie, bucuroși să ajute la descoperirea trecutului. La Adamslisi s-au format generații întregi de studenți la arheo­logie, elevii au continuat munca profesorilor când aceș­tia nu au mai putut sau nu au mai fost. Datorită tuturor acestor generații, pentru care a contat fiecare inscripție și fiecare ciob, astăzi știm mai mult despre cine suntem și de unde venim.