ANCHETĂ SENTIMENTALĂ – Ce mai înseamnă astăzi Crăciunul?

DOINA RUȘTI, scriitoare

„Să ne bucurăm de Crăciunul pe care-l avem fiecare, așa cum e”

Ce mai înseamnă astăzi Cră­ciu­nul? Am în min­te zăpezile de al­tădată, zilele Cră­ciu­nului, cu miros de brad și de cozo­naci, fără a avea nostalgia lor. Cră­ciu­­­nul urban, de as­tăzi, în­seamnă străzi, res­­tau­ran­­te cu mobilier interbelic și mall-uri cu Moș-Cră­ciuni plini de texte. Și de ce n-am lăsa în ur­mă săniile și clopoțeii, când tot trăim în lu­mea comorilor peri­sa­bile? Totul strălucește pe timp scurt, con­form cu do­rințele ge­nerale ale omului ac­tu­al, care se plic­ti­sește atât de repede. Dar chiar și în lumea aceasta grăbită și în­setată de noutăți, se strecoară aromele bu­cătă­ri­ei de altădată și fustele foșnitoare ale femeilor dis­puse să aștepte până la capă­tul vieții. Despre o ast­fel de femeie am scris recent în cartea mea, „Cămașa în ca­ro­uri”. De fapt, des­pre două fete.

În urma unui ac­cident sonor, se pro­du­ce o fisură tem­po­rală, iar o adolescentă din Bucu­reștiul actual a­jun­ge în lumea fa­na­riotă. Orașul e plin de sănii, Lipscaniul ge­me de oameni împo­vă­rați de cum­pără­turi. De la cuptorul armea­nului vin în valuri aro­mele pâinii coapte pe vatră și ale covrigilor cu susan, iar în înal­tul aceluiași cer al Bucureș­tiului de Decem­brie, se pregătesc primii fulgi. Totuși, nimic din toate aces­tea n-au im­portanță. Această fată a zilelor noas­tre nu vrea decât să se în­toarcă în mall-uri, la viața de azi. Cumva, prin­tr-o răsturnare a sorții, o altă fată de data asta din secolul al 18-lea, ajunge în Bucu­reș­tiul de acum. Îmi place să mă gândesc la ea și la un Cră­ciun urban, cu ghete înalte lovind asfaltul, cu lume gră­bindu-se să prin­dă un avion. Un Crăciun cu mu­zică electronică, desigur, și cu ne­lip­sita boxă târâtă prin ză­pezi, ca să lase în urmă sonoritățile unui cântec vechi. Totul, chiar și tarabele cu kitsch-uri ori mașinile blocate pe străzi, reclamele din vitri­ne, hainele aproape fără culoare, prin comparație cu lumea fanariotă – to­tul pentru ea arată stră­lucitor. Pentru fe­meia venită din trecut, Bucu­reștiul arată ca în vise. Știe că are parte de o aventură și, spre deosebire de cealal­tă călă­toa­re în timp, ajunsă din pre­zent în tre­cut, aceas­ta vrea să ră­mână pentru tot­dea­una în zilele noastre.

Dorim, de fie­care dată, ceea ce nu a­vem. Visăm la Cră­ciunul de altă­dată, pentru că nu ne mai putem în­toarce la el, dar, desigur, ar fi ten­tantă și o călă­to­rie în viitor. Cu a­ceste do­rințe în min­te, ui­tăm să ne bucu­răm de azi, de iarna de-afară, de stră­zile, așa moho­râte cum par, dar care mâine vor fi parte din nos­talgie.

Prin urmare, aș zi­ce să ne bucurăm de Crăciunul pe ca­re-l avem fiecare, fără ar­tificii și fără dorințe absurde și, mai ales, fără dorul apăsător pentru tim­pul care-a trecut. Suntem aici și-as­cultăm clopoțeii te­lefonului personal. Putem deschide lap­to­pul, putem trăi aven­­tura infinită a epocii teh­no­logice. Contează doar ideea unui nou început: naș­terea lui Cristos, a altui timp, a altui an. Rege­nerarea benefică a zilei de ieri. Mulți ani străluciți!

CHRIS SIMION-MERCURIAN, regizoare

La colindat, în opinci

Am copilărit în Ieud, pe Valea Izei, în Mara­mu­reș, într-un loc de poveste, unde Crăciunul începea în fața bisericii, cu Viflaimul (tea­tru popular jucat de săteni, inspirat din scene biblice despre Nașterea Domnului) și se termina de Sfân­tul Ștefan. Trei zile, de dimineața până noaptea, um­blam la colindat în opinci, șugnă, lecrec și cămeșă, adică în port popu­lar. Primeam mere, nuci și prăjituri de casă, dar cea mai mare bu­curie era ocazia de a fi    toți prie­tenii împreună, într-o gașcă mare, de peste 10 copii. Umblam din poartă-n poartă, pe la rudele tuturor, și cântam colinde, până când ne ruga gazda să ne oprim și să intrăm la căldură. Ieșeau aburi când cân­tam, de frig ce era, degetele de la mâini și de la pi­cioare rămâneau înghețate și după ce intram în casă, dar nu ne păsa, eram fericiți, aveam copilărie adevă­ra­tă, trăiam. Am fost acum doi ani acasă și m-am întristat. Copiii de astăzi pun colindele pe tele­fonul mobil și în loc de mere sau dulciuri, au cerut bani. Fără jenă. Direct. Realitatea asta mi-a arătat unde suntem și încotro ne ducem. Dacă nu facem acum ceva, acum când încă se mai poate, urmează o generație fără tradiție și fără memorie, adică fără identitate.

ELISE WILK, dramaturg

3 Crăciunuri

1986, Brașov, un cartier de blocuri

Mă trezește un zgomot cunoscut. Știu ce e și de unde vine. Îmi astup urechile. În parcare, lângă cele câteva Dacii învelite în huse verzi, oamenii taie porcii pe care îi țin în cotețe, lângă blocuri. Știu deja că zăpada e roșie de la sânge, așa ca în fiecare an, înainte de Crăciun, știu asta de anul trecut, și nu vreau să ies afară. Mai bine mă duc în su­fra­gerie, mă urc pe un scaun, apoi de pe scaun pe masă și apoi încep să caut în bibliotecă în spatele cărților – știu că acolo e cea mai bună ascunză­toa­re pentru cadouri, iar eu nu mai am răb­dare până de Cră­ciun. Sub un strat gros, de beteală argintie, le găsesc, în sfârșit: o mașină de spălat de jucărie și un câine roșu din catifea. Momentul în care le scot de sub beteală e una dintre cele mai vechi și mai vii amintiri pe care le am. Mă uit la mașina de spălat și la câine, apoi le așez cu grijă îna­poi în sertar. Părinții nu trebuie să știe că le-am găsit. La fel cum nu trebuie să știe că, uneori, noap­tea, mă duc la brad și fur câte o bomboană de cio­colată din staniolul argintiu. Pe urmă închid stanio­lul, ca și cum bomboana ar mai fi înăuntru. Până de Anul Nou, în învelișurile de staniol din pom n-o să mai fie nicio singură bomboană. Doar aer.

2001, un autobuz pe ruta Târgu Lăpuș – Cluj

Geamul autobuzului sclipește de parcă cineva ar fi lipit de el milioane de licurici. A înghețat complet. Prin niște crăpături în gheață pătrunde întunericul de afară. Șoseaua e pustie. Și pe urmă șoferul pune o casetă cu colinde și toată lumea din autobuz înce­pe să cânte. E de parcă noi, oamenii din autobu­zul ăsta, am rămas singurii oameni din lumea în­treagă, e de parcă afară n-ar mai fi nimic și nimeni. În amin­tirea mea, cântăm câteva ore, în timp ce pe lângă noi alunecă brazi, case, dealuri.

2022, trenul IR Târgu-Mureș – Oradea, stația Războieni

Înainte să coboare, fata care a stat cu mine în compartiment și cu care n-am schimbat nicio vorbă timp de o oră, îmi lasă un baton de Milka & Oreo pe măsuța de lângă geam și-mi urează Sărbători Fericite! Nu-l mănânc. Peste câteva zile, va fi pri­mul cadou pe care îl pun sub brad.

LILIANA URSU, scriitoare

Covorul fermecat

Cea mai puternică amintire din anii copilăriei cu­prinde zăpezile de altă­dată, prin care călă­to­ream cura­joasă și fericită, tră­gând după mi­ne sania. Și zbo­rul! To­tul era plu­tire pe atunci, în ța­ra nu­mită Copi­lărie. Mân­­gâierile ma­mei, mâi­nile ei mirosind a bună­tate, a nuci și a vani­lie, și a pa­ce, și a pro­mi­si­uni. Și plu­tire erau și căr­țile citite de ea sau de tata, în serile cu fulgi mari, care rede­senau lumea, îi împros­pătau gustul și miro­sul, adie­rea de co­zonaci și de mult visatele portocale, de zvon de clo­poței și de colin­de. Iar când am învățat eu să mă îm­prie­tenesc cu li­te­rele și cu cu­vin­tele, cu cititul, tot iarna s-a întâm­plat, în lungile seri când călăto­ream în alte vieți și pe alte me­leaguri, în alte ierni fabu­loase, des­cri­se în cărțile care mă făceau să plutesc pe un covor ferme­cat, dea­su­pra unei lumi feerice, deco­rul mag­­nific al oricărei copilării bine­cuvântate de Dumnezeu.

Într-o iarnă, tata mi-a meșterit o săniuță. Cu ea am câștigat întrecerea cu cei­lalți copii de pe deal. Dar n-aș vrea să-l uit nici pe că­luțul meu de lemn, făcut tot de bu­nul și pri­ceputul meu tată, tot într-o iarnă, și așezat lân­gă bradul de Crăciun, ală­turi de da­ru­rile a­du­se de Moș: o mu­zi­cuță, o căciu­liță de lână și o carte cu Albă ca Ză­pa­da și cei Șap­te Pitici. Tot în acele ierni ne fă­ceam sin­guri puținele po­doa­be pentru brad: co­nuri cu mici agă­ță­tori mește­ri­te de tata și învelite de mine în foițe ar­gintii sau aurii de la ciocolatele primi­te și păstrate cu grijă de ma­ma, glo­buri pătră­țoase din carton, pic­ta­te în cu­lori vii. Și o stea pe care o am și acum, fă­cută de tata, îm­pre­ună cu buni­cul. Glo­burile ade­vărate din sticlă co­lo­rată se gă­seau foarte greu și erau și foarte scumpe. Aveam doar șapte. Le am și acum, și ele în­soțesc, de șapte­zeci de ierni, bra­dul meu de Crăciun, ală­tu­rându-se noilor glo­buri și ghirlande aurii și beculețelor colo­rate și cântă­cioa­se ca­re înso­țesc fiece Naș­tere a Dom­nu­lui, dim­pre­ună cu beteala colin­de­lor fiului și ale ne­po­țe­ilor mei minunați și ale întregii familii. Mi­ra­co­lul de a fi îm­preună. Marea bucu­rie a Cră­ciunului!

Ion Longin Popescu, redactor „Formula AS”

Rugăciune pentru Crăciun

Pe mine, vraja Cră­ciunului mă arde și as­tăzi în capul pieptului și îmi aduce, deși mi-e rușine să recunosc, la­crimi în ochi. Pentru mine, Cră­ciu­nul a fost bi­ne­le casei, liniș­tea, bu­cu­ria cea mare a re­unirii fa­miliale, pa­cea și lumina cămi­nului încăl­zit. Cră­­ciunul se pe­tre­cea la gura so­bei, cu nuci, co­zo­­naci și vin fiert, cu cântec de stea și de viflaim, cu po­vești de al­tă­dată, cu închi­narea către răsărit a pa­ha­rului, întru slava Celui ce se năș­tea în acea magică noap­te. Chiar și mai târziu, când regimul de dictatură a devenit mai negru, petrecerea Cră­ciunului a rămas cea mai „eficien­tă” formă de re­zistență anti­comunistă. Ei spu­neau „Moș Ge­ri­lă” și „sărbă­tori de iar­nă”, dar noi continuam să cre­dem în Moș Cră­ciun. În fie­ca­re apar­ta­ment din o­rop­sitele ora­șe româ­nești, în fiecare ca­să de la țară, lumina bra­du­lui scân­te­ia pentru o nație întrea­gă, vestind triumful credinței asupra întu­nericului. Era Cră­ciu­nul, era bucuria retra­gerii lângă ai tăi, din fața ina­micului public care se dove­di­se sistemul opre­siv. Era ocro­tirea pe care ți-o acorda stră­vechimea cân­tărilor sfinte, spa­țiul creat din nimic pentru a săr­bători.               

După 1989, în libertate, bu­curia Crăciu­nu­lui a fost treptat împinsă în raioanele co­mer­țului cu amănun­tul. Sticloasa poj­ghiță a recla­melor a pus stăpânire pe tot ce era mai sfânt. Au apărut „cră­ciu­nii tineri” și „crăciunițele” în chilo­ței. S-a dat lumină verde consu­mis­mului indecent. Trăim în­tr-o lume care parcă-și face hara­kiri, se auto­devo­rează. O lu­me care adună tot ce are mai valoros și mai fru­mos din trecut, dându-i foc în piața pu­blică și dansând pe mar­gini, ca odi­nioară prostimea în jurul rugului Ioa­nei d’Arc. Asis­tăm la dez­in­te­grarea sis­te­melor de valori tradițio­nale, în fața căreia „lumea nouă” de la înce­putul mile­niu­lui III se vede în imposi­bi­li­ta­tea de a pune alt­ce­va în loc. Din feri­cire, salvarea vine din unele sa­te românești de munte – ade­vărat tem­plu al va­lorilor națio­na­le nepieri­toare. Aici, Cră­ciunul încă este Cră­ciun. Dacă se întâmplă să fie și zăpa­dă, Crăciunul la gura sobei, între brazi, cu străluciri de steluțe și colinde străbune, te vin­decă de tot aleanul de pes­te an, te scapă de singu­ră­t­ate, te introduce în co­mu­ni­tate cu o coroniță a noro­cului pe frunte. Nu știu, n-am au­zit, n-am văzut să existe o săr­bătoare mai lu­minoasă și mai emoțio­nan­tă decât Cră­ciu­nul creș­­ti­nilor români. Avem de pur­tat un singur legământ: să nu-l pier­dem niciodată!

Anchetă realizată de GABRIELA LUPU