VIOREL ILIȘOI (reporter): „Dacă m-aș fi înrolat politic, n-aș fi trăit în sărăcie”

• Presa românească post-decembristă își are eroii ei. Printre aceștia se numără și Viorel Ilișoi, unul dintre cei mai dedicați și mai talentați realizatori de investigații și reportaje •

„Nu m-aș numi ziarist, ci autor de reportaje”

– Ești unul dintre jurnaliștii care chiar știu ce înseamnă presă: un jurnalist excepțional, autor de reportaje și de investigații… Cum ai ajuns în presă?

– Întrebarea asta a ajuns cam târziu la mine, fiindcă acum nu mai pot spune că sunt ziarist. Adică, de doi-trei ani nu mai lucrez într-o redacție, nu pu­blic într-un ziar, pe vreun un site, pe vreun perete. Nicăieri. Spo­radic, mai dau câte un text la Pagini românești, revistă româ­neas­că din Canada. Cu asta, adăugând și ce mai scriu pe blogul meu, pot să-mi zic, mai larg, publicist. Nu mă pot numi ziarist pe via­ță, așa cum își păs­trează miniștrii titulatura, chiar și după ce nu mai ocupă funcția. Dar timp de peste 30 de ani, da, m-am numit legi­tim (și cu legiti­ma­ție!) ziarist, lucrând, pe rând, la Atitudinea (Bo­to­­șani), Tim­pul (Iași), apoi, în București, la Națio­nal, Coti­di­a­nul și Jurna­lul național, de unde am și fost dat afară în 2014. Atunci și acolo s-a terminat ogo­rul de hârtie și am început prașila virtuală pe exce­len­­tul site Press­One, alături de Mihnea Mă­ruță, cu care mai lucrasem și la Cotidianul. Când a plecat el de la PressOne, am plecat și eu. N-a mai ră­mas din mine, ziaristul vechi, decât amintirea, obișnuința amicilor și a citi­to­rilor (iată că și a ta!) de a mă numi ziarist, plus niște reportaje salvate pe blogul meu și alte re­portaje salvate în volumele Cele mai frumoa­se reportaje și Eroii mei. Investigația jurnalistică am prac­ti­cat-o mai pu­țin, am scris aproa­pe exclusiv repor­taj. Întâi la­men­tabil, apoi din ce în ce mai bi­ne, pe măsu­ră ce învă­țam, până am ajuns la o for­mulă de reportaj cum­va mai per­sonală și apropiată mai mult de lite­ratură. Drept pen­tru care i se și zice, justi­fi­cat, reportaj lite­rar. Am scris și știri, co­men­tarii, edito­ria­le, anchete, am încercat și foto­re­portajul, însă foar­te puțin. Rafi­nând și mai mult statutul meu în pre­să, m-aș numi nu ziarist, no­ți­u­ne mult încăpătoare, ci, mai precis, autor de reportaje.

Cum am ajuns în presă? Ches­ti­u­nea devine aproa­pe irelevantă acum, când iată-mă și ieșit. Am po­ves­tit asta într-o proză intitulată chiar așa, Cum am devenit ziarist, cea care des­chi­de volumul de po­ves­tiri Stră­lu­citor, pentru care am luat pre­miul „Observator cultu­ral”, pen­­­tru cea mai bună carte, la sec­țiunea ME­MO­RII, dar nu sunt me­­morii acolo, sunt po­ves­tiri. Mai mult sau mai puțin strălucitoare.

„În țara asta, presa a mutat munți”

– Ce îți doreai să schimbi prin articolele tale?

– La început nu-mi doream să schimb ceva. Întâi, pentru că nu aveam nicio perspectivă, un ideal, ajunsesem absolut întâmplător într-o redac­ție, unde nu mă așteptam să și rămân, apoi, pentru că nu știam că un text de ziar poate schimba ceva. Am observat mai târziu că se poate asta și am început să am și idealuri, care finalmente s-au dovedit a fi iluzii. Dar să nu fim exagerat de preten­țioși, și ilu­ziile sunt bune la viața omului. Te hrănești din ele, te sprijini pe ele, îți colorezi cu ele orizontul. Mare lucru nu cred că am reușit să schimb, la scară mare, dar ici și colo, tot s-a întâmplat ceva: o cauză câști­gată, o viață salvată, demascarea vreunei mârșăvii, un adevăr spus tare, un zâmbet adus unui cititor, o bătaie de inimă. Fiecare ziarist în parte nu mută mai mult de un fir de nisip, dar, conjugate, eforturile pre­sei au mutat munți în țara asta. Așadar, nu pot spune că am fă­cut personal mare lucru, dar mă simt parte, mai bine zis părticică, din marele mecanism al presei libere.

Un desenator pe apă

– Ai scris reportaje care vor rămâne în istoria presei românești. De care dintre ele ești cel mai mândru?

– Asta n-avem de unde să știm: ce va rămâne din tot ce am scris noi în presă. Poate nu va rămâne nimic, a murit totul în ziua publicării. Pot să admit, judecând cu un optimism exagerat, că, în cazul meu, textul de ziar sortit să trăiască o zi, măsurându-se cu cotul, poate va mai cutre­ie­ra un pic prin lume, fiind­că am apucat să-l pun într-o carte. Asta e condiția ziaris­tu­lui, să fie un arhitect al efemerului, un dese­na­tor pe apă. Și poate că tocmai în asta stă măreția lui, în asu­ma­rea acestei condiții umi­le, a evanes­cen­ței. Încă!

Să aleg unele reportaje de-ale mele, care-mi plac mai mult decât altele, e dificil. A tre­buit să fac asta când am fost nevoit să alcă­tu­iesc sumarul cărților. Nu e chiar ca alege­rea unei mame, căreia toți copiii ei îi sunt dragi, dar tot e dificil. Unele nu-ți mai plac acum, când le treci prin sită, dar ți-au plă­cut altădată, și poate altele care nu te în­cântă acum îți vor plăcea cândva. Gustu­rile noastre se schimbă. Percepția. Cel mai ușor de lăsat la o parte au fost reportajele datate, legate de un eveniment anume, care astăzi nu mai are aceeași rezonanță, poate cititorii de azi nici nu mai știu despre ce a fost vorba – iar un reportaj nu rezistă doar prin forma lui, prin stil, are nevoie și de inima lui care să palpite în con­tinuare, de eveni­ment, de context. Uneori îmi mai revine în minte câte un text… de fapt, nu textul, ci senzația avută când l-am publicat: de încân­ta­re sau de deza­mă­gire. Indi­ferența nu lasă urme, nu atinge memoria.

Îmi amintesc că am lipsit o pe­rioa­­dă îndelungată de la redacție, aveam o luptă grea cu depresia, mă în­genunchea. Eram la Cotidianul atunci. Când am revenit, sleit, clă­ti­nându-mă pe picioare de atâta le­ha­­mite de tot și de toate, tocmai se ținea o ședință în care se hotăra să fiu dat afară, pentru absență în­de­lungată. Am pus pe masă un re­por­taj despre tinerii care testau jo­curi video la Ubisoft. Cristian Gro­su, redactorul-șef, și Doru Bușcu, șeful suprem, au citit textul și au spus: „Ok, te mai ținem; uite, de astea să ne mai dai!”. L-au publicat cu des­chi­dere pe pagina întâi. Și mai sunt multe de care îmi amin­tesc, acum cred că mi-ar plăcea, am un fel de nostal­gie a lor, dar nu știu dacă mi se vor părea la fel de bune când, printr-un noroc, aș da de ele. Până la ur­mă, tot m-au dat afară de la ziar, în primavara lui 2006, după câteva luni de ab­sen­ță, și m-au reprimit tot așa, cu un reportaj pus pe masă, ceva des­pre cres­că­­torii de melci. Dar nu mai eram angajat, doar cola­borator, pe bază de contract. Din 2006, nu am mai avut carte de muncă, am mers așa, la înțelegere, cola­bo­rator, până acum doi-trei ani.

O să vă tăiem capul ca la gâște

– Cât de mult a trebuit să te lupți cu politicul, ca să poți scrie?

– Cu psihicul m-am luptat, nu cu politicul. În 1990, la gazeta Atitu­di­nea din Botoșani, scriam ce voiam, fără vreo imixtiune politică. Bine, veneau telefoane, indicații, sugestii, ridicări din sprânceană, dar nu le băgam în seamă, nici eu, nici colegii mei, scriam ce gândeam, cum pu­team, și nu au existat repercusiuni din partea auto­ri­tă­ților. Eram tineri, in­de­pendenți, aveam chef de bătaie. Loviturile ve­neau însă din altă parte. Botoșănenii, în general fese­niști, deveneau cam isterici când scriam urât despre idolul lor, Iliescu. Ne-au uns ușile cu rahat, ne-au spart geamurile, am luat și o scândură în cap, noaptea, pe neveu, ne trimiteau scrisori de amenin­ța­re: o să vă tăiem capul ca la gâște! Iar tipografii, și ei feseniști, au refuzat să ne mai tipă­rească turbu­len­ta gazetuță. A trebuit să facem greva foamei pe scările CJ al FSN, actualul Consiliu Jude­țean, ca să primim iar acces la tipar. A venit și TVR, singura televiziune de atunci. Cred că a fost prima grevă a foamei din Botoșani, după lovitura de stat, și poate și din țară. Februarie-martie 1990, cam așa. Mulți nici nu știau ce înseamnă asta. Ieșeau femeile de la Confecții, treceau pe lângă noi și ne lăsau la pi­cioare pachețele cu mâncare, că ele asta credeau că înseamnă greva foamei: să n-ai ce mânca.

Din 1991 și până la sfârșitul lui 1997, am lucrat la Timpul, din Iași. Întâi a fost un săptămânal social-politic-cultural, apoi, din 1993, revistă lunară de cul­tu­ră. Acolo, chiar n-aveam nicio tangență cu politicul. Din ianuarie 1998, la 30 de ani, am intrat în presa adevărată, la cotidianul Națio­nal. De la început am scris nu­mai reportaj, foarte rar câte o știre sau altceva. Și până am ieșit de tot din presă, numai reportaj am scris. Specia asta jurnalistică te ținea departe de presiunea politică. În mod di­rect nu am simțit-o nicio­dată, fiindcă nu era prea mare inte­res politic față de poveștile mele, n-a venit vreun lider să conteste cali­tatea unei meta­fo­re. Nici la Jurnalul națio­nal, nici la Cotidianul nu mi s-a respins vreodată vreun text pe motive politice. Nici nu mi s-au dat indicații. Dar la secțiile Social și Politic, da, colegii mei sufereau chinuri grele. Am fost un norocos, nu?

„Eram distrus. Am pierdut serviciul, apoi și nevasta”

– Cât te-a costat și cât te costă independența?

– Dacă m-aș fi înrolat politic, să-mi vând ta­len­tul și conștiința, n-aș fi trăit atâția ani în sărăcie, uneori chiar neavând ce mânca. Aveam colegi foar­te descur­că­reți, la Politic, la Sport, care nu știu cum făceau, se lipeau de ei sume nu știu de unde venite, case cu repartiție de la primărie, mașini bune, ches­tii din astea. La mine nu venea Lis să-mi spună, uite, te iau cu mine în delegație în Azer­baidjan, cu diurnă de 100 de dolari pe zi (eu aveam salariul de 120 de dolari pe lună), scrie și tu un reportaj frumos des­pre azeri, cum țes ei co­voa­re minunate, bagă niș­te metafore de efect! Nu! Am su­ferit mult, am ajuns la acea depresie despre care-ți spuneam mai înainte. N-am mai ieșit 6 luni din casă, din 3 Decembrie 2005 până pe 28 Mai 2006, am pier­dut serviciul, apoi și nevasta, copilul cred că mă ura, neînțelegând ce mi se întâmplă, eram dator vândut… ce să mai spun, eram distrus. Nu știu cum am găsit în mine un grăun­te de speranță, o adiere de putere ca să mă ridic și să merg înainte. Cred că a fost o minune de la Dumne­zeu. Am plecat din ultima re­dacție, Jur­na­lul națio­nal, în Noiembrie 2014, sărac, cu ultimele 7 sa­la­rii neplă­tite (mă judec și acum pentru ele, e un proces început în Ianuarie 2015, tră­iască Justiția Română!) și am început să vâslesc din greu, singur în barcă, adică in­dependent. Și, poate o să te mire, am dus-o și o duc mai bine decât la ziar, ceea ce înseamnă că poate am fost un manager mai bun decât șefii mei. Trebuie să spun că am și fost susținut de prieteni, de cititorii devotați (nu le spun fani, nu-mi pla­ce). Acum trăiesc din scrisul meu, stau pe picioare­le mele (precar, dar liber!) și le sunt recunoscător tutu­ror celor care m-au ajutat într-un fel sau altul să rezist, să ajung aici. Am de povestit momente incredibile de omenie, dar n-ar fi destul spațiu. Cel mai bun fel de a trăi e să fii independent. De capul tău. Trăiesc asta acum.

„Limba presei de azi, mai ales în audio-vizual, e pur și simplu înspăimântătoare”

– Ce se putea la începuturile presei libere și nu se mai poate acum?

– Se putea să existe presă cu adevărat liberă mai multă, iar acum există doar prea puțină. Exista un entuziasm, un ide­a­lism, o pasiune care mi se pare – nu că au dispărut, dar s-au subțiat, au început să conteze prea puțin. Presa e făcută acum, în mare parte, de slujbași, nu de vi­sători care împătureau eternitatea în carnetul de notițe de la piept. Se putea scrie într-o limbă română mai bună decât acum. Limba presei de azi, mai ales în au­dio-vizual, e pur și simplu înspăi­mân­tă­toare. La începuturile presei se putea să faci pușcărie pentru un articol, cum mi s-a întâmplat mie, fiind condamnat la 3 luni de în­chi­soare cu executare, iar acum nu se mai poate, au fost scoase din codul penal acele odioase articole. La începuturile presei libere, chiar puteai fi liber, acum nu prea se poate; presa e acaparată de indivizi cu interese proprii, po­li­tice, economice, de putere, sau de corporații gigan­ti­ce, este supusă presiunii banului – a se vedea cum, recent, jon­glerii jocurilor de noroc au dictat la Li­ber­tatea și Gazeta sportu­ri­lor. Contează doar banul, banul, banul. Se face pre­­să mai mult pentru bani și prea puțin pentru zborul dia­fan, către cititor, al unei metafore bine ticluite. Și prea puțin pentru adevăr, pentru dreptate, pentru principii. La începuturile pre­sei libere, era plină țara de ziare adevărate, de hârtie, iar acum nu prea mai sunt. La începuturile presei libere eu eram tânăr, iar acum nu mai sunt. Pe atunci visam, îndrăzneam – și asta se poate și acum.

– De ce ai simțit nevoia să devii proprietar de edi­tură, în țara asta în care nu prea se înghesuie lumea să citească?

– Pur și simplu așa s-a întâmplat, așa au curs lucrurile, natural, la fel ca atunci când am intrat în presă. Ar fi fost mai greu să ajung producător de cuie și caiele, unde nu am nicio competență, așa că m-am îndreptat firesc spre cărți, ceva ce îmi era oarecum familiar. Dar când spui „proprietar de editură” sună nu știu cum. Editura GRI, înființată în 2013, când presimțeam că nu voi mai face mulți purici la ziar, a scos fix 11 cărți, deci una pe an. În momentul de față, editura proprie­tarului are 3.200 de lei în cont, deci mai puțin de un salariu minim pe economia națională. O să-ți trimit extrasul de cont pe e-mail. Dar nu are datorii, nu-i cere nimeni falimentul, așa că o duc târâș-grăpiș, de la o lună la alta până scot o carte nouă și se mai adună ceva osânză pe plăpânda editură. Una peste alta, cumva am scos-o mereu la capăt până acum și sper să se întâmple la fel și de aici înainte, în ciuda previziunilor catastrofale din economie. Mă ține în picioare și gândul că fac ceva deosebit, ceva nobil, anume scot cărți. Puține, bune sau proaste, dar cărți.

– Ești un fel de Don Quijote?

– Sunt mai degrabă propriul meu scutier. Sunt singur pe lume și dacă nu am eu grijă de mine, nimeni nu se preocupă. Și Editura GRI e Rosinanta mea. Sper să nu schimb calul. Și sper să mai găsesc nebuni care-și petrec mult timp din viață holbându-se la niște foi scrise, înfiorându-se la foșnetul lor. Aceștia sunt niște Don Quijote adevărați, cititorii. Pentru ei mă urc noaptea în nori, când scriu, și suflu în morișca morilor de vânt.

Comoara de sub cocleală

– Aș vrea să vorbim despre eroii tăi. Cine sunt, cum au devenit personajele tale, de ce sunt eroii tăi și de ce ar trebui să devină și eroii altor români?

– Te referi la cartea mea de repor­ta­je, Eroii mei. Sunt, cu două-trei excepții, oameni pe care i-am întâlnit, i-am cunoscut, i-am admirat. Oameni de lângă noi, dar pe care nu prea-i vedem. Un profesor, un muzician, un meseriaș, un șofer de tir, un preot sau un fermier etc., toți din provincie, as­cund sub haina anonimatului lor ade­vă­rate comori, oameni remarcabili care, cu aura lor, luminează totul în jur. Trebuie doar să zgârii puțin co­cleala ca să dai de comoară. Sunt eroi, pentru că rezistă eroic în vre­murile astea, păstrându-și autentici­ta­tea, și pentru că pot fi – și chiar sunt – mo­dele pentru noi. Le-am zis eroi ai mei pentru că i-am filtrat prin sita crite­riilor mele, corespund imaginii mele despre eroismul contemporan, dar cred că la fel de bine pot fi eroii oricui din țara asta. Prin ei am încercat să redefinesc eroismul, să-l cobor din mit în cotidian și să arăt că trebuie să ne reinter­pre­tăm realitatea, să ne întoarcem spre resursele noastre de umanitate splendidă, să vedem oameni și acolo unde par să nu fie. Avem atât de mult lângă noi, dar ne tot lamen­tăm că totul se degradează, că dispar reperele, că ne însingurăm, că ne dezumanizăm. Ni­mic mai fals. Poveștile de viață istorisite de mine în Eroii mei ara­tă o Românie profundă, prezentă, vie, la care ne-am dezvățat să privim, trăind în cercul nostru strâmt, în lumea click-urilor și like-urilor noastre, în egosfera propriilor idei și opinii, pe care nu le mai împrospătăm cu aerul sănătos al realității. Ceva te va mișca profund la fiecare poveste din cartea asta.

„Sunt creativ la cratiță”

– Împărțim un oraș în care nu am locuit în același timp, dar tu ai simțit nevoia să scrii despre el: Galațiul. Un oraș muncitoresc, greu de crezut că putea inspira un scriitor cu ceva. Cum a fost la Galați și de ce ai scris despre el?

– Am ajuns în Galați în Noiembrie 2014, după ce am fost dat afară de la Jurnalul național (de data asta nu fiindcă nu frecventam redacția, ci fiindcă nu mai erau bani pentru susținerea unei secții de reportaj). La Galați am fost un fel de mentor, câteva luni, pentru ziariștii de la Via­ța liberă, pe care patronul îi voia autori de reportaje. N-a prea mers. Dar acolo n-am stat numai la catedră, ci am umblat și prin oraș, prin județ, mi-au ieșit câteva texte foarte bune, o spun fără modestie, vreo trei sau patru se regăsesc în masivul volum Cele mai frumoase reportaje, aflat acum la a doua ediție. Și am mai scris un text, iarăși foarte bun, intitulat Jurnal gălățean, publicat în volumul Strălucitor. Po­ves­tesc acolo ce chi­nuri am îndurat într-o garsonieră lipsită de apă cal­dă și căldură, situație în care se afla jumătate de oraș. Dar chinurile astea au fost numai un pretext pentru a analiza într-o manieră hazoasă niște metehne general românești din politică, administrație, mentali­tăți etc. De ce am scris? Pentru că după ani și ani de pre­să, începi să capeți conștiința că ai datoria de a vorbi despre ceea ce vezi, de a lăsa mărturie. Asta tre­buie să facă și un scriitor, am învățat de la Paul Goma, să fie martorul timpului său. Și am scris. A ieșit o proză cu calități de care, din modestie, mă abțin să vorbesc.

– Iubești mâncarea bună: dă-ne, te rog, rețeta ta infailibilă.

– Da, sunt un gurmand. Gătesc fiindcă trebuie să mănânc și nu pot trăi doar cu sendvișuri. Sunt expert în răcituri, fac pâine de casă la o mașină de copt, rulez vreo 20 de feluri de mâncare, cam ce se mânca la mine acasă, în copilărie, dar din curiozitate încerc și altele și de obicei îmi ies. Sunt creativ la cratiță, încerc fel de fel de lucruri noi, combinații, totul la in­spi­rație, deci nu am o rețetă anume, asta ar fi sfâr­șitul creativității și intra­rea în rutină, ceva ce mă sperie. Rețe­tele mele nu există, se nasc pe moment. Pot să-ți dau însă una la care nu se mai pot aduce îmbunătățiri, s-a ajuns cu ea la perfecțiune: ouă fierte. Deci, fii atentă: se iau ouăle, se pun în cratiță și se fierb în apă clocotită fix 7 minute, ca să iasă mol­­cu­țe. Altceva nu risc să spun, că ci­ne știe ce iese… și nu te joci cu mân­ca­rea omului!

– Ce urmează să mai facă în cu­rând ziaristul, scriitorul și editorul Viorel Ilișoi?

– Ziaristul Viorel Ilișoi nu mai exis­tă, scriitorul va scrie cât va mai avea mintea limpede, iar editorul va merge pe sârmă, deasupra oceanului de incul­tu­ră, până când va ajunge pe insula ci­ti­torilor. Și nici moartea nu-i va despărți.