Toata agitația politică legată de alegerile anului în curs dezvăluie, dincolo de interesele concrete ale grupurilor și indivizilor aflați în competiție, mutaţiile doctrinale și programatice produse în România. Curentele politice clasice au dispărut, pur și simplu, lăsând loc unui populism extins, cu expresii emoţionale tot mai accentuate, cu programe vagi, înțesate de lozinci justițiare și false idealuri de dezvoltare „purificatoare”. Mutaţia nu s-a produs brusc, dar a devenit evidentă, în contextul actual, când se poate spune că „tranziţia” de la totalitarismul de tip comunist la democraţie (o „democrație originală”, specific românească!) s-a încheiat, a căpătat un caracter, aparent, ireversibil. Oricine privește bătăliile politice actuale poate constata, dacă deţine cât de vagi cunoștințe istorice și politologice, că marile direcții doctrinale ale trecutului, creștin-democrația, liberalismul și social-democrația, și-au tocit contururile clare, au fost adaptate în funcție de împrejurări, de diverse grupări cu pretenții de reprezentare a interesului general al țării. Creștin-democrația, emblematică pentru curentul conservator, asumată de PNȚ-CD, a dispărut, odată cu decesul partidului în cauză; liberalismul este pe cale să expieze, odată cu asocierea, în aşa-zisa Alianţă a Stabilității, a PNL-ului cu PSD-ul; social-democraţia autentică, proprie stângii europene din vestul continentului, a încetat să mai existe, din momentul „vânzării” siglei PSDR-ului (reconstruit, după căderea comunismului, de Sergiu Cunescu) către PDSR-ul lui Adrian Năstase și Victor Ponta. Actualul PSD nu a fost niciodată un veritabil partid socialist, ci o (re)grupare a „moştenitorilor comunismului”. Sigla social-democrației tradiţionale i-a convenit, pentru dobândirea unei „onorabilități europene” și pentru amăgirea cetățenilor români, derutaţi de dispariţia partidului-stat (PCR-ul) și a tutelei pe care acesta o exercita prin instituţiile „de control” specializate. Programul definitoriu social-democraţiei reale s-a pervertit într-o formulă populistă, menită să ascundă atât capturarea interesată a instituţiilor statului, cât și „baronizarea” liderilor (centrali și locali), în opoziţie flagrantă cu idealul doctrinar asumat. PSD-ul, cum s-a numit în final gruparea, a instaurat sistemul prin care clasa politică (compusă, în cea mai mare parte din reprezentanţii săi) domină societatea. Cei treizeci și cinci de ani de la renunţarea la structurile organizatorice comuniste au fost dominaţi de „lupta” continuă pentru eliminarea (sau pervertirea) alternativelor politic-doctrinare. În această luptă, PNȚ-CD-ul a fost eliminat, iar PNL-ul înregimentat, incorporat în „complexul puterii” PSD-iste, prin „Alianţa Stabilității”. La mutaţia demolatoare a identității partidelor clasice a contribuit și stimularea unor partide-satelit, de coloratură extremist-naţionalistă (PUNR, PRM, UNPR etc.), vizând iluzorii „soluţii patriotice” la problemele dezvoltării economice concrete. S-a ajuns, astfel, la situaţia actuală în care, practic, nu mai contează ofertele programatice, diferențiate doctrinar, ci doar „schemele tehnice” de preluare sau conservare a puterii. Electoratul nu mai are de optat între viziuni politice diferite și programe concrete de schimbare a situației țării. Consecinţa acestei mutaţii este că, de acum, în competiţia pentru desemnarea candidaţilor la forurile legislative sau administrative ale țării, aproape nicio grupare partinică nu a mai venit cu programe alternative, bazate pe resurse identificate, de promovare a intereselor naţiunii, ci cu „proiecte imaginare”, axate pe stimularea emoţională a electoratului. Nici PSD-PNL, nici opoziția AUR – SOS nu au prezentat formule programatice convingătoare pentru electorat. Clasa politică a evoluat către o împăcare internă în „împărțirea plăcintei” sau către o regrupare politică momentană, pentru obţinerea accesului la ea.
Mutaţia spre populismul spectacular, generalizat, în detrimentul soluţiilor de tip doctrinar-identitar, este vizibilă la toate partidele care joacă după regulile sistemului. Cea mai clară imagine a acestei mutaţii este dată de bătălia pentru Bucureşti. Se ştie că Bucureștiul, capitala țării, dă tonul pentru poziționările politice din restul teritoriului și este o rampă de lansare pentru cele mai înalte demnități în stat. Neavând ce să promită bucureştenilor, „prăjiți” cu ultimele două edilități PSD-iste, PSD-ul a decis, într-o formulă populistă, să impună, împreună cu remorca sa liberală, un „independent”, doctorul Cătălin Cîrstoiu, fără mare notorietate în administraţia urbană. Cu gândul la împărțirea puterii, consimţită de PSD, liderii liberali au acceptat să îi susțină candidatul, renunțând la sprijinirea primarului în funcțiune, Nicușor Dan, de coloratură liberală. Ei s-au detaşat astfel de propria formulă identitară, asumându-și populismul găunos practicat de PSD-iști. Pe spectacolul de acest tip joacă și Cristian Popescu-Piedone, personaj sulfuros, al cărui oportunism exclude angajarea în vreuna din marile direcţii ideologice clasice. Piedone a optat pentru „spectacolul popular”, cu nuanţe justițialiste, în detrimentul oricărui program concret de dezvoltare a oraşului. În contextul dat, primarul „de dreapta”, Nicușor Dan, are puţine şanse de reușită, deși, în pofida unor greutăți cu care s-a confruntat, rezultatele prestației lui sunt vizibile. Când în politică zgomotul și furia țin loc de oferte, viitorul este amenințat.
Romanian